~Adrian Paparuz: „Uitare“

UITARE

nici nu mai ştiu

în ce zi era

sau

cel puţin

dacă bătea vântul

când am învăţat

să păşesc prima oară

pe inimi

îmi amintesc doar

râsul meu

durerea mamei

şi mirosul cald de plăcinte

mai târziu

spre sfârşitul icoanelor

dincolo de câmpul inimilor

mai departe

de tot ce ne ţine aproape

am învăţat să privesc

suferinţa

eu însumi

inimă călcată

de primi paşi

ai copilului meu
_____________
NEŞTIINŢĂ

niciodată n-am ştiut

cum poţi tu aduna atâta iubire

şi ce e la tine acolo

în suflet dimineţile în care

surâsul tău singur

alungă toate nopţile acestei lumi

niciodată n-am ştiut

nici măcar nu te-am întrebat

unde îţi aşezi

pe unde mai găseşti tu loc

pentru atâta iubire

în fiecare zi

şi cum reuşeşti de fiecare dată

să-mi alungi toate fricile

adunate în mine

chiar şi acum

privindu-te dormind

alături de îngeri

simt deja cum visele tale

au înflorit toate speranţele mele îngheţate

vrei să rămâi primăvara mea

pentru încă o veşnicie?

_____________
SINGURĂTATE ŞI CAFEA
ai vrut deodată să  fii singură

în mijlocul singurătăţii

chiar dacă în casa ta

demult era doar mirosul amintirilor tale

nici nu ai avut timp să  observi

că uşa inimii ţi-a rămas deschisă

că ai plecat desculţă prin ploaie

ai vrut doar să fii singură

udă şi goală

să nu mai ai întrebări

şi să nu mai aştepţi răspunsuri

de aceea în acea zi

ai fost singura femeie goală

pe terasa cafenelei mele

deschisă de atunci

numai singurătăţii tale

uşa…uşa inimii tale

pot s-o închid azi

pe dinauntru?
_____________

MONOLOG
ultima bucăţică de lume

tocmai am înghiţit-o

în paharul cu vodcă

şi nu pot să înţeleg

cum s-a salvat ospătarul

care ţipă la mine

şi ce ar trebui să fac

acum când nu mai existăm

decât noi

eu  şi el

mă temeam până  să ajung aici

că tu vei fi rămas tărâmul meu

şi că ziua în care m-ai părăsit

a fost cea de pe urmă

dar nu poţi fi decât ceea ce gândeşti

ar trebui cred

să salvez lumea din mine

cu încă o vodcă
_____________

FEMEIA FATALĂ

eşti incredibil de frumoasă

azi

când toate pietrele dorm

cu faţa în jos

şi mirosul toamnei

s-a aşezat liniştit pe fiecare alee

ar trebui să fii arestată

pentru port ilegal de fericire

şi contrabandă cu zâmbete

iar apoi e chiar inuman

să te plimbi aşa despuiată

arătându-ţi sânii pe rând

tocmai prin parcul în care

pensionarii se îngrămădesc

să-şi încălzească  amintirile

chiar dacă tu nici nu ştii

că în urma ta

gospodinele au atacuri de panică

iar bărbaţii devin brusc trubaduri

chiar dacă nu vezi că  puştii

aleargă stupizi cu ochii lipiţi

de coapsele tale

tot ar trebui să fii condamnată

în acest stat de drept

pentru simplu fapt că  exişti

din culpă
_____________
Paradoxul Tău

tu veneai de dincolo de moarte

şi nici măcar nu îţi aranjasei

părul pentru asta

veneai spre lumină

doar cu o ciocolată

ca şi cum asta o puteai face

în fiecare zi

noi atârnam în balanţa iubirii

privindu-te aşa ca la cinema

fără să ştim că doar dragostea

pentru noi

te purta către înviere

veneai dinspre moarte

sperând să ne poţi renaşte

pe noi

îngerii şi demonii tăi
_____________
ZILE NEINVENTATE
îngropai frunzele

şi te alintai sub soarele crud

era sâmbătă

duminica nu era inventată

iar lunea dintre marţi

şi restul cuvintelor

era înfăşurată încă  în

propriile ei amintiri

curgeai atât de firesc

în peisajul sfârşitului de inimi

şi părul tău imens

flutura ca strigătul lui Ahile

peste lumi şi sentimente

doar de tine ştiute

acum taci

deşi n-ai încetat

să cauţi pietre rotunde

prin grădina mea

să râzi de atâtea lacrimi

şi să zbori

în toate zilele neinventate

doar eu sunt mai străin

cu o zi

şi  aştept încă  împietrit noaptea

să-ţi pot mângâia sărutul
_____________
ECHITATE

