Ionut Caragea: „Alchimia sufletului“

Câştigătoare în 2007 a premiului Editurii Convorbiri Literare, APLER şi Dacia Literară, Ioana Florea îşi face debutul în iunie 2008 cu volumul de poezii intitulat „Noaptea cea mai frumoasă”. Un debut curajos, plin de prospeţime şi tinereţe, cu o versificaţie originală care se diferenţiază prin stil şi cadru de cea a creatorilor din mediul virtual, mediu pe care şi autoarea de faţă îl frecventează.

Poezia Ioanei Florea se desprinde de contemporaneitate, chiar dacă, uneori, părinţii şi prietenii sunt evocaţi în texte. Caracterul atemporal, dar cu trimiteri spre mitologie (Tyche, Pygmalion, Casandra) sau spre poezia clasică nord-americană (Strigoiul acela bătrân, Casa cu vedere spre moarte), ne introduce într-un univers al dualităţii (Ana), proiectat într-o ceaşcă de cafea cu noapte: o lume cu îngeri şi fantome, o lume de visări şi de umbre.

Însă, realistic, poeta ţine să precizeze şi rezultatul căutărilor specifice vârstei prin care trece, prin definirea dragostei corporale: noaptea cea mai frumoasă / nu e într-o ceaşcă de cafea / nu e într-un gând ascuns / în cotloanele întunecate ale memoriei / nu e în cerul închis de dinţi / noaptea cea mai frumoasă e în trupul femeii / şi nicăieri altundeva (Noaptea cea mai frumoasă).

Negrul, pământul, apele moarte sunt elemente ale închiderii în sine. Există o contrabalansare între ceea ce simte tânara femeie şi ceea ce gândeşte. Tristeţea, singurătatea sunt consecinţe ale unor relaţii superficiale în raport cu oamenii sau ale unor îndepărtări faţă de persoanele dragi (părinţii). Poezia se dovedeşte un refugiu situat undeva pe la mijloc, între împliniri şi eşecuri, între întâlniri şi despărţiri, între veniri şi plecări.

Unde se află idealul? Unde se află fericirea? Relevante versurile din poemul „Despachetez, împachetez valiza” : voiam să plec, nu ştiu unde, trebuia să împachetez / totul să fie în ordine / valiza de care mă împiedecam mereu / aştepta lângă uşă / mă simţeam ca o fantomă bântuind o casă străină / rătăcind undeva într-o lume iluzorie.

Sentimentul inutilităţii este şi el prezent, în universul închis-repetitiv, în care timpul este un devorator de himere. Sugestive comparaţiile din poezia „negru” : fiecare dimineaţă este o alergare / între a fi sau a nu fi / când toate apele au culoarea înecului / … / între două vieţi / se ascunde un devorator de himere / cu faţa îngropată în pământ.

Metaforele sunt abundente şi surprinzătoare. Cu puţine cuvinte Ioana Florea reuşeşte să creeze imagini ample, există un rafinament al versificaţiei, o delicateţe chiar şi atunci când contextul este teluric, morbid : doresc un mort cu ochii pustii / răstigniţi în ceaţă (Mi-e gura plină de ţărână).

Epilogul poetic este impozant : te-am pierdut / printre pleoapele zării / sunt vântul care suflă / în lumânările / cerului / întinsă pe toate cărările sufletului / mă dor semnele trupului tău / visez mereu pe aceeaşi / parte concavă / a gândurilor / în care sunt pasărea uitată de toamnă / în cuibul cu amintiri / sau frunza care-ţi acoperă intimitatea / ultimei contopiri / cu moartea.

Poezia Ioanei Florea este matură şi transcendentală. Între viaţă şi moarte, între durere şi înălţare, autoarea are harul alchimiei : sufletul în creuzet / cu puţine lacrimi / şi lasă-l să crească (Alchimia sufletului). De fapt întregul corpus poetic este o alchimie de cuvinte bine alese, pe un registru bogat de stări sufleteşti.

Volumul „Noaptea cea mai frumoasă”, apărut la Editura Convorbiri Literare, este un debut reuşit drept pentru care o felicit pe autoare şi îi doresc realizări la fel de notabile.

IONUŢ CARAGEA

26.06.2008

Montréal