NR. 3/2010

Cezarina Adamescu: „Eveniment pascal în viaţa tinerilor“

„Aşadar, dacă însăşi lumina din tine este întuneric, ce întunecime!” (Mt. 6,22-23)

Pentru a împărţi împreună Bucuria pascală, ne-am gândit a oferi cititorilor, un prilej de introspecţie care îi poate ajuta, în primul rând pe tineri, să se cunoască pe ei înşişi şi de a reflecta la ceea ce trebuie să facă pentru a-L cunoaşte şi a-L mărturisi mai bine pe Iisus Hristos mort şi Înviat – temeiul  şi Misterul credinţei noastre. Răspunzând cu  discernământ şi sinceritate, veţi avea dovada că ştiţi să trăiţi în lume realitatea Împărăţiei lui Hristos. Precizăm că unele răspunsuri nu se exclud reciproc, ci se completează unul pe celălalt.

1.Vom împărţi în curând cu toţii Lumina Pascală. Ce înseamnă pentru Dvs. acest eveniment care se perpetuează de două milenii?

a.arvuna  învierii noastre;

b.sărbătoare  în familie cu miel, cozonac, ouă  roşii, vin,  ş.a.

c.sărbătoare a întregii creştinătăţi;

d.nu înseamnă nimic deosebit.

2.Ce semnificaţie are Paştele creştin şi ce aduce nou în viaţa Dvs.?

a.o reînnoire spirituală;

b.spovada sacramentală anuală şi reconcilierea cu Dumnezeu; >>>>

Gabriela Calutiu Sonnenberg: „Ritualuri egoiste“

Deşteptătorul îngână  alene o melodie ambientală plăcută şi se îmbujorează  în culori pastelate, ton în ton, ca la baia populară de aburi. Barbu cască şi se întinde cinci minute. Are grijă să  respecte măcar în linii mari instrucţiunile din cartea de yoga. Îi vine greu să se dea jos din patul cu saltea modelată după conturul coloanei sale vertebrale, anume conceput ca să-i faciliteze odihna plăcută. Odată ajuns în baie, întinde mecanic mâna spre tubul cu pastă de dinţi hi-tec, protecţie maximă cu înălbitori şi întăritori de smalţ. Ca să poată zâmbi mai târziu fără complexe, dacă-i vine. La micul dejun consumă un iaurt cu culturi benefice, care-l ajută să meargă regulat la WC. Ca să aibă o zi bună, fără dureri de stomac. Bea o cafea fără cofeină, îmbogăţită cu extracte de ginko. Îmbunătăţeşte memoria şi combate senilitatea. Aruncă ambalajul de la iaurt în sacul de deşeuri recuperabile şi depune cana de cafea în maşina de spălat vase. Pentru un consum economic. Şi ca să cruţe planeta. >>>>

Liviu-Florian Jianu: „Doamne, orbule călugăr“

Doamne, orbule călugăr,

Pipăind, de dor, prin nea,

Ia din ochii mei, un iugăr,

Dă-mi din bezna Ta, o stea –

********

Inima de caţi – un bulgăr –

Oamenilor, prin nămeţi,

Doamne, orbule călugăr,

Cât de rară-i, va să-nveţi –

********

Iar iubirea de un iugăr,

Oamenilor, prin zăpezi,

Doamne, orbule călugăr,

Cât de rară-i, va să vezi – >>>>

Cristina Ştefan: „Când se sfârşesc iubirile“, selecţii din volumul „În umbra lui Sisif“

CÂND SE SFÂRŞESC IUBIRILE

Când se sfârşesc iubirile în toamnă blue

Se sfarmă-n cioburi răsuflări de zâne

Şi cad în iadul fără nume- un ‘’eu şi tu’’

Pe tot noianul despărţirilor din lume.

*******

Când se sfârşesc iubirile, din ploi celeste

Se surpă-n labirint pustiul vieţii

Rămas Icar cu-aripa arsă, în ferestre

Închise, veşnicia mai atârnă ceţii.

