Elena Stan: „Ioana din Anini“

    Aerul este irespirabil. Femeia-copil, semi constientă zace pe pat. Alături stă găleata vârfuită cu fecale. Pe perna soioasă se răsfiră părul alb în care a pus mâinile murdare de excremente. Pe masa, un rest de pâine uscată si verde de atâta mucegai. Casa este golită de toate lucrurile utile, pentru că femeia plătită să aibă grijă de ei, pleacă mereu cu sacosele vârfuite, în curând nu vor mai avea nici clante la usă. Cu toate acestea, Aurică, cu buba sa imensă care-i devorează nasul si cu mintile rătăcite vine mereu cu saci negri, plini strânsi de prin gunoaie. Aduce pampersi folositi, săculete cu mizerie de câine, cartoane si sticle goale.

 De – afară aninii, nucii si alunii se uită pe fereastră cu îngrijorare si milă. Când se stârneste vântul, gârla scoate sunete sinistre, iar dinspre păduri se aud sălbăticiunile.

Viorica, vecina care a crescu sub ochii lor, le aduce lapte si pâine.

–         Ce mai faci, tanti Ioana?

–         Rău, de tot. Mi s-au uscat buzele de sete. Nu vrei tu să-mi dai un pahar cu apă?

–         Dar unde este găleata?

Viorica realizează că întrebarea nu va primi niciun răspuns, asa că un timp caută galeata cu apă din priviri, apoi îsi aduce aminte că a auzit că femeia de peste vârf a cărat totul si se duce acasă să aducă o cană, o găleată, o fată de pernă si două prosoape. O să o ridice din pat si cu toată scârba,  trebuie să o spele putin. Stă aproape. Merge iute, gândindu-se ce viată blestemată a avut Ioana. Aurică a luat-o pe la vreo 40 de ani, nu pentru că i-a fost drag de ea sau  pentru că a iubit-o, ci fiindcă:”Este mică, iar eu îmi doresc o nevastă care să mănânce putin si căreia să nu-i intre material mult la rochie!”

Ce rochii a avut Ioana? Făcute din cel mai ieftin material, iar când era frig purta veste sau flanere de lână, baticuri groase si târlici. Dumnezeu stie cum a supravietuit, că Aurică nu i-a dat un ban! Vindea ouă si punea ban pe ban. Noroc cu nucii din grădină, că si nucile erau scumpe. Aduna prune, economisea de la mâncare, pentru că bărbatul ei îsi lua salam si pâine proaspătă, dar se oprea pe un podet, aproape de casă si mânca singur. Oamenii au observat si au râs de ea.

Când se ducea Ioana la piată cerea trei ardei, patru rosii si două vinete. Rememorând trecutul sumbru al femeii, Viorica a ajuns si este obligată să asiste la un spectacol grotesc.

Aurică stă pe patul Ioanei, cu sticla de lapte pe care ea a dus-o pentru bolnavă la gură. Ea se uită cu ochi sticlosi, implorându-l:

–         Dă, măi omule, si mie, că pentru mine a adus-o!

–         De ce să-ti dau, fă? Tu esti bolnavă si ai să mori în curând, eu sunt sănătos si trebuie să mă hrănesc.

Pănâ să intervină vecina a si înfipt mâinile în părul bolnavei si a început să tragă.

–         E bolnavă, nea Aurică! Nu ti-e milă de ea? Vă mai aduc o sticlă, dar nu o mai bate.

Omul realizează târziu că a fost văzut si pleacă bombănind.

Viorica îi dă Ioanei apă, apoi o hrăneste si o ridică să o spele, gândindu-se:”Vai, cum ajunge omul! Si era atât de curată!”

Ioana se uită pe geam, apoi începe să tipe:

–         Fetita aceea dezbrăcată vine în fiecare zi si îmi ia tot din casă!

–         Nu este nimeni, tanti Ioana.

