~Anca Negru: „Nina“

Of, mâinile astea… zbârcite şi îmbătrânite. Ele mă dau de gol! Să caut crema de mâini. Mi-a adus-o Relu. Dacă nu e bună? Poate o fi ceva în ea… ceva… rău. De îmbătrânit. Oare se poate ? Sigur, că se poate! Acum, totul este posibil. Să nu mă dau cu cremă, atunci? Şi mâinile mele… mi-am făcut o manichiură frumoasă… foarte frumoasă. Unghiile tăiate, ca desenate. Ojă roşie, un roşu aprins… unde o fi crema aia? Ce să fac? Pe cine să întreb dacă e bună, daca o exista? Ceva rău în ea… să mă dau cu ruj! Sunt cam palidă, buzele vineţii! Rujul… nu mai ştiu de unde l-am primit… Dacă are şi el ceva… rău? Dacă mi se vor umfla buzele? Sau fac bube urâte şi cu puroi…! Pe cine să întreb? Of, of, of… Vine Relu. Da, da, da… Pe unde o fi umblând? Iarăşi nu vine la timp. Nu se gândeşte la nimic serios şi responsabil. Nu ştie că sunt singură? Nu mă vede? Câteodată cred că a uitat. A uitat tot. Tot ce ne lega. Nu ne mai leagă nimic. Doar… o datorie… sau o povară… Trebuie să mă pregătesc să arăt frumoasă când vine, trebuie să mă aranjez un pic. Să fac şi un pic de curăţenie. S-a pus praf peste tot! Vai! Câte am de făcut! Nu îl interesează! Nu îi pasă! Îşi caută alte femei! Umblă hai-hui toată ziua… nu e niciodată acasă, dacă rog o vecină să-l caute pentru mine. Nu îl găsesc decât foarte rar… ce poate să fie? Nu e de încredere, nu te poţi baza pe el niciodată. Povară?! Asta sunt pentru el! Sunt convinsă. Nu, nu, nu… atac cerebral… Perfuzii, eu, nu, niciodată… Nu mai vreau niciodată să trec prin aşa ceva! Niciodată! Parcă mă dor amigdalele! Mă dor din ce în ce mai tare… Să nu uit să îi spun lui Relu, să mergem la doctor… să îmi dea medicamente… Vai, n-o să îmi treacă, n-o să-mi treacă… Ce mă fac? Cine ştie ce medicamente îmi dă?!? Ce îi convine! Da, tot ce îi convine! Să nu mă simt bine! Să mă înnebunească de durere… E mână în mână cu doctorii! Ştiu asta, ofiţerule! Doar eu am lucrat la Securitate, ştiu cum merg lucrurile… de cine are nevoie, e bine, de cine nu are nevoie, scapă încet. Asta urmăreşte! Da, da, da… Secretară!… Nu, nu, nu! Vecinii ăştia, nişte nerecunoscători… Câte am făcut pentru ei?! Acum… întrebări, întrebări, întrebări… Cum se zice la asta? Ce scrie aici? Citeşte dincolo! Întruna. Repede, cât mai repede! Păi, cum să pot să fac asta! Iau lecţii în fiecare zi, nu e destul? Taca, taca, taca! … Ce înseamnă asta, ce înseamnă cealaltă! La nesfârşit! Chinuri, toate trec, la un anumit moment. Le va trece şi lor cheful să râdă de neputinţa mea… sunt sigură că îmi voi reveni cândva. Când? Nu ştiu! Repede, cât mai repede, de la un cuvânt la altul, de la o literă la alta! Nu se poate nici aşa! Nu îi vede Dumnezeu şi pe ei o dată! Nu mă lasă în pace deloc! Deloc… Nu, nu, nu… Să îi arăt Ancăi medicamentul, ea îmi citeşte tot, sigur ştie dacă e bun sau nu! Poate îmi spune ceva şi de cremă, să văd dacă o pot folosi… îmi va spune ea la ce e bună sau pentru ce e rea… Dacă are efecte secundare sau ba?! … Toţi îmi vor răul!… Răul!… Vai, Relu, vai! Îmi cheltuieşti toţi banii, banii mei, banii de la Mihai, toţi banii rând pe rând! Dacă i-aş cunoaşte, dacă m-ar putea învăţa careva… Bănuţii mei puşi de zile negre… Oare câţi or mai fi? Mai sunt?