împărţim sentimentele

şi jumătate din visuri

chiar dacă paşii tăi

sunt mai lungi

cu câteva lacrimi

iar eu de-abia îţi zăresc

amintirile

împărţim lumea

şi tu ai ales noaptea

mai avem puţin

tu vei veni oricum

chiar dacă eu am să  uit

să te strig

de pe piedestalul

pe care m-ai lăsat

să număr stelele din privirea ta

împărţim
_____________

TÂMPLARUL

un tâmplar de la marginea lumii

tâmplărea într-o zi o poveste

şi doar lemnul cuminte ştia

că în inima lui e tristeţe

ar fi vrut să sculpteze cuvinte

sau să spună povestea cuiva

dar aici demult se oprise timpul

şi viaţa

aşa

învăţase să fie tâmplarul

un ultim tărâm

iar de teama uitării de sine

îşi dorea să îşi facă un drum

pe care copiii din lume

ce în viaţă veni-vor cândva

să ajungă măcar doar o clipă

până în inima sa
_____________
MAMEI

te văd tot tristă

mângâind cărarea

cu palmele însângerate

de amintiri

şi-n fiecare clipă

priveghind mirarea

ţi-i orizontul leac

pentru priviri

doar tu mai ştii

că pasul meu

rămas-a în această  tină

şi nicăieri sufletul meu

nu va găsi

precum aici odihnă

te văd mereu în tot ce sunt

şi-ntotdeauna fi-voi lângă tine

şi chiar de nu-s

voi fi mereu

mereu lângă iubire
_____________
EPIDEMIE

te molipsisei de moarte

şi privirea ta roşie scruta

neverosimil de străin

surâsul meu aranjat

îţi păreau cunoscute toate

mirosul lumânărilor

oglinda cernită

chiar şi cuvintele

spuse pentru a fii spuse

„ce să-i mai faci?”

te molipsisei din cauza vântului

ce legăna moartea

cu fiecare adiere

uţa…uţa

inutil încercasem eu

să amestec cu viaţă

ochii tăi abandonaţi

atât de devreme în Styx

te molipsisei cu moarte

plină de viaţă

şi dragostea mea

nu mai însemna pentru tine nimic

„ce să-i faci?”

răsuna atât de crud

în fiecare ciripit

în fiecare zbor

dar tu

tu nu vrei să ştii

că încă eşti vie
_____________
DINCOLO DE CUVÂNT
am obosit visându-te

iar tu obosită

mă visai gol

în preaplinul inimii tale

trecusem demult dincolo

dar tu continuai să mă  simţi

respirând odată cu tine

am obosit

de aceea

am învăţat să tac

chiar dacă par o întâmplare

nimic din ceea ce am fost

nu trebuie să îţi tulbure visul

am obosit visându-te

şi am rămas aşa

dincolo de orice cuvânt
_____________
MĂICUŢE ÎN ZORI

femei ce par icoane

coboară dimineaţa

îmbrăcate în vis

să mângâie altarul

şi prin strane

să-mpartă mirul pentru obidiţi

coboară parcă din lumină

foşnind prin lacrimi şi din rai

aduc cu ele mila şi umilă

le e şi sărutarea tinei pe ce stai

măicuţele mai pot să  ne asculte

cu inima spre noi

şi mâinile în cer

pământul de se mai învârte

doar pentru ele încă  nu-i mister!
_____________
SINUCIDERE
îmi tăiasem venele cu unghiile tale false

şi o făcusem din curiozitatea mea maliţioasă

privind interiorul meu prea abrupt

cum îmi spuneai tu

nici o clipă nu mi-am imaginat

că prin venele mele incolore

circulă doar cuvinte roşii

speram doar să pot muri liniştit

rostul meu fiind epuizat odată  cu contul bancar

însă n-am făcut altceva decât să pierd toate literele din mine

pe covorul persan

nu mai pot să îţi spun nici măcar adio

dacă vei mai vrea să  ştii ceva despre mine

scutură covorul într-o zi şi adună cuvintele

un puzzle pentru eternitatea ta
_____________

TATĂLUI POET

îţi frământai mustaţa obosită

de parcă în perii ei grizonaţi

s-ar fi aflat toate răspunsurile negăsite

de nici un filozof

semănai cu omul de la salubritate

şi chiar trecusei într-un timp

prin ştatele lor de plată

însă atunci când vorbeai

parcă Dumnezeu îţi aşeza litere în gură

coborâte din stele

de aceea zâmbeai ori de câte ori

noi

te priveam atât de mândri şi uimiţi

atunci când ne lăsai pe cuvinte

să călărim dimineaţa prin Eden .

ADRIAN PAPARUZ