*******

Când se sfârşesc iubirile, tăcerea ruptă

Sfâşie hăurile mării-n colţi de noapte

Şi-n găurile de abis e-o moarte suptă

În care nu pătrund lumini, nici scoici, nici şoapte. >>>>

Tania Ramon: „Ciudata iarnă“

liniştea dintre cele două  lumi paralele,
florile de gheaţă prinse-n geamul plin de zgură,
acel du-te vino între ieri şi azi,
între mîine şi ce-a fost,
între mîna-ntinsă şi o pîine,
între vorbe fără rost,
sunt frumuseţea zilei
oricum ar veni ea,
perversă, subtilă-n fiori,
ne taie respiraţia şi, pentru că nu vrem să murim,
o preschimbăm în tablou.
**********
Doar ochii o vor înstela,
doar mîna o va atinge,
doar gîndul o va măsura. >>>>

Cezarina Adamescu: „Iubirea înflorită în muguri de lumină“ („Poemele iubirii“ de Cornel C. Costea)

Pornind de la acest titlu incitant, autorul de faţă face un excurs, un periplu imaginativ în lăuntrul şi împrejurul acestui sentiment de o necesitate vitală,  cea dintâi în scara virtuţilor creştine, lăsată nouă de Isus Cristos drept semn de recunoaştere că suntem copii ai lui Dumnezeu. Este o introspecţie necesară, sub acea stare de urgenţă lirică specifică firilor romantice.

Iubirea care a răscolit lumea, putând, ca şi credinţa, muta munţii din loc, care îmbunătăţeşte, edifică, transformă, înalţă, înfrumuseţează şi îi binecuvântează pe cei care se lasă pătrunşi de ea.

Cornel C. Costea, prin editura PRO VITA, Cluj Napoca, ne-a făcut surpriza (dacă o carte de iubire poate fi o surpriză!!!) – ne-a făcut darul sublim, ne-a încărcat braţele de cuvinte închinate iubirii, într-un avânt al juventuţii veşnice născut chiar din acest sentiment care, dacă rămâne curat şi sincer, întrece toate simţămintele omului, pentru că e CREATOR DE VIAŢĂ, e de sorginte divină. Şi aşa cum Dumnezeu, din iubire, ni l-a dăruit pe Fiul Său Unul Născut, tot aşa, iubirea poate genera o nouă viaţă prin unirea a două trupuri şi suflete afine care se decid să-şi împletească destinele până dincolo de moarte. >>>>

Al. Florin Ţene: Cronică la „Fulgi de ciocolată“ de Andreea Osiceanu

Volumul de debut, compozit,  semnat de Andreea Osiceanu, intitulat simptomatic “Fulgi de ciocolată”, apărut la Editura Silvania, Rm.Vâlcea, 2009, ne descoperă o autoare polivalentă ce îşi încearcă “arcuşul” creaţiei în poezie, proză scurtă şi teatru.

În “Cuvânt-Înainte”autoarea se destăinuie că”Nu sunt ceea ce nu pot să fiu. Dar ador acţiunea de a ieşi din tipar, multicolorul procedeu de a ne diferenţia. Nu pot să fiu o copie a celor ce se petrec în jurul meu.” Aceste rânduri se constituie într-o profesiune de credinţă la începu de drum, atât de sinuos şi imprevizibil , cărare ce duce spre adevărata literatură.

Andreea Osiceanu, în poezie,  se află pe linia acelor fantezişti ingénue care fac din imaginaţie un mod de aproximare a interiorităţii. Discursul liric e o parafrază a eului, o formă de confesiune prudentă, uneori indecisă, fel de a vorbi indirect despre sine în termini personali:”iluzia îmi displace precum o prăjitură greţoasă…// M-am trezit alarmată de ceasul unei noi realităţi,/ Dură,dominantă şi diferită de tot ce am ştiut…// Imnul pueril şi-a găsit identitatea/ într-un eu mai matur,/ Mai trecut prin viaţă…”(“Matinal nedorit”). >>>>

Cristian Lisandru: „Mona“

Îmi luasem libertatea de bătea trotuarele fără să mă gândesc la nimic important. Vegetam, aş putea spune… Hălăduiala asta fără o destinaţie precisă îmi provoca o mare plăcere, mai ales că trecuseră vreo trei luni în care nu văzusem decât crestele valurilor şi vârful catargului, motiv pentru care îl înjurasem spumos pe Cristofor Columb pentru că avusese neinspirata idee de a porni să cucerească mări şi oceane… Şi le dăduse şi altora idei. Ceea ce a dus, inevitabil, la o aglomeraţie de obiecte plutitoare care arborează tot felul de drapele şi care se încurcă unele pe altele… Nici pe mare nu mai intimitate, obişnuieşte să spună un coleg din echipaj, plecat de-acasă ca să strângă bani uzi pentru zile mai puţin ude… Zice că va ieşi la pensie şi se va muta la munte, ca să nu mai vadă niciodată marea. A dracu’ să fie ea de mare, cu toată apa ei!, aşa înjură când stăm la prova, cu mâinile streaşină la ochi, ca să vedem cine observă primul limba de pământ. Că te şi miri, eşti obişnuit cu ideea că marinarul se simte foarte bine pe valuri. Ei, aş, nu e cu toţi aşa, unii plutesc de nevoie şi când văd pământ în faţa ochilor oftează de zici că tocmai le-a întins Dumnezeu o mână şi i-a scos din melancolie. >>>>

Monica Sumalan: „Emoţie de verde“

Primăvara.O călătorie spre centrul pământului ,

Bucuria de  a regăsi  trupul florii ascuns între petale.

