Ioan Stoenică: „Biletul de aur“

Iar mi s-a întâmplat. Eram în metrou, îmi vedeam de treaba mea uitându-mă în podea şi gândindu-mă la mulţimea de probleme care nu-mi dădea pace, şi l-am văzut. Iar! Era acelaşi băiat, îl recunosc după geaca albastră care iese în evidenţă şi după freza aiurită…

Stătea sprijinit de o bară, cu căştile în urechi, şi râdea. Nu, nu râdea cu voce tare, dar avea gura până la urechi… Se uita la noi ceilalţi de undeva de sus, şi parcă râdea de noi. Noi, oameni serioşi, abătuţi, posomorâţi, cu probleme la serviciu sau suferinţe cauzate de „iubire”, ajunsesem să fim bătaia de joc a unui… nebun! Era nebun, se uita la noi ca la un spectacol de circ care îl făcea să râdă, parcă nu mai văzuse oameni posomorâţi… Mai mişca şi din picior în ritmul muzicii, şi uneori îl vedeam dând şi din buze, ca şi când ar cânta. La început am crezut că vorbeşte la hands free, dar nu era asta… cânta şi zâmbea!

Parcă îi şi văd zâmbetul ăla, profund instalat pe faţa lui, zâmbet pe care nu ai putea să i-l dai jos nici cu răutate, nici cu indiferenţă, nici cu ură… Ce mi s-a parut şi mai rău e că o fată care stătea pe scaunul din faţa mea, se uita la el… Am văzut-o, când el se uita în altă parte, ea se uita la el… şi apoi când el îşi întorcea privirea zâmbitoare, ea lăsa privirea în jos şi zâmbea uşor… Ce înseamnă asta?? La mine de ce nu se uita??

Ajunsesem să fiu foarte intrigat… Măcar am avut noroc cu un domn care era lângă uşă, l-a văzut pe nemernicul ăsta că zâmbeşte aşa puternic, şi i-a aruncat o faţă din aia acră… Bine i-a făcut! Să se înveţe minte să mai stea în metrou cu zâmbetul pe buze… Metroul e pentru noi, ăştia care suferim, care nu dormim câte două nopţi, ne recunoşti după feţele amărâte şi lungi, după lipsa oricărei sclipiri din ochi… Nu e pentru oamenii fericiţi, fără nicio grijă şi nicio problemă, oameni care nu ştiu ce e suferinţa…

Îl mai văzusem eu şi la Cora, cânta printre rafturi ca şi când era singur acolo, şi mergea în ritm de dans, şi îl mai văzusem de câteva ori şi pe stradă, tot aşa…

Coincidenţa a făcut că în acea zi, băiatul să coboare la aceeaşi staţie cu mine, la Izvor. Eram în spatele lui, şi cum a ieşit din metrou, a făcut aşa un salt în sus, ca şi când dansa step… şi l-am auzit cântând ceva, nu am înţeles ce… A urcat scările în viteză, şi când a ieşit sus, la soare, s-a învârtit aşa pe loc şi râdea… apoi a plecat mai departe privind spre cer… Simţeam în mine o revoltă în ceea ce-l privea, ce avea băiatul ăsta de era aşa vesel şi fericit?? Eu abia dacă îmi mai aminteam când mi s-a întâmplat un lucru bun care să mă facă să râd din suflet, ca să nu mai zic de ceva care să mă facă să dansez pe stradă… Pentru că da, el începuse să danseze…

A traversat strada şi a ajuns pe malul Dâmboviţei, pe pista de bicicletă, şi mergea dansând şi sărind… Dansa de bucurie, se vedea clar, părea că ar fi câştigat la loto sau ceva… Sau poate era îndrăgostit, cine ştie? Şi am traversat repede şi eu, şi am început să merg în spatele lui, să îl urmăresc mai bine… Şi atunci l-am auzit ce cânta… Dar cânta cu voce tare, nu se jena că pe partea cealaltă a străzii treceau oameni supăraţi şi trişti pe care i-ar fi jignit cu râsul şi bucuria lui, el cânta în loc să fie serios şi sumbru:

„Tu frumoaso, tu nebuno, fata mea cu gust de fragi… Soarta rogu-te îmbun-o să mă scald în ochii-ţi dragi… Tu porţi roua în privire, nelumeşte de firesc, ŞI ŢI-AŞ FI PE VIAŢĂ MIRE, DE PREA MULT CE TE IUBESC…” Cânta cu atâta bucurie în glas, cânta de parcă cineva l-ar plăti pentru asta un milion de dolari, cânta şi râdea, şi sărea în sus atunci când spunea „de prea mult ce te iubesc”… Era incredibil de urât ce făcea, nu avea pic de ruşine, m-a enervat atât de mult… Cum poate domne cineva să fie atât de nepăsător şi egoist??

