~Camelia Tamaş: „Magul“

Încep prin a mă declara onorată de invitaţia de a participa la lansarea acestei cărţi (MAGUL – de DIMITRIE GRAMA, n.a) ce reprezintă, după părerea mea, o raritate în peisajul actual din România, peisaj devenit mimetic, copiind neselectiv, fără vreun criteriu valoric, temele, stilul şi abordările literare occidentale.

„Magul” nu se înscrie în tendinţele literare actuale, pe care, de altfel, autorul îşi face un scop în sine în a le evita, rămânând fidel propriei axiologii, ci pe o coordonată tematică trasată de proza fantastică a lui Mircea Eliade, continuată de Vasile Voiculescu şi mai recent, Mircea Cărtărescu. Este un volum extrem de dens în idei, cu mai multe niveluri de accesibilitate, pe care nu orice tip de cititor le poate accede, cu o simbolistică bogată, cu rădăcini în mitologie, folclor, religie.

Dimitrie Grama nu scrie doar proză fantastică, nu descrie simple imagini sau fapte ireale, opuse realului cotidian, ci îşi sprijină arhitectura fiecăreia dintre povestirile cuprinse în volum, şi cu precădere, cea a nuvelei ce dă titlul cărţii, pe o vastă cultură, astfel că textele conţin elemente de filosofie, mitologie, religie, folclor, psihologie.

Nuvela „Magul”, de altfel cea mai bogată în semnificaţii şi simboluri, poate fi considerată o scriere iniţiatică, atât autorul cât şi cititorul sunt călăuziţi de Mag – preot, vrăjitor, mentor – spre dobândirea cunoaşterii. Ca în basmele româneşti, şi nu doar româneşti, ucenicul este ajutat de elementele naturii – copacii care se dau în lături, piţigoiul – fiind circumscrisă şi ideea întoarcerii la natură, la lumea vegetală şi animală, condiţie esenţială a dobândirii cunoaşterii. De asemenea, ucenicului îi sunt transmise în vis mesaje ce-l ghidează pe drumul greu şi plin de neprevăzut al înţelepciunii, autorul recurgând deseori la onirism, îmbinând chiar oniricul şi realul până la suprapunere, până la un punct în care cititorului îi este dificil să perceapă graniţa dintre ele.

Recurgând şi la elemente mitologice (lupul, şarpele – ca element comun atât miturilor orientale cât şi europene, chiar Biblia, pe lângă mitul păcatului original , numindu-l „fiinţa cea mai înţeleaptă”) sau de un simbolism marcant (muntele şi lacul – apa, ca element primordial al vieţii) autorul ne însoţeşte pe un drum care, paradoxal şi neaşteptat, nu are un punct terminus. Nu ni se dezvăluie metoda de a dobândi cunoaşterea deplină, nu ni se dau soluţii pentru a accede la sursa binelui şi a răului, la piatra fiosofală. Poate pentru că, dincolo de acest demers literar, domnul doctor Dimitrie Grama, indiscutabil cunoscător al psihologiei umane prin natura profesiei, ştie că omul are o personalitate şi o identitate proprie ce-i conferă unicitate. Fiecare posedă o cogniţie proprie, ceea e înseamnă că pentru fiecare individ există o metodă specifică de a se iniţia, de a se înălţa spiritual, iar resursele pentru această transformare se află în interiorul fiinţei noastre.

Mărturisesc că, dincolo de tiparul clasic al unei scrieri de acest gen, ceea ce mi-a atras atenţia şi m-a făcut să meditez la sensul celor citite este luciditatea cu care autorul priveşte societatea actuală şi produsul ei: omul pe care instituţiile şi mass-media îl educă să devină „rob” al unor tipologii şi clişee, îl îndoctrinează şi îi oferă modele în care să se încadreze, limitându-i gândirea şi spiritul. Spune la un moment dat autorul: „Am umblat bâjbâind, cu ochii pe jumătate închişi, într-o lume pe care altcineva a construit-o pentru mine pe baza unor premise false”.

Se spune că în vechime, lipsa papirusului i-a determinat pe călugări să-şi scrie cărţile bisericeşti pe manuscrisele unor autori laici, astfel că, îndepărtând prin metode chimice stratul de cerneală, de pe acestea, muzeografii au descoperit scrieri considerate pierdute. Imaginând o asemenea operaţie simbolică pe textul „Magului”, se descoperă ideea de alienare a omului, nevoit să trăiască într-o societate standardizată, să se confunde cu mulţimea, să vieţuiască într-un mediu social ce-i conferă falsă protecţie şi reguli, îl dezumanizează, îi răpeşte singurătatea, adică timpul necesar să mediteze, să se regăsească, să-şi caute repere şi să-şi sistematizeze valorile. Se simte, dincolo de litere, disperarea autorului care realizează dispariţia omului cugetător şi iubitor de valori estetice, transformat treptat într-o fiinţă artificială, un om-maşină.

Privită din această perspectivă, nuvela se continuă cu povestirea „Reîntoarcerea (din viitor)”, unde devine evidentă nostalgia autorului după o lume primordială, guvernată de legi simple şi oameni-magi, un topos ancestral, ideal şi idealizat, identificat cu lumea copilăriei, cu Ilidia ce i-a furnizat sevele dezvoltării spirituale. „Mie mi-au spus alţii, dinaintea mea, că acolo şi numai acolo este paradisul. Şi eu care-s rupt din ei, îi cred” – notează autorul şi, posibil, soluţia „reumanizării” noastre ar fi întoarcerea la o Ilidie proprie, la un spaţiu în care spiritul ni s-ar descătuşa şi am deveni cu adevărat liberi.

„Magul” este o carte ce merită efortul de a fi citită, la finalul său, indiferent că a urmărit doar construcţia lierară, firul epic punctat cu inserţii lirice, ce-l trădează pe poetul Dimitrie Grama, multitudinea de idei înmănunchiate în textul tuturor scrierilor sau simbolistica lor, lectorul se simte ele însuşi îmbogăţit spiritual şi devine mai atent la ceea ce-l înconjoară, la ceea ce este sau pare a fi, meditează, se întrebă şi acestea sunt, probabil, şi unele dintre obiectivele pe care autorul şi le-a propus prin demersul său literar.

CAMELIA TAMAŞ