~Mihaela Stinga: “Trasul la manivelă”

Mă doare capul, corpul mi-e greu ca plumbul şi sleit de puteri. Ascult muzică de meditaţie şi încerc să las gândul să zboare liber încotro doreşte el, fără să-l deviez sau să-l „înfrumuţesez” cu mintea. Nu doresc să-mi mai aud acum glasul minţii, al conştientului, ci dacă s-ar putea aş fi bucuroasă să aud ce are să-mi spună sufletul meu abătut şi retras de o vreme într-o tăcere înspăimântătoare, asemănatoare cu moartea însăşi. Iată cum nu reuşesc să mă rup de analiza conştientă a stării mele… Oare ce simt de fapt? Cum să ies din încremeneala asta mormântală? E ultima duminică pe care o mai petrec aici, în casa conjugală. Peste tot zac cutii şi obiecte împrăştiate. Mâine voi pleca pentru totdeuna de aici, nici măcar nu stiu încotro mă duc şi ce mă aşteapta „acolo”. De ce nu simt nimic? Nici frică, nici tristeţe, nici bucurie, nici nostalgie. Nimic-  în afara unei amorţeli încremenite, privind prosteşte pereţii goi ai casei în penitenţa căreia mi-am petrecut aproape fiecare clipă din ultimii 6 ani de viaţa, 6 ani- adică 2190 de zile, 52.560 de ore, 3.153.600 de minute, 189.216.000 secunde. Splendid, deci aproape 200 de milioane de şanse pierdute, şansa de a trăi Clipa, de a mă bucura de ea. Ce păcat, câtă ignoranţă, ce afront adus vieţii, lui Dumnezeu care mi-a dat-o, mie însămi!

Şi clipele din viaţa mea se scurg mai departe: 189.216.001, 189.216.002..etc.

Hmmm, din nou senzaţia asta nesuferită de amorţeală paralizantă în piept! Aproape că m-am obişnuit cu ea, îmi revine de fiecare dată, când răscolesc prin gânduri şi trăiri. E de la stress, totul e de la stress, iar stressul a devenit pentru mine în ultimul an un mod de viaţă. Automat îmi vine în minte jocul acela stupid la care tragi la manivelă şi câştigi când ecranul afişează trei lamâi, una după alta. Viaţa mea arată ca un joc, căci de când mă stiu, trag de manivela gata să o rup, sperând că data viitoare în loc de lamâi va afişa ” FERICIRE – FERICIRE – FERICIRE!”

Un joc de noroc este viaţa însăşi. Şansele de câştig sunt puţine, trebuie să fii consecvent şi să introduci multe fise, să încerci iar şi iar pâna când:

1. ramâi fără fise

2. iţi pierzi răbdarea şi energia şi renunţi la joc

3. câştigi şi primesti înapoi o parte din fisele introduse sau chiar şi fisele introduse de alţii înaintea ta.

Asadar, logic judecând ( că tot imi propusesem să stau de vorba cu sufletul meu şi nu cu creierul), cum ziceam, judecând logic, nu toţi care joacă pot câştiga, important e să înveţi să pierzi şi să te bucuri de plăcerea jocului.( ce filosofii de doi lei). De fapt voiam să iau legătura cu sufletul meu şi nu cu „mândra-mi „judecată”! „De ce nu-mi raspunzi suflete? Ce se întâmplă cu tine? Eşti dus, eşti mut, eşti bolnav? Unde naiba îmi eşti?”

Afară adie o pală uşoara de vânt

Mă chinui să gasesc şi să storc în cuvânt

Trăiri ce fără doar şi poate se petrec

Se-ascund de mine oare, ori eu pe lângă ele trec…

Am tras jaluzeaua, am închis muzica şi ochii şi după o vreme uşa ruginită (a sufletului) s-a deschis greoaie şi vocea interioară mi-a vorbit astfel: ” Prea umbli dezgolită-n piept şi-i laşi pe cei din jurul tău să muşte din tine, ca nişte corbi înfometaţi, bucuroşi că au găsit un corp slăbit ,ce încă se mai zbate! Işi împlântă ghiarele negre adânc în tine, ca să se poată ţine mai bine şi-şi spală-n pieptul tău ciocurile ascuţite şi murdare de care încă mai atârnă bucăţi de suflet de la cei devoraţi înaintea ta. De ce faci asta? De ce te laşi pradă corbilor? Iţi place rolul de victimă? Ridică-te şi ia-o la fugă, aruncă cu pietre în corbi şi salvează-te!”