Arăta de parcă dacă cineva ar fi trecut pe lângă el, ar fi fost în stare să-l ia în braţe şi să îl strângă tare… Arăta ca şi când ar fi iubit pe toată lumea, ca şi când nu-i păsa că oamenii sunt răi, reci şi nepăsători, părea că el îi iubea pe toţi, aşa de tare zâmbea… Şi se vedea clar că zâmbetul nu era unul superficial aşa cum eu eram obişnuit să văd în jurul meu şi la mine, era un zâmbet venit de undeva din interior, asta era clar… Se simţea: radia!

Ce om domne, cum să nu-ţi pese că oamenii sunt răi şi să îi iubeşti chiar şi aşa? Adică ce ar trebui, când cineva îmi face un rău eu să-i zâmbesc şi să-l îmbrăţişez şi să-i spun că îl iubesc? Nu aş face niciodată aşa ceva, dar nemernicul ăsta mă făcea să mă simt prost că el părea să facă asta şi eu nu… Dar mi-am adus aminte repede că el e ăla nebun, şi eu sunt ăla normal că nu răspund răului cu bine, ci tot cu rău, şi asta m-a mai liniştit…

Dar mă chinuia încă întrebarea… „Cum?” Cum de era aşa de vesel? Câştigase la loto? Şi n-am mai rezistat, l-am oprit şi l-am întrebat. Şi ce credeţi că mi-a spus? Zice:

„Râd şi sunt vesel pentru că e soare afară şi cerul e senin… şi râd pentru că dacă nu era soare afară şi cerul era înnorat, aş fi râs pentru că erau păsări în copaci şi oameni pe stradă! Şi dacă nu ar fi fost oameni pe stradă, aş fi râs pentru că melodia ce-o ascult e minunată… Şi mai ales râd pentru că nu am absolut niciun motiv serios de bucurie, râd pentru că toate îmi merg prost, râd pentru că oamenii sunt răi şi cu toate astea nu mă pot învinge, râd pentru că sufăr şi suferinţa e minunată atunci când te ajută să creşti, şi râd pentru că dragostea ce am avut-o în mine e încă acolo, şi să ai dragostea în tine te face să iubeşti pe toată lumea, oricât de mult rău ţi-ar fi făcut… Şi râd pentru că deşi mă doare tare sufletul din cauza multor lucruri, eu aleg încă să râd şi să iubesc, şi nu să devin un om rece şi nepăsător… Râd pentru că dacă aş întâlni un străin pe stradă i-aş zâmbi din suflet, dar dacă aş întâlni pe cineva pe care îl iubesc sau l-am iubit, l-aş îmbrăţişa cu toată dragostea, chiar dacă el ar face un efort să-mi zâmbească în mod superficial… Râd pentru că atâta timp cât răul e în exteriorul meu şi nu în mine, pot să râd şi să iubesc şi să fiu fericit! Râd pentru că lumea nu ştie asta şi când le spun nu fac decât să critice sau să râdă de mine, şi sunt vesel pentru că în timp ce eu am doar motive de suferinţă aleg să râd, în timp ce motivele lor de bucurie nu reuşesc să scoată un zâmbet din sufletul lor, ci doar unul de pe faţa lor… Râd pentru că ştiu că „ţi-aş fi pe viaţă mire, de prea mult ce te iubesc”, chiar dacă Ea încă nu există pentru mine, şi râd pentru că tu nu realizezi că eşti eu… „

Asta mi-a spus, şi m-a luat în braţe… Şi atunci mi-am dat seama. Străinul acela eram eu. Şi atunci am început să râd şi să plâng în acelaşi timp de suferinţa care mă făcuse până atunci să stau cu capul plecat şi faţa posomorâtă la metrou…

E incredibil să simţi că iubeşti pe toată lumea şi să simţi că vrei să fii bun cu toţi oamenii şi să contribui la fericirea lor, chiar dacă e doar printr-un un zâmbet cald sau prin faptul că eşti suficient de atent încât să nu îi faci să sufere… Şi e minunat să fii împăcat cu tine însuţi ştiind că ai făcut asta, că tot ce ai făcut a fost constructiv pentru tine şi pentru alţii, să ştii că nimeni nu-ţi poate reproşa cu argumente că nu ai avut inimă la un momentdat şi l-ai făcut să sufere, că atunci când cineva suferea şi avea nevoie de tine, ai făcut tot ce-ai putut să-l ajuţi chiar dacă asta te durea enorm şi pe tine, te face să poţi să primeşti răul în tine ştiind că dragostea ce o simţi are puterea de a-l transforma în frumuseţe şi căldură…Pe care să le împrăştii apoi în toată fiinţa ta şi în jur…

E minunat, pur şi simplu minunat… Căci am un bilet de aur… sau poate 10.000…

A ramas însă un sentiment negativ în inima mea în ceea ce-l privea pe băiatul acela care eram eu… De ce a trebuit să fiu eu? Nu putea să fie altcineva, ca să fim doi? Mai e altcineva? Of Doamne…

„ŞI ŢI-AŞ FI PE VIAŢĂ MIRE DE PREA MULT CE TE IUBESC!!!!!”

(bazat pe o zi reala din viaţa mea)
IOAN STOENICĂ