Îmi place culoarea ochilor tăi.Nu o pot compara.

Emoţia verdelui trezită la viaţa de surâsul  iubirii.

**********

Da.Iubirea.Primăvara .

**********

Aceeaşi senzaţie de plinătate de jertfă a buzelor,de refren dat la maxim .

**********

Îmi place culoarea ochilor tăi.

*********

O compar cu răsăritul plin de lumină  şi cu cerul albastru  şi nesfârşit.

**********

Primăvara.O călătorie  supremă  spre centrul inimii.

Bucuria de a trăi  intensul dor de nemărginire.

**********

Emoţia copacului care atinge cu braţele lui cerul tulburat . >>>>

Cezarina Adamescu recomandă un tânăr poet: George Gîtlan

Universul liric al acestui tânăr poet se concentrează  în jurul (cum este şi firesc) ideii de iubire, uneori împărtăşită, alteori nu. Dar şi ideea de zbor îi este proprie. Aspiraţia către înalt îl situează deja, deasupra, gata să decoleze, migălindu-şi aripile.

O necontenită ardere, o foame de viaţă,  „de verde”, nestăvilită, un poet care caută, nu doar coaja, învelişul, ci seva care menţine viaţa.

Mijloacele de expresie, deşi încă nu sunt  destul de conturate ori pregnante, poetul încearcă într-un  stil propriu  de exprimare, să redea chip sentimentelor sale, filtrate prin propria sensibilitate. Ceea ce nu e tocmai uşor, mai ales la început de drum.

George Gîtlan îşi caută un ton distinct pentru exprimarea prinosului de har dăruit de Dumnezeu, potrivit arderilor sale lăuntrice. Citeşte enorm, este interesat de tot ce se scrie, cultivă Poezia  ca modus vivendi şi nu superficial. Suntem convinşi că, decantându-şi fiorii lirici, înlăturând ceea ce este de prisos, lăstărind şi copilind răsadurile plantate deja în pământ bun, (şi mă refer aici la  unele cuvinte care nu exprimă nimic, sau semnifică foarte puţin), va putea deveni un poet remarcabil. >>>>

Carmen Tania Grigore: „Fascinaţie“

Credeam că

ţi-ai pierdut gândul

printre femeile tale vâscoase,

exterminatoare

ca orice amfibie

peste carnea de melci,

dincolo de acest oraş lacom

strălucesc prietenii

acumulând eternitatea

în seminţe expansive şi clare,

atât de clare încât

se văd extrasistolele

cum părăsesc puterea  de germinare

şi se preling

într-un cod de bare fosforescente,

este foarte probabil ca acestea

să fie meridianele

din corpul tău biodegradabil >>>>

Claudia Măru Hanghiuc: „Vis de pe Dealul Arsenalului“

………………………………………………………………

– Gabi, ţine-mă că alunec!

Mâna mi se desprinse de pe piciorul fratelui meu înainte ca el să poată face vreun gest. În câteva fracţiuni de secundă eram singură într-un gol negru în care nu cădeam, nu urcam, ci pluteam pur şi simplu. Gabi nicăieri!

– De ce trebuie s-o iau de la capăt? Iar e negru şi pustiu! Iar nu simt nimic altceva decât o singurătate stranie. Iar mă strânge teama. Doamne, mă auzi? Te rog să mă auzi! Mi-e rău de frică! Sunt paralizată de frică! Fă să nu fiu în împărăţia Voicăi!

