~Loredana Cristea: „Eminescu“

La sfârşitul anului 1883, Titu Maiorescu îşi asuma actul aproape riscant de a-l publica pe Mihai Eminescu pentru prima oară în volum, la editura Socec, sub titlul ,,Poesii”.

Mulţi vor fi răsuflat uşuraţi: murise cel ce era atât de controversat în lumea literară a vremii, atât de vânat de tot felul de asociaţii şi găşti mai mult sau mai puţin literare sau politice, faţă de care gânditorul şi eruditul Eminescu a ştiut să păstreze o distanţă de netrecut.

Dacă Perpessicius a orbit asupra caietelor poetului fără a fi reuşit să ne transmită decât o mică parte din frământarea nepământească a sufletului eminescian, înseamnă că el este de neclintit în locul în care, nu cu emfază, l-au aşezat cei care i-au dau numele de Luceafăr al rostirii poetice româneşti.

Şi cum altfel să fie dacă nimeni, până la el sau de la el încoace, n-a reuşit să găsească focul divin care încarcă metaforele eminesciene pe parcursul călătoriei cosmogonice a Luceafărului şi întrupării lui pământeşti? Nimeni… şi cuvântul poartă încărcătura absolutului, n-a putut să redea atât de dumnezeiesc tabloul îndrăgostirii bărbatului de femeie, alchimia care dă viaţă şi ucide în egală măsură.Sacrificiul pe care-l impune acest sentiment pe care Însuşi Creatorul, ni l-a lăsat drept cea mai de preţ moştenire, aceea care ne apropie de modelul după care am fost alcătuiţi: dragostea.

,,El asculta tremurator,
Se aprindea mai tare
Si s-arunca fulgerator,
Se cufunda în mare;

Si apa unde-au fost cazut
În cercuri se roteste,
Si din adânc necunoscut
Un mândru tânar creste.”

Analizat de fel de fel de minţi intitulate critice, Eminescu a fost numit ateu în ciuda ,,Rugăciunii, Colindelor, Răsai asupra mea…”, a fost numit nebun de către cei ce nu reuşeau să înţeleagă cum mintea omenească poate transcede către cele mai subtile căi ale rostirii în care ne regăsim aşa cum suntem de fapt- neputernici, egoişti, nestatonici..

Mai grav este că Eminescu este defăimat de indivizi mărunţi ajunşi slugarnic în fruntea culturii româneşti contemporane, care au putere de decizie asupra a ceea ce se învaţă în şcolile româneşti în momentul de faţă; si işi permit să-l denigreze de dincolo de mormânt pe cel care le-o fi înnebunit minţile de invidie prin câteva cuvinte:

,,Traind în cercul vostru strâmt
Norocul va petrece,
Ci eu în lumea mea ma simt
Nemuritor si rece.”

Nemuritor şi rece- aşa îl simt pe Eminescu, aşezat de opera lui pe care n-a dorit s-o publice antum, în locul în care nici unul dintre noi, cei care slujim cuvântul (cu artă sau nu!), nu vom ajunge niciodată! Nu ştiu de ce; poate pentru că nu există o puzderie de luceferi în cerul Dumnezeului rostirii!

Salutăm apariţia lucrării „Codul Invers – Arhiva innebunirii si uciderii nihilistului Mihai Eminescu” ca o restituire necesară a vremii în care Eminescu este, cu obstinaţie, ţinut deoparte de şcoala românească, semnată de filosoful Constantin Barbu, sprijinită de academicianul Eugen Simion.

Lucrare care prezintă, printre multe alte date necunoscute nouă până în prezent, felul în care a murit poetul nostru naţional! Pare desuet în anul de graţie 2008 dar Eminescu a avut în el scânteia pură, nealterată de naţionalism necesar fiecărui individ care realizează că singura ţărână care-i va odihni osemintele în eternitate va fi cea din care s-a născut!

Se pare că există un martor al morţii lui Eminescu; el este un om simplu- frizerul regelui care-l servea adesea şi pe poet.

,,Venisem la Şuţu, cam pe la 3 după amiaza. Pe la vreo 4, cum era cald in cameră, Eminescu zice uitându-se lung la mine: „Ia ascultă, Dumitrache, hai prin gradină, să ne plimbăm şi să te invăţ să cânţi Deşteaptă-te, Române!”

