~Cristian Lisandru: „Turistul“

Galopul năucitor al norilor negri se desfăşura netulburat pe deasupra crestelor agăţate de cerul contorsionat. Tunetele se împlântau fără milă în versanţii năpârliţi, iar fulgere cu zeci de gheare ascuţite torturau retina, scrijelind prin dâre lungi de roşu întreg decorul care dădea senzaţia că se chirceşte înfricoşat în faţa stihiilor. O răbufnire de orgoliu atmosferic, încă o dovadă evidentă din care eşti obligat să tragi concluzia rapidă că, atunci când alămurile celeste declanşează sarabanda infernală, tot ceea ce îţi rămâne de făcut este să bagi capul între umeri şi să aştepţi încheierea impetuoasă a spectacolului. Zgâlţâit de mâini nevăzute, cortul sălta spasmodic, agăţându-se disperat de pământ prin punctele de ancorare,  iar Turistul îşi privi ceasul, ca şi cum ar fi numărat cu teamă nerostită ultimele secunde de dinaintea unui deznodământ anticipat. Ghidul acela pe jumătate beat a avut, totuşi, dreptate, până la urmă, murmură…

 

***

 

Îl întâlnise în apropierea peşterii, stătea sprijinit în coate la masa de lemn de la intrare – acolo unde unii dintre turişti desfăceau, uneori, pacheţelele cu mâncare sau termosurile în care aburea cafeaua – şi privea spre nicăieri. O privire înceţoşată, departe de a fi meditativă, lunecoasă, apoasă, chiar respingătoare, dacă observatorul ar fi fost un pic mai atent la toate detaliile. Capul, acoperit de o claie de păr blond-murdar, nepieptănat, i se mişca uşor dintr-o parte în cealalată, iar căştile plasate pe urechile clăpăuge informau privitorul că posesorul lor se afla pierdut într-o cu totul altă lume. Trântise rucsacul cu cadru metalic pe bancă, alături de el, iar celălalt nu schiţase niciun gest. Făcuse doar un semn, cu degetul arătător, către culmile cu capişon de zăpadă, şi plescăise din buze.

–            Vine vijelie mare. Cine se încumetă să meargă mai departe o să aibă o surpriză tare neplăcută. Da, da, a dracului de neplăcută, ştiu ce spun…

Privise, la rândul său, dinţii de fierăstrău ai lanţului muntos. Câţiva nori stingheri încercau să se proptească în creste, fără să reuşească, iar razele soarelui de vară se hârjoneau pe deasupra păşunilor alpine. Desfăcuse o conservă cu pateu, unsese două felii de pâine, iar după ce muşcase cu poftă din prima îl privise din nou pe melomanul sceptic.

–            Nu s-ar zice că va ploua. Iar la radio au spus că vremea va fi excelentă, numai bună pentru o preumblare pe traseele din zonă.

Melomanul îşi scosese căştile de pe urechi, apoi îl privise în ochi, cu un aer de superioritate. Cum distanţa dintre ei era mică, Turistul simţise şi damful de alcool care justifica acea privire pierdută. Ridicase degetul mijlociu în aer, pentru ca interlocutorul să înţeleagă înainte de a auzi cuvintele ce părere avea el despre buletinele meteo.

–            Ăstora care difuzează astfel de ştiri le-aş băga toţi sateliţii în fund, inclusiv antenele. Dezinformare, omule, dezinformare. Ascultă-mă pe mine, vine o vijelie de-or să zboare corturile prin aer, cu tot cu turişti. Apropo, sunt ghid…

O spusese cu emfază, de parcă a fi ghid însemna să deţii adevărul absolut în ceea ce priveşte toate fenomenele atmosferice din zona montană. Turistul zâmbise condescendent.

–            Totuşi, tehnica de azi ne permite să anticipăm astfel de chestiuni, ca să zic aşa… Presiunea atmosferică e normală, nu văd de unde ar veni nenorocirea, chiar dacă suntem la munte şi muntele…

Lăsase fraza în suspensie. Ghidul meloman ridicase din nou degetul mijlociu în aer.