… Nu mai ţin minte unde i-am ascuns… Oare unde?… În vază?… Nu, nu, nu, nu sunt în vază!… Sau i-am dat lui Relu?… Nu ştiu, nu cred… Poate i-a găsit singur… Vine Relu, da, da, da, să mă fac frumoasă, unde o fi crema de faţă? Şi rujul, neapărat rujul… Uite, cât de palidă sunt! Da, da, da… oare cât mai avem din abecedar? Mult, foarte mult! Atâtea cuvinte, atâtea litere… Am făcut jumătate de caiet! Jumătate! Foarte mult, imens! Ştiu atâtea!… Să ascult caseta!… Prima casetă? Nu, aia nu mi-a plăcut niciodată, e urâtă… Să mă duc să văd unde mi-a lăsat caseta a doua… La ce cuvânt… Poate înseamnă ceva! Îmi spune ce e de făcut… Îmi aminteşte ce e de făcut… E important, foarte important să ştiu ce e bine şi ce e rău… Nu, nu, nu! Poate mai încolo! O ştiu pe de rost!… Dar mi-a zis să o ascult!… M-am săturat de cuvinte şi de litere! Mă supără vocea de bocitoare a Ancăi!… Da, da, da… Să-i dau nişte mere, merele pe care mi le-a lăsat Relu… Nu sunt bune de nimic… cine ştie ce o mai fi având prin ele?!… Mere din livadă, toată ziua mere şi din când în când pere… Trebuie să scap de ele… Neapărat! Să nu uit! Mi le aşez pe masă, să le văd… Poate pleacă fără ele, cum mai face ea! Poate ştie ceva!… Şi nu spune… Da, da, da! Aoleu, vitaminele, nu vreau să le iau… Mă îngraşă… ce bine că am slăbit… Sunt suplă acum… Vitaminele astea de la Mihai mă fac să înghit tot frigiderul şi nu vreau să mă chinui mai apoi cu cure de slăbire… Cine ştie ce or mai fi având şi vitaminele astea! Alte lucruri… ciudate… I le dau Ancăi. E mai bine aşa… scap de ele… Numai să nu îi spună lui Relu… Se bucură şi ea de ele… da, da, da! Ce bine că m-am vopsit! Dacă nu insistam… Ma-ma, ma-ma, ma-ma… E greu, e foarte greu… Nimeni nu mă înţelege! Deloc! Chiar deloc! Eu le explic totul cât mai clar, foarte clar, şi nimic, fiecare înţelege ce vrea dacă vrea sau nu înţelege nimic. Sau poate se prefac că nu înţeleg… Da, cred că da… Mi-e teamă că nu înţeleg ei niciodată nimic! E greu aşa, foarte greu… Mir-cea… Mir-cea zice că nu învăţ nimic! Şi eu fac lecţii în fiecare zi! În fiecare zi! E un chin! Anca zice că fac progrese, progrese mari! Aşa şi este! Cât am învăţat?!? Muncesc din greu în fiecare zi, litera din gât, litera cu buzele, litera… Mă schimonosesc întruna! E uşor de zis, spune din gât, cum vine asta? Fără buze?!? E foarte uşor de zis! Cine s-ar fi gândit că o literă are nevoie de atâtea ore de muncă? Muncesc în fiecare zi! Ce să mai fac? Nu mai pot! Încerc de toate şi uite, pare ciudat, dar ştiu multe, foarte multe cuvinte, le ştiu, le simt… Foarte multe! Ma-ri-a, Ma-ri-a… ce viaţă frumoasă am avut! Plină! Îl iubesc pe Relu, are grijă de mine, ce m-aş face fără el?!? Aş fi singură, singură de tot… Şi aşa nu este destul. Dragul de el, cum vine să îmi dea medicamentele şi de mâncare! De trei ori pe zi! Dimineaţa, la prânz şi seara. Da, da, da… Câte nu face pentru mine? Mă ajută la curăţenie, îmi găseşte oameni să îmi facă de mâncare, lecţiile cu Anca… dragul de el…Câte probleme îi pot face? Nu ştiu cum mai îndură?! Vai, săracul de el… Îl iubesc foarte mult. Nu ştiu ce să mai fac să fie bine şi tot nu e bine! Îmi dau toată silinţa, ce să fac, doar ştie că sunt bolnavă! … Şi nu m-a lăsat, nu a plecat de lângă mine… Mare lucru! Toţi ceilalţi m-au părăsit la greu… are mare grijă de mine… da, da, da! Acum… nu mai e nimeni… Nu, nu, nu!