~Ana-Maria Rau-Avram: Poezii noi

TRISTEŢE
Un glas de înger de-ar deveni şoapta mea,

Iar marea-n lacrimi de s-ar transforma,

Şi norii grei de-ar fi să glăsuiască,

Tumultului rotund să povestească

Tristeţea mea !

În astă lume crudă, de păcate plină,

Unde nimic şi nimeni, oful nu-ţi alină,

Dragostea pură este cea care învinge

Durerea-adâncă ce te face-a plânge

Iubirea juvenilă !

Din ochii-mi trişti se scurg lacrimi amare,

Cu mintea-mi răvăşită contemplez în zare,

Şi soarta-mi este scrisă. Fără pată.

Şi-atunci se-ntreabă inima-mi îndurerată:

Ce e dragostea oare ?

E oare purul înger fără de păcat ?

E poate… însăşi demonul cel necurat !

E oare trandafirul roşu-purpuriu ?

Sau poate… nu, eu nu mai ştiu

Ce poate fi ! Un spin adânc şi-nsângerat ?

Sau visul minunat…
_______________

SPERÂND LA UN AMOR PIERDUT
Copile drag ce-adânc în inimă-ai fost rănit,

Ridică-ţi ochii negri către infinit!

Şi nu lăsa durerea, trupul să-ţi străpungă,

Şi lasă doar speranţa, să atingă

Un suflet chinuit!

Copile drag, pustia inimă îţi plânge chinul,

Tot mai adânc şi mai adânc pătrunde spinul,

Şi tot mai pal apare mândrul soare,

Iar marea-şi varsă lacrimile-amare

Plângând destinul.

Copile drag, nu te lăsa cuprins de chin şi jale,

Şi nu-ţi lăsa sufletul pradă ghiarei sale.

Aruncă negrul voal şi-nlătură amarul!

Şi lasă-acum zefirul să caute hotarul

Viselor tale!
_______________

CÂNTECUL NOPŢII
Noaptea cea neagră cu voalu-i veni,

Şi-a nopţii crăiasă încet răsări.

Rotundă şi plină dansând graţios

Priveşte pământul zâmbindu-i duios.

Şi-n mândra tăcere a nopţii albastre,

Un plânset se-aude-n ferestrele noastre.

Un cântec de înger, sub cerul senin,

O voce a nopţii ce sună divin.

Cu paşii-mi uşori mă-ndrept spre fereastră,

Să fiu mai aproape de vocea măiastră,

Să-ascult al ei plâns din suflet ieşit,

Să-nvăţ al ei cânt ce n-are sfârşit.

Căci noapte de noapte al cântului vers,

Îmi pune-n fereastră un alt univers

Ce cântă alături de glasul divin,

Şi plâng împreună sub cerul senin.

Ce glăsuieşte oare, acest Univers?

Pe cine plânge-al îngerului tainic vers?

Dar pas cu pas, picioarele-mi se-ngreuiază,

Iar cântul tot mai mult se-ndepărtează…
_______________

UNIVERS TAINIC
Spre lumea tăcută gândul îmi porni în zbor,

Spre lumea de basm, o lume fără suferinţă, fără dor,

Spre lumea învăluită de o infinită pace divină,

Unde nu-s lacrimi şi tristeţe, unde domneşte o blândă lumină.

Am încercat din răsputeri să zbor către această fericită lume,

Am îndrăznit să sper… că totuşi va fi bine.

Am căutat cu ochii în lacrimi acest univers,

Creat numai de-un suflet şi de-un sacru vers,

Care mă-ndeamnă să păşesc pe-un tainic drum,

Dar în zadar, căci totu-n juru-mi pare scrum.

ANA-MARIA RAU-AVRAM