–            Le-am spus şi altora să se potolească,  mai devreme. Nu m-au ascultat, au luat-o încolo, făcu un semn cu acelaşi deget, cu tranzistoarele la ureche. Şi râdeau. Cine râde la urmă, râde mai bine…

Păruse aproape bucuros, încântat parcă de ideea că va avea dreptate, iar respectivii turişti vor fi luaţi de vreo viitură. Turistul înghiţise şi ultimul dumicat de pâine, apoi se ridicase şi-şi pusese rucsacul în spate.

–            Şi eu vreau să plec. Intenţionez să trec dincolo şi să cobor în oraş. Scuze, dar bat munţii de multă vreme şi am învăţat când trebuie să stau potolit, la adăpostul cabanei, cu o ceaşcă fierbinte între palme.

Ghidul îl privise cu indiferenţă.

–            Fiecare doarme aşa cum îşi aşterne. Când ţi-o fi mai greu, să te gândeşti la mine.

După care plasase din nou căştile pe urechi şi începuse să se mişte uşor, pe ritmul muzicii sau pe ritmul aburilor de alcool, exista şi această posibilitate, ţinând cont de circumstanţe. Se îndepărtase de el întrebându-se ce muzică asculta, iar după câteva sute de metri întorsese capul. Nu-l mai văzuse, ca şi cum individul ar fi ajuns subit la concluzia că trebuie să-şi ia neapărat tălpăşiţa pentru a nu fi cumva luat peste picior şi de alţii. Întorsese capul şi se afundase în pădure, în timp ce deasupra munţilor strălucea soarele, din ce în ce mai tare…

 

***

 

Sub folia protectivă de poliester – ce idee trăznită, în astfel de condiţii! –, bărbatul desfăcu o ciocolată amăruie şi gustă o bucăţică. Aşteptă să se topească, încetul cu încetul, apoi înghiţi şi ascultă şuieratul vântului. Ploua în rafale, iar bombardamentul umed lovea insistent cortul, cu o evidentă nervozitate. Demnă de o cauză mai bună, îşi spuse, fiindcă o asemenea zi frumoasă nu ar fi trebuit să se transforme într-un coşmar pentru turiştii surprinşi pe munte. Dar cu cine să te cerţi?

Îşi permise un surâs, apoi luă cartea de lângă el şi trase felinarul mai aproape de sacul de dormit. Se felicită în gând pentru ideea de a plasa o carte în rucsac, una scrisă uşor, numai bună pentru a nu-ţi arunca provocări literare deosebite, nepotrivite în astfel de momente. Îşi opri pe buze câteva cuvinte fără perdea, fiindcă planurile sale erau terfelite de vremea capricioasă, apoi deschise cartea la pagina cu colţul îndoit şi citi câteva paragrafe.

Era vorba despre un aşa-zis best-seller. Un ziarist de la o foaie obscură vroia să dea în vileag un mare complot mondial în urma căruia omenirea ar fi putut fi şifonată rău. Aşa cum era de aşteptat, nişte politicieni corupţi puneau băieţii răi pe urmele sale, iar o cântăreaţă de muzică country îi cădea în braţe exact în clipa în care nu ştia dacă să lase baltă toată ancheta sau să se caţere pe Statuia Libertăţii şi să anunţe public că vine Sfârşitul. O aiureală literară lăudată pe copertă de nişte ziare cu nume şi tiraje impresionante. Reclama, sufletul comerţului, vii cu banul şi ăştia laudă până şi calendarul de perete. Turistul bănuia, deja, că femeia-country – înaltă, cu păr lung, sâni imenşi şi pălărie de cowboy – era o momeală, însă intuia şi finalul fericit al volumului numai bun de lăsat în primul tomberon de pe peronul gării. Gara… Părea foarte îndepărtată în acele momente şi îşi spuse că o noapte petrecută pe munte devenea o nedorită certitudine. Oftă şi mai rupse o bucată de ciocolată. O pală de vânt se înşurubă în materialul cortului, iar zgomotul foliei îi reverberă neplăcut în auz…

Întoarse încă o pagină. Cartea era scrisă într-un ritm alert, noua modă în literatură, autorul fiind deloc interesat de o aprofundare a detaliilor, dar îndrăgostit iremediabil de dialoguri scurte care aveau menirea, în teorie, de a ţine cititorul cu sufletul la gură. Îndoi un colţ şi aruncă volumul într-un colţ al cortului.

