A. C. Pahomi: „Artur Silvestri“

Când oameni, precum Artur Silvestri, trec „dincolo“, porţile cerului rămân o clipă deschise, lăsând să cadă spre pământ, nădejdea. Sufletele luminoase pleacă lin, luându-şi adio de la această lume efemeră şi imperfectă, neregretând poate, decât lacrimile celor care rămânând, nu înţeleg încă, eliberarea.

Artur Silvestri şi-a împovărat umerii şi sufletul cu suferinţele celor din jur, a iubit păstorind în numele dreptăţii divine, a căutat pentru el şi pentru ceilalţi, mesajul ascuns în simboluri tradiţionale. A crezut sincer şi profund în valorile neamului său, s-a acoperit cu mantia tristeţii atunci când fariseii au pătat portretul delicat al adevărului, s-a străduit să construiască zid greu în calea distrugerii care dă târcoale. A scris, îndemnându-i şi pe alţii s-o facă, a mărturisit, sperând că va fi auzit, a arătat, celor care mai puteau încă să vadă, a ostenit fără pretenţii, sperând ca lumina să coboare peste sufletele semenilor lui.

Artur Silvestri a plecat. . . Poate, pentru a-şi aşterne sufletul la picioarele lui Dumnezeu, pe care L-a căutat fără odihnă, înţelegând înaintea multora că aici, pe pământ, locul Lui este din ce în ce mai tăinuit. . .

A. C. PAHOMI