Eu care ştiam că nu e bine să-i fac împotrivă, am ieşit cu el în grădină, unde se vedea că-l trăgea sorata. A început să cânte ,,deşteaptă-te române!” şi eu după el, era frumos, avea voce. Mergeam amândoi, unul lângă altul, vine odată pe la spate un bolnav, de-acolo, unu’ furios care-a fost director sau profesor de liceu la Craiova şi, pe la spate, îi dă lui Eminescu în cap cu o cărămidă pe care o avea în mână. Eminescu, lovit după ureche a căzut jos cu osul capului fracturat. , cu sângele şiroindu-i pe haine, spunându-mi ,, Dumitrache, adu repede doctorul că mă prăopădesc, asta m-a omorât!” L-am luat repede în braţe ţi l-am dus în odaia lui, unde l-am întis pe canapea. I-am potrivit capul pe pernă şi când am tras mâna îmi era plină de sînge. Au venit doctorii, cu Şuţu în cap şi nea-u spus să tăcem să nu se audă vorbă afară, că nu e nimic. Dar dupa o jumătate de oră bietul Eminescu murise!”

Ramâne la aprecierea dvs., a tuturor, dacă mitul poetului neînţeles s-a aplicat sau nu – în cazul lui Eminescu, dar cu o intensitate fatală ăi atât de precoce. Fie ca există sau nu apetenţă pentru poezie in cugetul stimatului cititor de astăzi, există, totusi, un indiciu atât de evident si aproape dureros… ca DA.

când voi deschide scurt, netremurat

a jumătăţii mele-nchisă uşă

va fi precum un srtrigăt de cenuşă

spre lemnul care arde-nsigurat

şi n-o s-aştept rezervă stând pe tuşă

un ceas de cineva justificat

în care soarta mea s-a îmbrăcat

în zale, aruncându-mi o mănuşă

voi ridica-o scurt şi delicat

pe dinăutru-arzând ca un Vezuviu

prin şoapte de iubire întrebând

cu sufletul şi trupul confiscat

spre cel mai grav şi mai splendid diluviu

al dragostei în suflet pătrunzând

de te pricepi, mă zugrăveşte-ntreagă

culorii mele înţelege-i codul

şi sângelui dă-i curgerea şi rodul

în care viaţa însăşi se dezleagă

iar spaimelor arată-le exodul

spre tine carnea mea, mereu, să tragă

ca mîna ta să-nveţe să culeagă

precum pescarul aruncând năvodul

un bumb de aur care-nchide-n piept

mult amânata clipă ce scâteie

cu-o lacrimă în irisu-i uimit

cu ce răbare am putut s-aştept

s-adorm copil, să mă trezesc femeie

când terminaseşi basmul de citit

acum că simt nevoia să-nchid această uşă

pe care o ţinusem deschisă neclintit

nu-i semn de duşmănie… atât c-am obosit

sau focul meu stinse-ntr-o mână de cenuşă

da… plec dintre cuvinte ca om îmbogăţit

de mii şi mii de clipe scăldate de tăceri

în care traversasem şi morţi şi învieri

precum un zeu cu mersul pe cer împleticit

am cunoscut răceala în care-nchise porţi

băteau la mine-n suflet, curgeau tăios în deget

şi-atunci venea cuvântul, ca sclavul fără preget

strigându-mă pe nume drept Lazăr scos din morţi

uitam dureri şi spaime de fiecare dată

aveam secreta ştiinţă de-a mă-ntrupa la loc

lemn tânăr care trece cu pieptul gol prin foc

ştiind că-n jar găseşte înţepciunea, toată

a trecerii prin vreme în chip de lucru viu

necunoscându-şi clipa de apogeu, a vieţii

doar bănuită-n felul în care ştiu poeţii

s-o plângă cu cerneală şi sânge-n ceas târziu

vă recunosc! fusesem bolnav de fascinată

de unele cuvinte pe care le mai port

ascunse, ca pe banul sortit să-mi fie ort

acestei sfinte patimi superb de deşănţată

pe care-un daimon tânăr mi-a dat-o ca să-mi fie

balanţă ce măsoară în litere de foc

trecutul meu, prezentul şi stropul de noroc

ce m-a ţinut aproape de om şi poezie.

LOREDANA CRISTEA