… Lângă mine, aproape… Mă doare stomacul… Mă doare atât de tare! Să merg la doctor! Trebuie neapărat să merg la doctor! Să îmi dea ceva, să nu mă mai doară nimic niciodată! … Of, trupul ăsta bătrân… cum să reziste la atâtea! Toate numai mie, toate rând pe rând, vârtejuri… bulboane… Cum să mai ies din toate? Să îmi dea ceva, cât mai repede, de stomac… Poate am ceva… grav… Atâtea boli, atâtea dureri! Când voi scăpa de ele?!? Din rău în mai rău… Perfuzii!… Niciodată! Niciodată!… Cum stăteam eu acolo agăţată de toate firele ale!?! Sărmana de mine! Cum am trecut prin atâtea? Credeam că voi muri!… Mi-e atât de frică de moarte… Vai, vai, vai!… da, da, da, da… Bu-nă, bu-nă, bu-nă… Aoleu, mi-a ieşit un fir, ba două, în bărbie… Trebuie tăiate! Neapărat!… Of, nu pot să le tai, îmi tremură mâinile, mi-e frică… O să o rog pe Anca, da, da, da, da, ea o să le taie! Bătrâneţile astea…! Aaa, s-o întreb şi de mustaţă când vine!… Oare vine?… De obicei vine la timp, dar câteodată nu vine deloc… Nu ştiu ce se întâmplă cu ea câteodată. Zice că e obosită sau că nu are timp şi nu vine… odată, mi-a zis că e răcită şi că nu vroia să îmi dea şi mie… Nu cred, sunt sigură că m-a minţit… Vine doar atunci când totul e bine! Sunt convinsă că are legătură cu starea mea, ea ştie tot… de la Relu… da, da, da!… Aaa, aş vrea să mă uit pe fotografii… alea din străinătate… să caut albumul… Of, 81 de ani… Cine ar fi crezut? Şi cât de bine arăt, foarte bine! Să caut rujul, ăla, roşu aprins, am buzele prea palide şi vineţii… Unde l-oi fi pus?… Poate l-a ascuns Relu pe undeva… Aşa, ca să îmi facă necaz…! Unde să-l caut?… Da, da, da… mai trebuie să îmi aranjez părul şi sprâncenele, doar un pic… Sunt ciufulită!… e foarte bine!… Trebuie să fiu mai atentă cu părul, se deranjează foarte uşor! Creţ… Ce vremuri, Paris, Amsterdam, Germania… Balaton, Moulin Rouge… Ce bine am petrecut pe acolo!… Cu Relu, of, ce încântare! Hoteluri, restaurante, plimbări în toată lumea… da, da, da, s-au dus… demult!… Ieri am căzut! Nu-mi mai simţeam picioarele! M-am târât până la vecini, la uşă… m-au ajutat, m-au ajutat atunci… Imediat au dat telefon… Imediat! Nu ştiu cum am reuşit să ajung până la ei! Dumnezeu mi-a ajutat… da, da, da… nu mai vreau! Niciodată! Nu, nu, nu!… Sunt buni şi săritori vecinii mei, mai ales Mir-cea… când am o problemă, îmi vine imediat în ajutor… Şi cu mâncarea mă ajută… îmi face soţia lui… E cam sărată ce-i drept! Nu îmi place sărat, nu e bine pentru tensiune… să-mi iau o tensiune, să văd, unde am pus aparatul ăla…? Da, da, da! A venit Salvarea! Da, da, da, da! Mi-am revenit pe loc! Picioarele astea încă mă dor… un pic, foarte puţin… Câte am făcut?… Of, Relu întârzie ca de obicei, cine ştie pe unde se plimbă, cine ştie câte femei întâlneşte… cine ştie… Nu, nu, nu, nu… Aşa face el, îmi face în ciudă! Ştiu asta! Cum să nu mă enervez?!? Cum să trăiesc aşa?!? Nu se poate ! Lasă că îi spun eu câteva când vine! Da, da, da… Mă ţine aşa…!

