~Claudia Măru Hanghiuc: „Vis de pe Dealul Arsenalului“

………………………………………………………………………………………

– Gabi, ţine-mă că alunec!

Mâna mi se desprinse de pe piciorul fratelui meu înainte ca el să poată face vreun gest. În câteva fracţiuni de secundă eram singură într-un gol negru în care nu cădeam, nu urcam, ci pluteam pur şi simplu. Gabi nicăieri!

– De ce trebuie s-o iau de la capăt? Iar e negru şi pustiu! Iar nu simt nimic altceva decât o singurătate stranie. Iar mă strânge teama. Doamne, mă auzi? Te rog să mă auzi! Mi-e rău de frică! Sunt paralizată de frică! Fă să nu fiu în împărăţia Voicăi!

Deodată am zărit o lumină pâlpâind slab, undeva departe, sub picioarele mele. Ba nu! Era chiar lipită de tălpile mele, dar era aşa de slabă şi rece încât am crezut că e undeva departe. Am vrut să mă aplec şi să întind mâna spre acea lumină, dar frica ce mă paralizase nu mă lăsa să fac asta. Şi atunci, lumina dispăru şi-am căzut fulgerător în gol. Am început să ţip horcăit asemenea unui porc dus la tăiere de Crăciun. Mi-au dat lacrimile. Gabi nu era nicăieri. Nu-l simţeam!

– Asta a fost! Mi-e rău! Am să  mor!

M-am izbit dureros, cu tot corpul, de pământ. Simţeam că mi s-au rupt toate în mine. Tuşeam sec, întinsă pe spate. În izbitură, mi-am muşcat limba. Gura mi s-a umplut de sânge. Mi-am mişcat capul într-o parte şi am lăsat sângele să curgă pe obraz, în jos, spre ureche. Aveam ochii larg deschişi dar nu vedeam nimic. Nu ştiam dacă e întuneric sau mi-am pierdut vederea.

– Gabi nu e nicăieri!

Nu ştiu dacă am leşinat sau am adormit şi am început să  visez, dar totul în mintea mea prindea un contur străin de mine şi de ceea ce credeam eu despre lume şi viaţă.

Vedeam nişte uriaşi de 10 metri din răchită, umpluţi cu oameni care ţipau într-o limbă total străină mie şi cărora făclii venite din neant le dădeau foc. Şi ardeau cu o flacără imposibil de descris. Simţeam şi mirosul de ars.

Apoi am văzut cum spre mine venea o femeie pe care voci ciudate o strigau: „Boudicca! Boudicca! Yo dauthe is dad!”

Apoi… simţeam că în timp ce mi se uscase gura de sete în capul meu se învârte o moară care macină vânt pe piatra goală şi emitea (să nu râdeţi!) următoarele: „distrugerea stratului de ozon duce la efectul de seră, ceea ce înseamnă că pe Pământ, încet-încet, se va ajunge la atmosfera de pe Venus. Ia ca exemplu ecosistemul de la Peştera Movile unde sunt prezenţi compuşii sulfuroşi ca şi pe Venus. Pe Venus apa e doar sub formă de urme. Mai avem temperaturi extreme de 460 de grade, ceea ce reprezintă punctul de topire al zincului. Toate tipurile de procese metabolice care au loc în celula vie au nevoie de apă”. Apă!

– Apă!

Mi-am revenit puţin din această stare în momentul în care m-am auzit strigând în cele mai ferite colţuri ale gândului meu: Apă!

Imperceptibil, în jurul meu începea să se lumineze palid, temător. Ceva dur mă izbi drept în frunte. Era telefonul meu mobil care îmi urmase în cădere şi care acum mă anunţa cu o voce caldă că sunt în reţea dar abonatul apelat nu este disponibil.

– Ce tâmpenie!

Simţeam că fruntea mea se lungeşte ca la Oblio. Parcă  aveam pe umeri un craniu provenit de la Cahuachi: lung şi gata de trepanaţie.

– Doamne ce idei!