Acestui stil îi lipseşte, înainte de toate, substanţa. Pe Hugo nu-l mai citeşte nimeni, Balzac zace prin biblioteci, Dostoievski e amintire, Sadoveanu al nostru se răsuceşte în mormânt. Marin Preda ar da cu ăştia de pământ. Scriitori apăruţi pe bandă rulantă, promovaţi agresiv de agenţi literari puşi pe căpătuială rapidă. O minimalizare literară, o desconsiderare a cuvântului scris, o trimitere a acţiunii în pagini de ziar, fiecare carte devenind, încetul cu încetul, un articol mai mare. Numai critic literar să nu fii în aceste vremuri, ai putea să cazi în depresie şi să spui că ţi-ai ales greşit meseria…

Paradoxal, îi veni să râdă. Când auziseră că vrea să plece la munte, singur, cu rucsacul în spate şi cu liniştea tolănită pe urechi ca o căciulă îndrăgostită de creştetul posesorului, prietenii din oraş râseseră îndelung. Se bătuseră şi cu mâinile pe burtă, ţinea minte asta, masa pe care stăteau sticlele de bere se clătinase ameninţător, iar el pufnise nemulţumit, dând din mână a lehamite. În primul rând că încalci o lege a muntelui, poţi să-ţi rupi un picior, Doamne-fereşte, tocmai atunci nu ai semnal, n-are cine să plece după ajutor şi te descoperim prăbuşit în vreo râpă, cu frunze uscate în gură!, îi strigase unul, iar el se uitase lung de la unul la altul… Nu spusese nimic, preferase să mai soarbă, placid, o gură de bere blondă, în timp ce altul – cu pretenţii de filozof nedescoperit –  sugerase cherchez la femme, prietene, nu e muntele mult mai plin de mistere dulci dacă îi adaugi şi misterul feminin devoalat încetul cu încetul, de-a dreptul senzual, la lumina stelelor desfăşurate provocator pe cerul de sticlă al unei nopţi de vară?

Pufni încă o dată, la fel de nemulţumit ca şi atunci.  Problema nu se pune aşa, totuşi, femeile, în marea lor majoritate, au o aversiune indiscutabilă faţă de o noapte petrecută sub acoperământul desuet al unui cort. Femeile vor condiţii, apa de munte e rece, prea multe insecte, eventual târâtoare libidinoase, oglinda lipsă, când ne întoarcem?, e traseul prea lung şi mă dor picioarele, mai bine mergeam în parc etc…

Vijelia încercă (pentru a câta oară?) să desprindă cortul de pământ, ca şi cum întreg decorul s-ar fi metamorfozat într-un personaj hulpav, decis să înghită căsuţa în miniatură, să o tragă în sus, spre dezmembrare definitivă, ca o furioasă atenţionare transmisă către alţi îndrăzneţi. Nu vă jucaţi cu mine, păstraţi-vă bocancii în debara, nu mă mai brăzdaţi cu frânghii, nu înfigeţi pioleţi în carnea mea… Cortul gemu, un geamăt de pânză impermeabilă traumatizată de zgâlţâielile insistente.  Se văzu în furtună, aproape înecat de picăturile mari, pălmuit de rafalele vântului, cu hainele şiroind, în vreme ce şuviţe rebele de păr erau smucite într-o parte şi în cealaltă. Reuşea cu foarte mare greutate să îşi menţină echilibrul precar, în timp ce cortul se zbătea mut printre crengile unui brad.