***

Merg la Nina. Ce tărăboi o să-mi facă!?! Şi ce? Am şi eu treburile mele. Nu pot sta cu ea tot timpul! Nici nu vreau! Oricât m-ar plăti! Iubi în sus, iubi în jos! Tot pe lângă ea! Atâtea fasoane şi fandoseli. Tot timpul e ceva… dacă întârzii, ba pe unde mă plimb, ba cu cine mă întâlnesc, ba pe cine am mai vizitat. Tot felul! Apoi, nici aşa, asta nu e viaţă de trăit…! Întârziu, şi ce dacă întârziu, merg de trei ori pe zi la ea… Cine are grijă să îşi ia medicamentele, cine are grijă de garsoniera ei, cine are grijă să mănânce?!? Cine? Eu, numai şi numai eu!… Şi turuie întruna… numai în da-uri şi în nu-uri… Nici nu se chinuie să pronunţe cuvintele pe care le învaţă! Dacă le-o ţine minte sau nu… Eu ştiu? Nu ştiu de ce o mai plăteşte pe Anca… Afazie şi demenţă. Are şanse minime…! Nimeni nu vrea să îşi piardă timpul cu ea…! Anca mai vine ceva mai des, dar şi are treburile ei, nu poate sta tot timpul cu ea… Şi cere mult, mult prea mulţi bani de la noi… Nu cred să fie atât de grea munca!?! Eu nu am timp, cum s-o ajut?!? Îi mai zic nume, obiecte din casă… Fac şi eu ce pot!… N-are niciun rost, absolut niciunul! Nu mai are ţinere de minte! Iar nu o să vrea să îşi ia medicamentele şi fără ele e… terminată. Nu ştiu ce-o fi în capul ei, are ce are cu medicamentele… Poate pentru că nu le mai poate citi prospectele, nu mai ştie ce ia, eu ştiu?… I-o fi şi frică…! Nu are încredere în nimeni! În mine în niciun caz, doar câteodată, când e mai lucidă, dar şi atunci… e vai şi amar!… M-a speriat alaltăieri! I s-a strâmbat gura! Nu ştiu ce vroia de la mine, chiar nu ştiu, e imposibil să te înţelegi cu ea. Îi căşunează pe ceva! Şi atât îi trebuie… Doar o idee cât de firavă se transformă într-o cascadă de numai ştii încotro s-o iei, scapă cine poate, dacă poate!… Duminică nu ştiam ce vrea cu părul, a făcut un scandal de pomină, vroia să se vopsească, până nu i-am adus pe cineva, nu s-a lăsat! Are anumite fixe, părul trebuie să fie tot timpul aranjat şi vopsit, dacă nu e… Ruptură în cer! Este şi a fost şi înainte foarte cochetă… se ţinea bine şi acum… A slăbit mult, foarte mult, mănâncă foarte puţin. Nu ştiu ce să mă mai fac cu ea, de unde s-o iau, ce să-i mai spun, nu mă ştiu comporta cu ea când are crize, nu îmi dau seama ce e în creierul ei, ce se întâmplă, e foarte dificil de spus… Nimeni nu ştie! Nu o mai pot nici eu îngriji, am 70 de ani, am îmbătrânit şi eu, am problemele mele… Trebuie să rezolv cumva şi voi rezolva problema… ! Mihai a fost de acord, nici el nu mai ştie ce să facă cu mama lui, nu are timp şi din străinătate ce poţi face? Nimeni nu vrea nici plătit să se ocupe de ea… toată responsabilitatea cade pe mine… Rezolv eu cumva!