–         Dar unde sunt lucrurile mele? Si unul îmbrăcat în militian vine si mă bate. Mă loveste cu pumnii si cu picioarele si mă trage de păr! Tu nu-i vezi?

–         Nu este nimeni. Cât stau eu cu matale, n-o să-ti facă nimeni nici un rău, o asigură vecina.

Ioana si-a revenit si începe să plângă:

–         Dacă as fi avut un copil, ar fi avut grijă de mine acum! Măcar un copil!

Viorica stie că atâta timp cât au fost sănătosi, nimeni nu a putut să trăiască cu ei. De pildă, într-o toamnă i-a promis Ciresicăi că o aduce cu familia să trăiască în gospodăria lor. Crescută la munte, apoi nevoită să trăiască la câmp, aceasta dorea să se întoarcă la locurile de bastină, asa că a primit propunerea ca pe o mană cerească. Au venit cu toti banii strânsi de pe zarzavaturi si grâu pentru a intra în iarnă la Aurică si la Ioana, iar acestia au început cu pretentiile:

– Mai întâi, fiindcă veniti în casă de-a gata ne plimbati pe la toate rudele cu masina. Să vedeti si voi pământurile noastre, să ne cunoasteti neamurile, a spus Ioana.

– Iar eu vreau câte o berică în fiecare dimineată si cascaval si muschiulet, că destul am răbdat până am făcut căsuta. Numai terenul valorează câteva mii de euro! Vă rămâne o avere de pe urma noastră.

În două săptămâni teancul de bani s-a subtiat alarmant de mult. Musafirii doreau să li se dea măcar două camere, apoi să meargă să facă actele, dar când Ciresica a deschis o discutie serioasă, Aurică a început să strige pe bătătură:

–         Omorâti-mă, împuscati-mă că mă vedeti un bătrân neputincios! Săriti, oameni buni că au venit străinii peste mine să mă fure!

–         Când te-ai plimbat cu noi si ti-am dat toate bunătătile din lume nu am fost străini! Dati-ne si nouă două camere să stăm cu dumneavoastră de iarnă, cum ne-am înteles! Hai să fim oameni cu totii! După cheltuiala la cere ne-ati băgat!

Aurică îi privea cu neîncredere, simulând nebunia:

–         Cine sunteti dumneavoastră si ce căutati în curtea mea? Nu vă cunosc! Cum să stati cu noi de iarnă? Cine v-a chemat?

Ciresica si ai ei au plecat blestemând.

Viorica se gândeste că nu trebuie să tii cont de astfel de întâmplări, când omul este la necaz, asa că a hotărât să se ducă si a doua zi în vizită. Prosoapele, cana si fata de pernă aduse de ea dispăruseră, Ioana era vânătă, însetată si înfometată, ba unele vecine i-au spus că femeia de peste vârf a zis să nu se mai ducă nimeni pe la Ioana că oamenii se duc de curiosi, apoi râd.  Aproape patru ani, femeia – copil a trăit în cea mai cumplită mizeriei, murdară, cu excrementele la capul patului, fără apă si hrană, iar Aurică îi umplea casa cu gunoaie si o bătea cu picioarele, intrigat că nu mai moare să-i rămână casa lui.

Peste un an a închis ochii si el, iar casa străjuită de nuci, anini si aluni a rămas pustie.

Apele chinuite de viforul iernii îsi găsesc ecoul în peretii goi, intrând prin ferestrele sparte.

De câte ori pasii mă poartă pe drum, mă uit să o văd prin curte pe femeia – copil, pe Ioana din anini, care torcea sau împletea ceva din lână cu andrelele si fusese luată de nevastă pentru că mânca putin. Pomii din fata casei se uită si astăzi cu milă pe fereastra casei lor, dar Ioana a plecat într-o lume mai bună, unde sper că bărbatu-i iubitor nu se va mai ascunde de ea, să mănânce singur ce a cumpărat.

ELENA STAN