O zdrenţuită pată de culoare în contextul nocturn irascibil, murmură, apoi trase din nou urechea la vijelia de afară. Îşi spuse în gând că da, evident, cortul acesta va rezista, chiar dacă l-am cumpărat la ofertă, am făcut alegerea corectă în ziua aceea de luni, una din zilele în care îţi vine să te plimbi, fiindcă nu ai altceva mai bun de făcut şi – fie vorba între noi  – o zi de luni trebuie consumată cât mai repede, fraţilor, tocmai pentru a face loc zilei de marţi, aşa că a fost o idee excelentă preumblarea prin magazine, iar cortul acesta care rezistă asediului şi dă cu tifla vântoasei lihnite mă aştepta tocmai pe mine, frumos ambalat în săculeţul său, tăcut, dornic de drumeţii, ca un copil ţinut prea mult în casă şi care nu aşteaptă decât deschiderea izbăvitoare a uşii pentru a plonja cu bucurie nedisimulată în tot felul de aventuri despre care îşi va aduce aminte cu plăcere, peste mulţi ani, atunci când picioarele vor refuza să mai alerge, iar  el, devenit adult cu ifose şi tabieturi, va prefera să bea bere şi să urmărească un meci de fotbal alături de prieteni cu  burţile rotunjite de vârstă şi de inevitabilul sedentarism…

Fu scuturat de un frison, dar nu era indus de frig, în cort era o moleşeală plăcută, iar puloverul gros îl îmbrăca liniştitor până sub bărbia nerasă, de ce să te razi atunci când pleci la munte, pregătit pentru contactul cu aerul rece?, puse mâinile sub ceafă, chiar se simţea bine, îi făcea plăcere să plimbe cuvintele pe cerul gurii, să le simtă savoarea, să muşte din ele cu pofta unui gurmand, pentru a le lăsa, apoi, să alunece pe gât, spre digestie şi siestă binefăcătoare…

Se trezi vorbind cu voce tare:

–            Vântule, te-ai înfierbântat amarnic, mă inviţi, cumva, la o călătorie fără întoarcere?

Nu-l miră absenţa răspunsului, nici nu aşteptase aşa ceva, întrebările retorice rămân la locul lor, e bine să fie puse dar, tocmai pentru să sunt retorice, nu atrag şi răspunsuri. Cel puţin nu imediat, dacă este să fim sinceri…

Orice întrebare trebuie să aibă un răspuns – aceasta era o voce de departe, din vremea în care colinda munţii împreună cu alţi trei prieteni, unul dintre ei, Petrişor, era un viitor informatician de excepţie (auzise, la un moment dat, că fusese recrutat de o firmă americană şi se stabilise peste ocean) şi nu accepta ideile lăsate în suspensie nici dacă încercau de fiecare dată să-l atragă în capcane din care reuşea, totuşi, să iasă, cu o lejeritate care îi uimea şi îi încânta. Erau numai ei şi un cort de patru persoane pe care îl cărau cu schimbul, cu umerii roşi  de chingile aspre, plecau noaptea spre munte, cu un personal care părea să obosească pe măsură ce înghiţea cu mare greutate kilometrii, scoteau capetele pe fereastră şi inspirau adânc,  împungeau bezna cu privirile şi deveneau nerăbdători, privindu-şi din ce în ce mai des ceasurile.

Evadările constante din oraş deveneau, în acea perioadă adolescentină incomparabilă şi ireversibilă – iremediabilă, spunea Eugen, cel decis să nu se însoare niciodată, nici nu o făcuse, până la urmă, poate că nu mai avusese timp prin buzunarele blugilor -, modalitatatea cea mai simplă de a trăi oarecum periculos, dar nu teribilist, de a lăsa sufletele să respire năvalnic şi imaginaţia să escaladeze piscuri unde nu ajungeau întotdeauna cu pasul.

Fiecare creastă devenea Everestul lor, de asta îşi aducea bine aminte, se aşezau în iarbă, apăsaţi de greutatea cerului înţesat de nori şi îşi fotografiau starea de bine metamorfozată în chiuituri şi zâmbete necenzurate.

Uneori, în câte o seară lungă, răsfoia albumul cu fotografiile care imortalizau trecutul – Petrişor avea un aparat care-l costase o avere şi tot el developa filmele într-o debara transformată în atelier foto, spre disperarea părinţilor care căutau un alt loc pentru a aşeza butoaiele cu murături – şi pătrundea cu paşi mari în amintiri, aproape că simţea mirosul de brad şi putea să vadă flăcările deasupra cărora frigeau bucăţele de slănină înfipte în beţe.