… Adevărul este că m-am săturat de toanele ei, da, ştiu, e bolnavă, este foarte bolnavă… Când e bine dispusă, totul merge bine, când nu, e tărăboi. Şi e nevoie să fie cineva tot timpul cu ea… Nu ştie nimeni ce îi mai trece prin cap să facă… O văd cum simte neputinţa de a vorbi şi a scrie… o văd cum se ambiţionează, câteodată, când e bine, să facă, să lupte, să înţeleagă… trebuie să–i fie foarte greu, să nu te poţi face înţeles niciodată! Trebuie să fie un calvar să nu poţi cere ce vrei, să nu poţi spune ce simţi, să nu înţelegi… Dar fasoanele? Nu le înţeleg şi pace! Totul are o limită! Am şi eu treburile mele. Vai, ce criză, când am fost la Păltiniş să schiez… este geloasă, foarte geloasă! Şi posesivă… Îşi închipuie tot timpul că o înşel cu alte femei, că mă distrez fără ea… Vrea să îmi acapareze tot timpul sau cât mai mult cu putinţă! Crede în tot felul de bazaconii… în loc să aibă încredere în mine!… Nu-mi mai place deloc! Chiar deloc! Au fost vremuri frumoase… cât de bine am petrecut împreună, câtă bucurie şi veselie!?!… Acum crize şi scandaluri, numai şi numai crize şi scandaluri! Pleci, deja, hai nu pleca, mai stai cu mine, numai din astea! Când trebuie să plec, plec! Am şi eu familia mea şi trebuie să o întreţin, altfel… Paris, Balaton… Ce ne-am mai distrat! Altă viaţă… Frumoasă şi blândă. Îmi aduc aminte cât de bine era când am mers cu prietenii noştri în Ungaria…! Ce de vis a fost! Şi Nina o plăcere să o priveşti… totul clar şi minunat… ce mai s–au dus vremurile alea, nu se mai pot întoarce, timpul este necruţător cu noi, lasă urme şi amintiri, dar atât, clipe, clipe mărunte însemnate în noi! A vrut inel… cu rubin… zilele trecute. I l-am cumpărat! Cât l-a mai arătat la toată lumea !?! Se mândreşte cu el… întotdeauna i-au plăcut bijuteriile… este foarte cochetă. Ţine foarte mult la cum arată şi la cum se prezintă în lume. Asta nu e rău. Nu e rău deloc. Dar, acum, exagerează! Exagerează enorm!… Ce scandal până l-am cumpărat, vroia numai la plimbare şi numai prin faţa vitrinei, mi-l arata întruna, plângea, se văicărea… ce să-i faci?… Se supără pe toţi, mai ales pe Mircea, că o întreabă, că o pune să pronunţe cuvintele, să citească. Anca îi repetă la nesfârşit cuvintele, nici nu o lasă să citească singură!?! Ce mai încurcătură! Vrea casete, întruna, casete cu cuvinte silabisite! Eu ştiu ce obsesie o mai fi şi asta… Poate, totuşi, îşi revine. Când e bine dispusă mai vorbeşte, ne spune pe nume, spune obiectele din cameră… E o încântare să vezi cât se străduieşte! Dar când toate merg pe dos… E şi capricioasă, nu primeşte pe oricine în casă… Nu vrea să stea cu oricine în casă! Ar fi mult mai uşor dacă aş avea pe cineva, o femeie de încredere, să doarmă cu ea peste noapte. M-ar fi ajutat mult!… Nimeni nu vrea, însă, să stea cu ea, cu toanele ei, are fixele ei, are tabieturile ei. Nu suportă prea multă lume şi nu pe oricine… Asta este problema… dar, acum am rezolvat… Sper să meargă totul aşa cum trebuie… Nu am ce face, trebuia găsită soluţia cea mai potrivită…! Am treburile mele, nu pot fi la dispoziţia nimănui 24 de ore din 24! E prea mult! Mult prea mult! Vreau să trăiesc şi eu! Îmi cere tot mai mult, din ce în ce mai multe… Mai crede şi că o înşel… Of, iarăşi nu o să vrea să îşi ia Xanaxul, poate o conving eu cumva! Sigur, e agitată şi aşteaptă…

