~Ana Petrescu: „Viaţă de nasture“

Era foarte mândru când a ieşit din fabrică. Era al treilea nasture de la gât în jos, o minunăţie de un verde fosforescent. Până şi fermoarul de la buzunarul de la piept al hainei se uita cu puţină invidie la el. Ai crede că entuziasmul i-ar fi trecut cât a stat şi a aşteptat în magazin ca cineva să cumpere jacheta, dar nu. El se uita admirativ la oamenii ce veneau şi atingeau haina sau o probau. Într-una din zile îl atinsese o domnişoară mignonă care se hotărâse să încheie jacheta până la ultimul buton şi să ridice şi gulerul. What a day that was! A simţit aşa că i se urcă „sângele” la cap şi dacă ar fi avut urechi sigur i-ar fi ţiuit. Oricum se înverzise tot şi spera ca restul fraţilor săi, aliniaţi în şir cu el să nu observe şi-plus să nu-şi dea nici fata seama şi să creadă că jacheta are un defect din fabrică. Când a fost cumpărat de un bărbat firav (era o jachetă unisex sau poate ambisex, sau duosex, sau cum vreţi să-i spuneţi), care de cum se îmbrăcă cu ea zise ‘O cumpăr’, deşi venea pe el ca pe un gard, nasturaşul nostru a fost în culmea fericirii. Se gândea, oh boy, oh boy (pentru că învăţase ceva engleză de la un hanorac cu glugă marca Gap), o să ies în lume. Sper să nu fie prea orbitor soarele. Ah uitasem, e toamnă (cum ar putea ştii asta un nasture? după garderoba potenţialilor cumpărători, bien sur), deci e bine. A fost dezamăgit la scurt timp, când şi-a dat seama că jacheta pe care era cusut nu se asorta cu nimic. Nimerise un aşa „afon” în materie de haine, încât începuse să se ruşineze de locul său al treilea de la gât în jos şi-şi dorea decăderea şi visa la ultimul loc, de undeva, puţin deasupra tivului, pentru că ştia că partea aceea slăbănogul o îndoaie sub aşa zisa burtă. Purtătorul său nu era un bărbat prea îngrijit. Spăla hainele cam rar şi le cosea şi mai rar. Deja năsturaşul auzise de moartea tragică a butonului nr 5, atunci când skinny guy descheiase brusc jacheta ca să impresioneze o lady (lucru ce a fost un eşec complet de altfel, când în gestul său brusc de descheiere individul a vărsat cafe au lait-ul pe fusta cea albă a domnişoarei). Acum defunctul, viul nasture de atunci zbură vreo 2 metri prin aer şi în cădere lovi colţul spătarului unui scaun, apoi colţul de masă de lemn de McDonals (cea de afară) şi pică pe caldarâmul murdar cu „creierul” zdrobit. Nu muri pe loc, infecţia îl ucise lent dar sigur.
De atunci toate accesoriile hainei ştiau că nu mai sunt în siguranţă şi-şi plângeau soarta de a fi cumpărate de un neîndemânatic feroce. Năsturaşul nostru văzu în asta o oportunitate de a evada. Trebuia să se gândească bine ce va face şi care va fi planul, pentru că nu vroia să sfârşească ca fratele său de pe locul 5. Mai ales că nu suportă vederea galbenului puroiului unei infecţii. După aproximativ o săptămână evadarea sa se puse în aplicare singură când aţa cu care era cusut începu să se destrame puţin câte puţin. Reflecta cu puţină înfrigurare la momentul ruperii totale, pentru că nu ştia în ce loc o să fie posesorul uscăţiv. Pe urmă, într-o tentativă de a-şi alunga temerile, îşi zise, „Ei si ce dacă, nu contează. Şi aşa n-am parte de nimic palpitant în viaţa mea, aşa că I can life a little (începea să uite engleza impecabilă a hanoracului Gap, din lipsă de interacţiune cu alte haine).
Nu a avut prea mare baftă, căzu într-o vineri, 13, direct pe trotuar şi se opri la limita bordurii. Era un pic cam julit, dar în rest scăpase teafăr şi nevătămat. „Ce mare pare lumea de jos!”, se gândi el. ” So now what?”
Îşi dădu la scurt timp seama că ar fi trebuit să încerce să se împotrivească destinului căderii inevitabile, deoarece nu prevăzuse restul vieţii sale şi pentru că nu se poate spune că există şanse bune de asorteu cu alte haine, atunci când eşti un nasture verde fosforescent. Îi veni în minte vesta poliţistului rutier, dar slabe şanse acolo, pentru că acum ele se prind cu arici din acela, cu care şi el s-ar juca constant, închizându-l şi deschizându-l, dacă ar avea mâini. Ce avea să facă acum oare? Nici nu termină bine de gândit întrebarea, că se simţi ridicat de o mână. „Uite mami, un nasture verde fosforescent. Pot să-l păstrez? Pot? Pot?” „Lulu ţi-am zis să nu mai aduni toate porcăriile de pe jos. E câh. Aruncă-l!” Copilul aruncă mâniat năsturaşul, dar fără vreun protest verbal. Ultimul lucru pe care l-a văzut a fost un coş e gunoi. În zborul său a văzut culoarea acestuia verde-gălbui fosforescent. „Ce bine, mă asortez cu asta.” Dar nimeri într-un loc întunecat în care nu vedea mai nimic, doar distingea parcă vag o gumă roz pal, un bileţel cu „Închiriez apartament cu două camere în Drumul Taberei. Preţ negociabil. Rog seriozitate.” şi dedesubt numărul de telefon.

ANA PETRESCU