~Lucia Sava: „Amprente“

AMPRENTE    

 E dragostea o casă

în care intri şi-i cu podele de stejar

cu aerul de istoria tablourilor,

în care sunt portrete,

şi cu verandă de Muşcate,

unde clanţe au amprenta duioşiei,

cântecul mamelor noastre.

E dragostea un prag

unde calci şi tot ai mai rămâne,

cu sunetul pădurii, cuverturi de lână,

ierburi pe care le respiri la geam.

O casă în care,

la intrare-i cerul

când seara coboară-n zori de zi,

unde-i balconul floră

cu miros curs în varul din perete.

E dragostea o casă.

Şi nu ai mai pleca, de mâini

i-au făcut bârne,

să nu se prăbuşească, când

se va stinge jarul unei frumuseţi.

          _____________

        IERI

 Cât a rămas din ieri,

ce lucru prefăcut în mister,

în goana către un simţ epicureic?

Ce ai căutat în senzualitate

când onoruri ţi le aduce raţiunea?

Ai proza idilică într-o frântură

a timpului fără calendar.

Ai ceva ce nu poţi opri.

Azi va fi mâine, mereu altceva.

Cât colb s-a adunat de ieri până azi,

câte idei s-au făcut scrum

cu focul ţâşnit în vânt eolian?

Curăţind mizeria minţii, în drum

spre-un festin te-ai grăbit.

Ai iubit dimineţi de ieri,

ştiind că nu se vor repeta.

Ai pus cerul  pe buze însetate

de învăţătura celor ce îi iubeşti.

rămânând cu judecata dreaptă,

cu dicţionar, nu de neologisme,

doar cu lucruri ce vin din eternitate.

LUCIA SAVa