Grele, lungi şi neprietenoase luni s-au scurs de când am aflat că soţul meu mă înşeală cu o veche „prietenă comună„. Nimic nou, se întâmplă adesea, din ce în ce mai des de altfel. Şi totuşi, pentru cine o traieşte pe propria-i piele, povestea e ca şi nouă.  Ce noian de trăiri, o întreagă paletă: durere, dezamăgire, confuzie, teama, regrete, procese de conştiinţă, disperare, stupoare. Câte speranţe deşarte şi deziluzii au trecut prin mine, devastându-mă, rupând din sufletul, din corpul şi din mintea mea bucată cu bucată. Ce ravagii au făcut aceste 6 luni pe dinlăuntrul meu nu pot estima exact, neobservate şi fără urmă, precis că n-au trecut. Pe dinafară m-au costat 12 kilograme, pe dinlăuntru cine ştie câte? Oare în ce unităţi de măsură se poate măsura sufletul? In ani lumină sau ani de întuneric, cine ştie? Poate că în cuante de energie, mai ştii?

M-am făcut şi mai scumpă la vedere în ultima vreme, de când cunostintele ma gratulează cu afirmaţii de genul: „Ce se întâmplă cu Dumneavoastră? In ce hal aţi ajuns de când nu v-am mai văzut! Eraţi o femeie veselă şi placută la vedere, n-a mai ramas mare lucru din Dumneavoastră! Foarte incurajator! Sau comentariile prietenilor, care mă iubesc şi încearcă sa mă menajeze: ” Esti la fel ca întotdeuna, numai mult mai tristă.”

La ce mi-o fi folosit toată suferinţa din ultimele luni, din ultimii ani? Răspunsul imediat ar fi: „La nimic, ai fost numai o mare proastă!”. Hmmm, prea simplist şi lipsit de Dumnezeu ar fi să fie tocmai aşa! Tot ce am trăit a fost un proces pe care trebuia să-l parcurg ca să ajung în punctul unde mă aflu acum. Şi unde mă aflu acum? Păi, sunt doar pe o altă treaptă! Am renunţat la iluzii deşarte şi asteptări inutile, m-am împăcat cu gândul că nu mai e nimic de facut, că nu mai e nimic de reparat, că mariajul nu trebuie neapărat să ţină o veşnicie, că unde dragoste nu e, nimic nu e! Şi nu se face să joci teatru nici măcar de dragul copiiilor, pentru că ei nu se lasă păcăliţi!

Soţul meu mă încurajează camaradereşte cu vorbele: „Tu eşti tare, o să te descurci!.” Si-ţi dau dreptate, prietene de vreme bună, o să mă descurc, nu-mi duce grija! Pe lumea asta există din fericire şi lucruri mai valoroase decât banii. Şi cine ştie, poate cândva, când vei avea buzunarele vraişte, o să afli şi tu despre ele! Nu-ţi port pică şi nu sunt suparată pe tine, nici pe mine, nici măcar pe „prietena noastră comună”, care de-abia aştepta să plec, ca să se mute în locul meu, în casa noastră! Totul e în perfectă ordine, cu toate că la prima vedere nimeni nu observa aceasta.

Deschide-mi uşa si urează-mi „Drum bun!”. Lasă-mă să-mi iau copilul de mână şi să ies la aer curat. Inchid o uşă pentru a putea deschide o alta. Ramâi cu bine, ne vedem la tribunal! Şi nu uita să fii fericit, altminteri tot deranjul ăsta e lipsit de sens, sau poate tocmai că nu, nimic din ce va fi să fie, nu se compară cu ce-ar fi fost, dacă n-ar fi fost.  De când am închis în urma-mi uşa, a trecut aproape un an. Multe s-au întâmplat în acest răstimp, tot astfel cum multe nu s-au mai întâmplat.

MIHAELA STÎNGĂ

Hamburg