~Anca Nistoroiu: „Tic…tac“

Timpul reuşeşte să schimbe lumea rămânând mereu acelaşi.
Tic..tac şi au mai trecut două secunde, două bătăi de ceas, două sunete absurde. Nu poţi trăi clipele, secundele, pe ele doar le numeri, le vezi fugind spre goana lor spre nicăieri şi rămâi perplex încercând să le opreşti, să le faci să zăbovească , dar este doar o himeră , o nălucă, o inepţie, eterna frustrare a celor ce rămân captivi în efemer. Timpul care trebuie trăit din plin, timpul care nu trebuie irosit este cel dintre două bătăi de ceas, dintre tic şi tac. Drumul pe care alergăm buimaci cu toţii se rezumă la distanţa dintre două clipe , mereu aceleaşi dar prinse în emergenţa unui joc repetitiv. Ne silesc să le urmam în evanescenţa timpului pierzându-se şi pierzându-ne asemenea unor grăunţe de nisip.
Timpul este un joc, un joc în care este mereu acelaşi deznodământ, redescoperit şi reinventat de alţi jucători. De-a v-aţi ascuns … Îţi dă tinereţea, vigoarea frumuseţea, oferindu-ţi viitorul, imaginea fariseică a invincibilităţii aruncându’te în vâltoarea vieţii cu nechibzuinţă. Şi îţi oferă experienţa şi prudenţa atunci când nu mai ai un viitor ci doar atonia trecutului. Poţi spune că e nedrept, că nu vei reuşi niciodată să găseşti armonia puzzelului complet, dar te înşeli.
Timpul este cel mai echitabil arbitru, cel mai simplu şi sigur joc, în care nu poţi sa trişezi, nu ai cum să o iei pe scurtătură…El trece la fel pentru toţi, ne tratează la fel, nu ţine cont de vreo ierarhie când îşi lasă amprenta pe chipurile, pe vieţile der mai ales pe inimile noastre. Dar totuşi ceva ne diferenţiază , ne împarte în învingători şi în învinşi şi totodată diferenţiază succesul de dezastru.
Sunt bătrâni învinşi de soartă, ursuzi şi acri. Trăiesc prin paseismul oniric, se sustrag unei realităţi mult prea tinere pentru ei. Rămân asemenea unor epave ancorate în vremurile de altadată, ascunzându-se în spatele unor riduri adânci şi a unor priviri pierdute. Şi sunt bătrâni care zâmbesc, în pofida ridurilor şi a unui chip lingav sunt frumoşi. Sunt plini de viaţă cu toate că în urechile lor timpul răsună mai apăsător ca niciodată:tic…tac.
Timpul este în ultimă instanţă un mentor , un mentor care îşi duce mereu discipolii la capăt de drum, ei încearcănd mereu înveţe şi să aplice aceeaşi lecţie.Unii reuşesc alţii mor încercând.
Adaptarea, capacitatea de a accepta că lumea, timpurile şi chiar noi înşine ne schimbăm.
Uneori metamorfoza poate fi lentă dar implacabilă, alteori poate fi crudă şi rapidă, fără să ne dea răgaz să ne dezmeticim. Timpul ne învaţă că supravieţuitorii sunt cei care îşi asumă schimbările, cei care învaţă să trăiască cu ele, iar alteori prin ele. Învingătorii sunt cei ce se privesc în oglindă la fel de împăcaţi cu ei înşişi şi de mulţumiţi de ceea ce sunt nu doar azi când se bucură de utopia tinerţii ci şi mâine când se află în pragul senectuţii.
Cei ce nu nu privesc cu regrete spre trecut şi nu lasă vremea să le îmbătrânească spiritul pot spune că au reuşit să-şi trăiască viaţa între tic…şi tac.

ANCA NISTOROIU