Deodată am zărit o lumină pâlpâind slab, undeva departe, sub picioarele mele. Ba nu! Era chiar lipită de tălpile mele, dar era aşa de slabă şi rece încât am crezut că e undeva departe. Am vrut să mă aplec şi să întind mâna spre acea lumină, dar frica ce mă paralizase nu mă lăsa să fac asta. Şi atunci, lumina dispăru şi-am căzut fulgerător în gol. Am început să ţip horcăit asemenea unui porc dus la tăiere de Crăciun. Mi-au dat lacrimile. Gabi nu era nicăieri. Nu-l simţeam! >>>>

Cornel C. Costea: „Poemele primaverii“

ANOTIMPURI

Sunt Primăveri ce-aduc un dor de împlinire

Ascuns în întuneric, dar plin de strălucire

Veghează  în tăcere, fiind sigur că-ntr-o zi

A sa lumină sfântă ne va dezvălui

Că  Verile sunt trepte spre Infinit şi mare

Ce ne îndeamnă-n pace să căutăm  în soare

A dragostei făclie de-a pururi neatinsă

De umbrele-ndoielii şi care e nestinsă

Chiar dacă înspre Toamnă călătorim cu toţii

Şi uneori visăm să trecem pragul porţii

Ce e mereu deschisă, dar care pentru noi

E încă zăvorâtă cu gânduri de noroi.

Iar Iernile-s prilejuri de-a ne-ntâlni în taină

Cu întreg Universul, cântând aceeaşi doină

Şi retrezesc în inimi lumina regăsirii

Ce ne călăuzeşte pe calea fericirii. >>>>

Mădălina Grama Toma: „Către a Opta Zi (prin orele drumului)“

Aminteşte-ţi cine eşti!

17.10

Pauză de strâns tot calabalâcul din curte: „traistă”, cărţi, laptop, ş.a.m.d.

Apoi, de adus din magazie lemnele pentru foc.

Aşaa…

Iar pauză. N-am răbdare, mă îmbrac mai gros şi mă duc să privesc apusul.

18.45

Printre făpturile care populează basmul în care mă aflu, Moldiţa Sclivisita (pretenţioasă, preţioasă la mâncare).

Moldiţa este căţeluşa pe care, ca nişte nesimţiţi ce suntem, am învăţat-o  să stea la noi. Bătrână şi grasă, ca o minge prea umflată (am îngrăşat-o mult de când am venit, de se miră babele când o văd. Aici, câinii se ţin în lanţ şi mănâncă pâine, mămăligă – cei mai norocoşi, sau coceni), are ca stăpân adevărat un moşulică milos care o iubeşte. >>>>

Carmen Tania Grigore: „Secundă de album“

Eu sunt femeia

fragmentată de spaime,

straturi de umbre

redefinesc un destin

inadaptabil precum o ecuaţie

într-un pocal prea strâmt,

prea rece,prea copil;

înainte ca cineva

să îşi dea seama

mă izolez antifonic

şi tac,

părul îmi pluteşte

spre iluzii terestre,

oasele scutură

senzori de veac,

ştiu, nimeni nu contestă >>>>

Cezarina Adamescu: Cronică la CAZ CLASAT sau Douăzeci şi patru de ore în Molando de CRISTINA ŞTEFAN

Extrem de activă pe tărâm virtual, prin blogul intitulat frumos Tărâmul Poeziei, al cărei administrator este, Cristina Ştefan, cu pseudonimul literar Ada Chifor, ne poartă acum, cu acest debut strălucit la Editura Semănătorul, pe un tărâm ideatic, ţinut fabulos, cu multe catacombe, numit în mod ciudat, Molando, acolo unde îşi plasează acţiunea prozelor sale realisto-fantastice, apărute în luna ianuarie curent şi care constituie o surpriză, nu numai pentru cei care cutreieră Tărâmul, dar şi pentru sine însăşi.  Cu un titlul aparent de policier, cele trei proze (Stafiile, Extratereştrii, Bond) care alcătuiesc volumul se înscriu pe plaja atât de generoasă a epicii contemporane, cu inserţii în real, dar şi în imaginar, deopotrivă şi cu un final cât se poate de absurd. Teoria absurdului în proză are darul, însă de a oferi  de fiecare dată, o pildă.