***

Încă o zi de mers la doamna Nina. Sper să fie în toane ceva mai bune. Sau, mai bine zis, ceva mai lucidă. Aş vrea să lupte mai mult, să rişte mai mult… Poate a trecut prin prea multe şi acum nu mai are energie, nu mai are forţă vitală. Simt şi ştiu imediat când nu mai poate face eforturi mentale: repetă Ma-ri-a. Unul din puţinele cuvinte pe care le ştie pronunţa, îi aduce aminte de o foarte bună prietenă de-a ei care a murit acum trei ani. Mă întreabă incredibil de des la ce folosesc toate medicamentele pe care le ia, care le sunt reacţiile adverse, când trebuie să le ia, dacă îi fac rău… Cred că are o obsesie cu asta. Altfel, nu cred că s-ar strădui să îmi aducă toate medicamentele pe masă, să caute prospectele. E ceva aici. Poate are încredere în mine şi mai puţină în Relu, deşi mi-e foarte greu să fiu convinsă de aşa ceva. După cum se comportă uneori… când râde, când plânge, când e nervoasă… Toate într-o clipită! Poate este şi normal să fie aşa în condiţiile date. Sunt sigură că se simte neputincioasă, foarte neputincioasă, că nu poate vorbi. Trebuie să fie foarte greu să nu poţi rosti cuvinte pe care tu de fapt le ştii. I-am făcut trei casete, trei până acum, cu cuvinte, expresii obişnuite, uzuale… Majoritatea cuvintelor şi expresiilor sunt şterse şi înregistrate peste da-uri, multe da-uri, şi din când în când câte un nu… Poate vrea să îşi audă glasul, poate îi este dor de vocea ei… Îmi pare rău din suflet că am muncit atâta la ele! E păcat! Asta este, era de aşteptat să se întâmple aşa. Înregistrează toate discuţiile cu vecinii, discuţiile cu mine. Cred că le ascultă întruna şi le disecă, de-o fi ceva de disecat în banalităţi… Eu mi-am făcut datoria. Câteodată chiar nu ştiu de ce le mai iau banii! Mi-e frică să nu aibă afazie globală! Este foarte posibil să aibă, deşi uneori progresează, însă, alteori, revine la starea iniţială! Cel mai des se întâmplă aşa. Este o luptă titanică! Trebuie să amortizez regresele, să lupt pentru fiecare sunet câştigat şi să mă forţez să redobândesc sunetele pierdute! Este muncă, nu glumă! … Mă bucur, mă bucur sincer, de fiecare reuşită de-a ei, chiar dacă e temporară. Totul se sprijină pe credinţa ei de a reveni, de a câştiga propria comunicare. Aş vrea din suflet să o pot ajuta, mi-aş dori să o pot stimula necontenit! Să o îndrept spre cât mai multe victorii, oricât de mărunte ar fi ele. S-ar putea să fi renunţat. S-ar putea… Mi-ar părea extrem de rău! Trebuie să fie împovărător, strivitor să nu mai poţi, să nu reuşeşti nimic stabil în luptă. Viaţă! Neputinţele astea, neputinţele mele de a o ajuta, neputinţele ei… Am sentimentul că pe de-o parte nu face destule eforturi, pe de alta nu vrea să le facă. Nu mai ştiu ce să zic?! Este un paradox! … cum suntem noi toţi… Ori nu vrem destul, ori nu putem destul. Nu văd cum aş putea-o stimula, dacă despre asta este vorba!?! Sau e pur şi simplu neputinţă! Eu sunt convinsă că orice limită se poate surmonta, că totul este despre depăşire şi autodepăşire! Poate mă înşel!… Poate încă nu ştiu destule despre ea. Ştiu, sunt unele limite peste care nu se poate trece niciodată!… Mi-aş dori să fie înconjurată de prieteni. Desigur, şi singurătatea asta este o problemă peste care nu se poate trece… Mă întreb dacă azi îmi va răspunde la interfon. Depinde cum se simte sau dacă a uitat de lecţie. Eu sper că îmi va răspunde. Avem mult de muncit. Zilele trecute, două zile la rând nu mi-a deschis uşa… Da, ştiu, era ziua banilor. Iarăşi, nu m-au plătit la timp! Nu ştiu ce să mă mai fac cu ei. Mă amână de o lună de zile! Cred că nu îşi dă seama domnul Relu de cât de greu este de fapt să faci lecţii cu doamna Nina… câtă energie, câtă răbdare, câtă ambiţie. Toate necesare, fără ele nu ştiu ce aş face. E imposibil câteodată să te înţelegi cu oamenii! Aşa se întâmplă… Le spun azi neapărat! Am nevoie de bani, mi-e ruşine, dar nu am altă soluţie, din păcate.

***

Să sun la interfon. Oare îmi răspunde?

Da, poftiţi!

E domnul Relu! Cum de este la doamna Nina la ora asta? Sper să fie bine şi liniştită. Să putem lucra.

– Bună ziua!

– Bună, Anca!

– Da, da, da, da!

– Ce mai faceţi, doamna Nina?

– Da, da, da.

– Bine?

– Da, nu, da.

– Aşa şi aşa?

– Da, da, da. Nu, nu, nu.

– Ce mai faceţi, domnule Relu?

– Pe-acasă. Cu treburi…. Să îţi dau banii. Stai, un pic, să caut pe unde or fi… 100 de lei, nu?

– Da, e foarte bine. Mulţumesc mult! Îi aşteptam!