Ionel, pasionat de literatura SF, se lansa în lungi dizertaţii despre Dunele lui Frank Herbert, declamând întâietatea fremenilor pe o planetă pustiită de furtuni şi necesitatea mirodeniei într-o lume modernă caracterizată prin mîncăruri trucate, chiar aşa le spunea, trucate, iar nopţile îi învăluiau în umbre şi nu-i trimiteau la culcare decât atunci când zorii trimiteau valuri de ceaţă…

Amintiri, murmură… Amintiri care vin să te bântuie plăcut atunci când ajungi singur la muntele pe care îl consideraţi, altădată, zâmbitori şi creduli, al vostru, amintiri puse pe note şi cântate cu frenezie la chitara veche, zgâriată de timpul scurs,  pe care o lăsase acum să doarmă stingheră şi neglijată într-unul din colţurile camerei.

Uneori îşi spunea că acesta era motivul principal pentru care continua să meargă la munte, posibilitatea de a se refugia în amintirile acelea pline de freamăt sufletesc fără a fi deranjat de zgomotele bulevardului înţesat de maşini, tramvaie sau autobuze. Erau amintirile lui. Amintirile lor, în pofida faptului că viaţa rupsese punţi, măcinase maluri de gând cu insensibilitatea caracteristică şi fiecare pornise pe un alt drum, nemarcat, către destinaţii diferite, chiar dacă Eugen se retrăsese la un moment dat din propria viaţă, învins de o prea mare sete care-i subjugase, fatal, ficatul, chiar dacă Petrişor era acum departe, admirând Statuia Libertăţii de la geamul biroului, chinuit de gândul că trebuie să inventeze marele soft, chiar dacă nu mai ştia nimic despre Ionel şi se gândea deseori că doarme în continuare cu un roman science-fiction sub pernă, visând atacurile furibunde ale fremenilor impetuoşi, conduşi de Paul Atreides, viitorul Mesia…

 

***

 

Dimineaţa îl surprinse prin baia de lumină încălzită de un soare decis să trimită toate furtunile lumii în uitare. Mirosea a verde proaspăt atunci când ieşi din cort, cu părul ciufulit şi ochii încercănaţi, iar crengile smulse de vântul turbat erau singurele care mai transmiteau ceva despre nebunia atmosferică care cuprinsese muntele cu doar câteva ore în urmă.

Visase că personajul din best-seller-ul lăudat contra cost de ziare cu tiraje impresionante o bătuse pe cântăreaţa de muzică country şi aruncase laptopul pe fereastră, de la etajul douăzeci. Îi strigase ce faci, domnule, pierzi toate informaţiile anchetei?, şi plonjase după el, gândindu-se în drumul spre pământ că va muri de-adevăratelea, fără să afle dacă exista sau nu un complot mondial, însă fusese prins în braţe de… Petrişor. Eugen şi Ionel erau îmbrăcaţi în distraiele fremenilor de pe Arrakis şi îi arătaseră cu mâinile vârful unui munte. Everestul nostru, Cristiane, aşa strigaseră, apoi făcuseră un foc de tabără în mijlocul bulevardului, în vreme ce un poliţist de la circulaţie tăia slănină în fâşii lungi  şi spunea că e afumată chiar de către el, după o reţetă specială şi, bineînţeles, secretă.  De undeva, de pe trotuarul de vis-a-vis, ghidul acela care mirosea a alcool îi privise îndelung, apoi strigase că vremea se va strica din nou, ca un meteo-prooroc care nu atragea pe nimeni. Şi plecase, purtând în spate un cort ce semăna al naibii de mult cu acel cort de patru persoane pe care îl cărau ei cu schimbul, într-o realitate aproape ireală… Se trezise în momentul în care Petrişor deschidea laptopul căzut de la etajul douăzeci şi spunea că urma să-l întâlnească pe Bill Gates. Rezemată de un stâlp, chitara de culoarea vişinei putrede cânta singură…

Când trenul se puse în mişcare,  pufăind a plictiseală nemascată, Turistul duse degetul arătător la tâmplă şi îşi salută amintirile, mângâind cu ochii Everestul lor până ce distanţa estompă, nesătulă, ultima imagine, iar fotografia deveni neclară…

CRISTIAN LISANDRU