~Valentina Becart: „Din Jurnalul unei zile“

DIN JURNALUL UNEI ZILE

( *50 de primăveri)

               Striveşte-mi tâmpla cu ultima

„mână de întuneric” când zorii mijesc

doar aşa voi purta în suflet

semnul zilei

aducătoare de noroc…

****

Striveşte-mi tâmpla

cu dumnezeiasca frumuseţe a florilor

ce-şi dăruiesc parfumul

drumeţilor îngenuncheaţi la răscruce…

****

… n-o să mă doară nici oglinzile sfărâmate

ale cerului

căzute peste braţele-mi

ce şi-au dorit un legământ cu  absolutul

şi-o singură îmbrăţişare cu Zeii…

****

Striveşte-mi trupul cu munţii

falnici  şi izvoarele repezi

şi n-o să-ţi reproşez

graba în care

vrei să-mi spulberi nevoia de statornicie

în curgerea nefirească a timpului…

****

Vorbeşte cu păsările

să mă rănească cu aripile lor

însetate de zbor

şi n-o să mă vezi plângând

când ştiu prea bine

că libertatea mi-a fost închisă

în miezul unui fruct…

****

O! Frumoasă şi senină fată

cu lumini tăinuite sub pleoape

sărută-mi fruntea

cu buzele tale adultere…

şi-am să te strâng la piept – ca pe singura mea

bucurie:”copilăria!”

(cum o simt risipindu-se…  în fiecare ticăit!…)

****

Striveşte-mi tâmpla cu toate promisiunile

celor 50 de primăveri

ce mi-au fost adăpost  împotriva frigului

metafizic…

împotriva deşertului strecurat în sânge

… şi-am să cânt de bucurie

când – în fiecare rană –  va înflori o nouă speranţă

şi noi dimineţi cu trăiri interzise…

****

Striveşte-mi sufletul

cu tot ce are viaţa mai sublim… şi cu fiecare strigăt

de durere… voi fi mai tânără cu un vis

….

50 de primăveri…

un buchet de gânduri … smuls din somnul adâncului

şi aruncat în braţele prezentului

extaziat,

extaziat….

4 aprilie 2011

_____________

DIN JURNALUL UNEI ZILE

(aceleaşi braţe mincinoase…)

Mi-aş smulge inima din piept

şi aş arunca-o sălbaticelor zile ce gonesc spre nebunia

sfârşitului

orice început duce inexorabil spre un final unde geometriile

nu s-au inventat…

şi cât de orgolios se înălţa soarele

spre cer

în ziua când mama se pregătea

să mă sacrifice

necunoscutului…

atunci, pietrele, apele şi pădurile şi-au strigat victorioase:

„ al nostru va fi!”

****

Cine putea să înţeleagă semnele când

ochii neştiutori

refuzau lumina?

într-una din zile, un porumbel alb a popsit

pe prispa casei noastre

s-a rotit de câteva ori, scoţând nişte sunete

nedesluşite…

apoi s-a pierdut într-un vârtej de frunze

dimineaţa, când zorii se pregăteau să-şi completeze lista

( cu întâmplările nefericite, ciudate, şi chiar miraculoase…)

mama a găsit lângă uşă un bileţel:

„nu există sfârşit… ci doar o continuă transformare…

fiecare zi va „naşte” o noapte a haosului din care

se vor ivi

aceleaşi braţe incitante şi mincinoase…

mereu aceleaşi…

22 martie 2011

_____________

ÎNFLOREAU SINGURATATI PE MALURI

Se legăna o luntre

pe ape tulburi

erai fugarul

condamnat să rătăcească

şi niciodată, poate…

să nu cunoască

strălucirea aurului

adunată

într-un surâs crepuscular…

****

Undeva… în depărtare

viorile cântau

şi-n furtuna de nisip

iubiri

abia renăscute

se stingeau…

****

Se legăna o luntre

pe ape învolburate

erai fugarul

ce n-a ştiut să preţuiască

statornicia

ţărmului…

şi-n ceasul ultim

condamnat să privească

cum pe maluri

înfloreau  singurătăţi

ca o pecete

pe o scrisoare de adio…

de adio…

din ciclul ( poeme becartiene)

26 dec.2010

VALENTINA BECART