– Da, păi, au fost nişte probleme: ba frigiderul, ba la doctori…

– Aaa, nu-i nicio problemă! Mulţumesc mult, eram cam pe la fundul sacului, ca să zic aşa!

– Ha, ha, ha. Aşa e cu tineretul. Au nevoie de bani mulţi!

– Ce facem cu doamna Nina? Facem lecţii azi?

– Nu.

– De ce? Se simte rău?

– Nu, nu, este un pic agitată. Am întârziat niţeluş!

– Da, da, da, da. Ooo, vai!

– Aţi zis vai? E bine, nu?

– Da, da, da, da.

– Avem de mers undeva. În vizită la cineva. La nişte prieteni, prieteni buni, sărbătorim azi. Ce zici, Nina?

– Da.

– E mai tot timpul singură, îi trebuie companie.

– E mult de mers?

– Este ceva, dar luăm taxiul. Pe vremea asta, nu se poate face nimic…

– Da, e foarte cald afară. Irespirabil.

– Da, şi la noi, ăştia mai în vârstă… Dacă tu te plângi? Noi ce să mai zicem?!

– Da, aşa este. Deci, nu facem astăzi? Atunci, voi pleca şi eu înapoi acasă. Pe mâine cum rămâne? Mă văd cu dumneaei?

– Haide să ne auzim la telefon. E mai sigur aşa. Dă un telefon pe la 12, la prânz, eu ştiu cum s-o simţi până atunci… Este foarte imprevizibilă, nu ştii niciodată, nu te poţi pregăti de nimic!

– Mă gândesc că aţi observat că progresele sunt minime. Uneori e mai bine, alteori, cel mai des, e mai rău. Eu fac tot ce îmi stă în putinţă. Nu ştiu dacă nu cumva ar fi mai bine să angajaţi un specialist, chiar dacă vă costă ceva mai mult!

– Da, nu îţi fă probleme. Ştiu, mi-ai mai spus, trebuie să avem răbdare cu ea. Cu casetele tale şi-a mai dat drumul, cel puţin câteodată, îi mai scapă câte un cuvânt…

– Da, da, da!

– Când este bine dispusă, ne spune tuturor pe nume, chiar vorbeşte, spune obiectele pe care i le arăt… Nu îţi fă griji, oricum are nevoie de companie!

– Bine, atunci aşa rămâne!

– Când ai timp, vii.

– Mă duc şi eu. La revedere! Numai bine!

– La revedere!

– Da, da, da, da.

– Pa!

– ‚Ca’!

***

Au trecut trei zile de când tot sun la doamna Nina… Sunt îngrijorată. Dacă i s-a întâmplat ceva? Dacă o fi la spital? Ce să fac? Ieri am fost până la ea, niciun răspuns la interfon, poate nu vrea să mai discute cu mine. Am făcut ceva? Am spus ceva aiurea? Sper că nu! Am spus de progresele, da, îmi aduc aminte, că sunt minime… Nu trebuia să spun asta de faţă cu ea… Vai, ce prostie am făcut! Poate se simte jignită… Ştiu că se străduieşte, ştiu asta, dar ce să fac, unele lucruri trebuie spuse… Nu ştiu ce îi veni domnului Relu să îmi dea banii aşa dintr-odată, fără să îi fi cerut, poate s-a gândit că am aşteptat destul, că poate am nevoie… Totuşi, ciudat… S-ar putea să nu fie nimic în asta. Acum a primit pensia doamna Nina sau banii de la fiul ei?! Asta trebuie să fie! Ce-o fi cu ea? Dacă măcar m-ar anunţa. Să îmi spună şi mie că nu mai vor lecţii şi cu asta basta, nu e mare lucru, doar nu mă supăr din atâta… Dacă aş şti că e bine. Să nu fi făcut vreo criză sau vreun alt atac… Îmi povestea domnul Relu că nu demult au chemat Salvarea vecinii. Nu îi cunosc pe niciunul, dacă aş şti pe cineva, i-aş întreba pe ei. Le ştiu numele la unii dintre ei, sunt pe listele de cuvinte de învăţat ale doamnei Nina… numele mici. Nu-i ştiu numele de familie al domnului Relu, nici numărul de telefon… Mă sună întotdeauna cu număr ascuns… Meteahnă de serviciu! Nu prea am variante, trebuie să am răbdare, dacă era ceva foarte grav, m-ar fi sunat, sper, cel puţin. Măcar atâta atenţie merit şi eu după cât am muncit! Sper să gândească şi el aşa… Dar eu ştiu? Şi vizita aia, ce prieteni? Parcă spusese că nimeni sau mai nimeni nu vine pe la ei… Altă ciudăţenie! Nu mai ştiu ce să cred, dar mi-e frică, un pic, doar un pic pentru doamna Nina… Mi-e frică să nu fi păţit ceva, am încredere în domnul Relu, pare un om responsabil, are atâta grijă de ea! Mă gândesc că e aproape de ea. Sună telefonul.