Acţiunea debutează „în liniştea stătută a amiezii”, într-o mahala în   care, de lene, nici vrăbiile nu ciripeau”. O dată fixat cadrul, liniştea este sfărâmată de strigătul unui puşti care anunţă moartea lui Moş Agape. >>>>

Dragoş Vişan: „Mantrele stenice ale lui Dumitru Bădiţa“

Unul dintre cele şaizeci şi şase de Poeme prerafaelite (2008) ale lui Dumitru Bădiţa poartă un titlu funcţionând ca metatext pentru întreg volumul: “Mantră”. Ca veteran al promoţiei literare douămiiste, autorul poate fi considerat drept cameramanul stenic al cruzimii absurde¹. În frontispiciul lor, precum mottourile literare intextuate tablourilor de către artiştii prerafaeliţi din epoca victoriană (de la jumătatea secolului al XIX-lea), titlurile poemelor lui Bădiţa îşi conţin emanaţia noetică sau îşi enunţă mantra lor: “capul într-o caschetă”, “mă sun pe mine de frică” (ratarea probei); “câinele conversaţiei” (forţa autocriticii); “o după amiază întreagă să-mi povestească” (regăsirea distincţiei pierdute); “legea nu-mi interzice să trec prin vamă fără canini” (atrocea plăcere); “numai în frig” şi “o forţă se opune” (rezistenţa hilară identitară – “ca rusia flatulez”); “depression zen” şi “pe din afară” (întoarcere în “subsolul” cranian); “cow parade sau frumuseţea bovină a ambientului” 1 şi 2 >>>>

Maria-Eugenia Olaru: „Ce este iubirea pentru noi!?“

IUBIREA, IUBIREA…

Ce este iubirea pentru noi!?

Pas lângă pas întipărite in zăpadă

Tăcerile de altădată,

Cuvintele grăitoare,

Zăpezile ajunse izvoare,

Apa de mare sărată,

Un orologiu care trist sau vesel o să bată!

Ce este iubirea adevărată!?

Adio uitare, adio trădare,

Adio tăcere, adio durere,

Adio neputinţă,

Adio ieri, şi azi, şi mâine,

Azi Dumnezeu aduce pâine!

Doar pâinea aceea mare şi rotată >>>>

Cornel Costea: „Peşteri rotunde“

PEŞTERI ROTUNDE

Vineri

zi de post

îngerii

dorm în adăpost

se vor trezi

la răscruci

pe

butuci de nuci

aripi le cresc

din umbre nocturne

pe trepte căzute

în peşteri rotunde >>>>

Aurel Avram Stănescu: „Petrecerea I (fragment din «Anii mei apocaliptici»)“

Când Edy, cârlionţatul, mi-a propus în seara asta să mergem la Peştera, din Piaţa Rosetti, mi s-au ciulit urechile ca unui  iepuraş  curios, fără să-mi ceară voie.

Este un restaurant pe placul meu,  cu băuturi spirtoase de toate soiurile iar mâncăruri… de care îţi  trec prin minte!

Amplasat într-un demisol elegant, echipat, dotat şi împodobit cu mochete înflorate şi ospătari stilaţi, mai mult lung decât lat, totuşi  nu era de nasul unor studenţi amărâţi ca noi, dar Edy, tocmai primise bani de acasă şi ţinea neapărat să o cunoască mai bine pe Giulia, verişoara altui amic, Doru.

De fapt o cunoştea, dar ţinea morţiş să o cunoască  şi …mai bine!

Totul fusese pus la punct telefonic şi stabiliseră amândoi detaliile; ei aveau obligaţia să ne facă cunoştinţă, pe urmă era treaba noastră să ne descurcăm, doar eram majori şi vaccinaţi încă din copilărie;  sperau în urma acestor demersuri să le fim recunoscători pe vecie, deci cum se spune… oficiau rolul  de naşi. >>>>

Tatiana Scurtu: „Acorduri vii de primăvară“

PEISAJ

Pian şi candelă de ceară,

Acorduri vii de primăvară

Şi note umede din noi

Vibrează peste amândoi.

E o iluzie că sunt

În haină rece de cuvânt,

Cascadă zgomotoasă-n ierbi,

Ci-n trup de humă mă  discerni

Dintr-o minune o vioară,

Când rătăcirea mă-nfioară,

Întinsă între stea şi rouă

Mă frâng precum o coardă-n două.

Să strâng pre sufletu-ţi rebel,

Robind pământul infidel,

Îngeri cărunţi cu glasuri mute

Tăcerea noastră s-o asculte. >>>>

Felicia Feldiorean: „Ultimul sărut“

ULTIMUL SĂRUT

Striveşte-mi lacrima-ntre gene
Striveşte-mi ultimul sărut
Căci am jucat pe atâtea scene
Doar roluri dintr-un teatru mut.
******
Striveşte-mi visele în palmă
Striveşte-mi sufletul sub paşi
Căci a venit ultima toamnă
Şi poţi prin frunze să mă laşi.
******
Striveşte-mi lacrima iubirii
Striveşte-mi şi privirea -n zori
Dar nu uita că fericirii
I se cuvin atâtea flori. >>>>