Peste palma dreaptă, ca un pietroi colţuros, căzu reportofonul care începu să bâzâie. Oare cum mi se deschiseseră fermoarele de la buzunarele pantalonilor? Ce mai conta. Eram singură şi zdrobită într-o cădere ciudată pe o bucată de pământ noroios, greu mirositor. Nu mă puteam mişca. Ceva rece începu să şerpuiască pe mine. Şi încă, şi încă… Simţeam cum ceva-ul acela încerca să-mi pătrundă în obraji, şi cum îmi sugea sângele ce mi se prelingea pe barbă.

– Doamne! Lipitori?

Am încercat să vorbesc cu glas tare dar nu am reuşit decât să-mi rănesc gândul. Am încercat să mişc mâinile. Am reuşit doar să-mi provoc o durere sfâşietoare. Aveam certitudinea că „asta a fost!”. Ochii începuseră să se obişnuiască cu întunericul gri. Mişcându-mi uşor capul am reuşit să văd un tablou de coşmar…

În jurul meu se găseau mormane de oase umane. Cranii cu orbite sinistre parcă mă priveau într-o întrebare la care nu puteam răspunde. Câini translucizi plângeau sfâşietor cu glasuri abia auzite, lângă cruci de piatră şi de lemn ce decorau de-a valma, ca într-un teatru al absurdului, un tablou de neînchipuit. Mai departe în întuneric, ruine ale unor ziduri ce mai purtau încă pe ele numele unor străzi, rame de lemn de la ferestre oarbe, porţi din fier forjat în modele unduitoare, o turlă de biserică. Piatră, pământ sterp, copaci fără rod, gri, albastru, negru. O bătrânică la fel de străvezie ca şi câinele stingher de lângă ea, îmbrăcată în zdrenţe şi plină de sânge se apropie de capul meu. Mi se aşeză apoi pe piept blocându-mi respiraţia cu corpul ei care se îngropa în mine, şi mă privi drept în ochi. Simţeam cum privirea ei albastră îmi îngheaţă viaţa.

– Să le spui că până la urmă n-am apucat să  ies din casă. Mi s-a făcut rău de la inimă, şi apoi n-am auzit decât un zgomot de buldozer. Ei nu ştiu! Şi de-atunci îmi caut mormântul,  dar nu-l găsesc… Nu vrei să-l căutăm împreună? Mi-ar fi mai uşor… şi poate reuşesc şi eu să mă culc. Sunt foarte obosită! Îmi este şi frig! Ia uite ce haine subţiri am. Vezi?

Visam? Murisem? Nu mai ştiam dacă mă înec în sânge sau în lacrimi. Căzusem peste „jertfa colaterală” a Bucureştiului înnoit şi reconstruit în urma directivelor Congresului nu ştiu care al unui partid de coşmar. Asta era sub Casa Poporului!

Bătrâna dispăru ca şi cum nu ar fi fost niciodată acolo, iar eu încet-încet am început să-mi recapăt respiraţia.

Am încercat să-l strig pe Gabi, dar din gâtlejul meu plin de sânge ieşi doar un gâlgâit neinteligibil şi dureros.

– Tatăl nostru care Eşti în ceruri, sfinţească-Se Numele Tău, facă-Se voia Ta…

– TE-AM AUZIT! ÎNCHIDE OCHII ŞI TACĂ-ŢI GÂNDUL! FĂPTURILE MELE DIN ADÂNCURI AU VENIT LA TINE SĂ TE AJUTE, DAR TREBUIE SĂ AI RĂBDARE.

– Îţi mulţumesc, Doamne! Dar de ce trebuie să aştept? Unde e fratele meu? Nu mă poţi ajuta chiar tu? Doar eşti Dumnezeu! Simt că acesta e sfârşitul…

– SUNT DUMNEZEU, NU VRĂJITOR DIN POVEŞTI SĂ  POCNESC DIN DEGETE ŞI GATA ILUZIA. EU OFER DOAR ADEVĂR. TACI, NU TE OBOSI.

În mintea mea s-a făcut linişte şi întuneric. Din acel moment n-am mai ştiut nimic pentru o bună bucată de vreme. La un moment dat am deschis ochii. Gabi mă ducea în braţe printre nişte ruine inundate. Auzeam trecerea lui prin canalele pline de apă. Apoi se făcu din nou întuneric.

CLAUDIA MĂRU HANGHIUC