Alo?

Alo, Anca, sunt domnul Relu…

Aaa, bună ziua, chiar mă gândeam la doamna Nina. Ce mai face?

Da, e bine. Ăăă, am internat-o într-un azil.

Ce azil?

Ăla nemţesc de pe strada Râului. Este foarte curat, are ingrijire acolo, are companie, oameni de vârsta ei, sunt medici şi asistente…

Dar, ce s-a întâmplat? Cum de v-aţi hotărât aşa dintr-odată?

Păi, a fost criza de zilele trecute şi multe altele. Eu am o vârstă şi nu mai pot face faţă. Îmi lua tot timpul şi toată energia. Am luat decizia împreună cu fiul ei, Mihai.

Nu prea ştiu ce să zic… dacă e mai bine pentru ea aşa…

Era din ce în ce mai rău! Nu o puteam lăsa singură deloc. Avea crize tot mai dese, începuse să uite din ce în ce mai mult, nu vroia să îşi ia medicamentele. Eu nu am putut face faţă, le am şi eu pe ale mele.

De ce nu mi-aţi spus acum trei zile?

Era şi Nina de faţă, mi-a fost frică de reacţia ei… Să nu i se întâmple ceva, să facă un atac sau o criză… A trebuit să o păcălesc cumva…

Şi cum a reacţionat acolo?

A făcut un scandal…! De pomină! Dar i-a trecut, s-a liniştit când i-am spus că Mihai a fost de acord… Am încercat eu să îi explic, dar nu ştiu cât a înţeles.

Înţeleg. Îmi pare sincer rău. Este foarte trist. Trebuie să-i fie foarte greu acum. Mai ales până se obişnuieşte cu oamenii de acolo, cu regulile locului…

Da, aşa este. M-am gândit să te anunţ, să nu îţi faci probleme.

Mulţumesc mult că mi-aţi spus! Eram îngrijorată.

Toate cele bune, la revedere!

La revedere!

***

A trecut o săptămână de când e la azil. Mai am un pic de mers până acolo, sper să ajung la ora de vizită. Nu ştiu ce să-i mai zic. Nu ştiu dacă voi ştii cum să o iau. Oare i-o plăcea trandafirul meu roşu? Avea des acasă la ea trandafiri în vază. Sper să se bucure când mă vede… Nu a trecut prea mult timp de când nu ne-am văzut. I-o fi fiind bine acolo? Sigur nu e ca acasă, cine ştie ce probleme îşi mai face… Ce-i drept, e greu să ai grijă… de cineva… aşa. Să întreb pe cineva în ce cameră este.

– Bună ziua, mă numesc Anca. Vroiam să vă întreb la ce cameră o pot găsi pe doamna Nina.

– Mă uit imediat şi vă spun… Nu este nicio doamnă Nina în nicio cameră.

– Nu se poate! Mai verificaţi odată!

– Când a venit la noi?

– Acum o săptămână! Este o doamnă cu afazie şi demenţă, poate aşa o găsiţi mai repede…

– Aaa, îmi aduc aminte…

– Ce este? S-a întâmplat ceva?

– Din păcate, am veşti proaste pentru dumneavoastră… Dar cine sunteţi, din familie?

– Sunt o prietenă de familie… Am făcut cu ea ceva lecţii de pronunţie şi de vorbire… Am venit în vizită, să văd ce mai face, dacă s-a acomodat. Ce veste proastă?

– Din nefericire, a murit acum patru zile! A fost şi înmormântarea…

– A murit?!? Dar ce a avut?

– Se pare că a făcut un atac cerebral puternic. Nu am avut cum să o ajutăm. Am făcut tot ce am putut.

– Da…

– Îmi pare rău!

ANCA NEGRU