~Mădălina Grama Toma: „Către a opta zi (prin orele drumului)“

Aminteşte-ţi cine eşti!
PRIMA ZI

21 Octombrie 2009

23.39

Azi, ce-a fost azi?

Încă o zi care reînvie sufletul, ivită din veşnicie, pentru a se întoarce mai vie înapoi în veşnicie.

Nici o oră pierdută. Nici o secundă în plus. Timpul modelat după dorinţa libertăţii depline din inima mea.

Azi? Ce zi a fost azi?

Ziua perfectă.

Ziua care nu aparţine niciunui cuvânt, niciunei cifre, tuturor, nimănui.

Zi de toamnă. Senină. Caldă. Aromată zi de toamnă.

Ore

Pe la ora la care razele soarelui drăgăstos se strecurau printre firele de iarbă strălucitor de ude, mi-am pus fotoliul* cel mare, roşu şi moale în mijlocul grădinii şi m-am transformat în şopârlă. Sunt o şopârlă mi-am spus, şi Domnul Soare mi-a încălzit dulce sângele îngheţat de o interminabilă săptămână urâtă şi tristă de ploaie. A încălzit întreg Pământul, sângele verde viu al Pământului a fost dezgheţat.

* un fotoliu din vinilin, umplut cu biluţe din polistiren expandat, poreclit „traista lui Moş Crăciun” de copiii din sat.

A DOUA ZI

22 Octombrie 2009, 00.43

Ore

Acum, afară. Încă ameţită de somn se-ntinde, cât e de lungă, noaptea. Senin, senin, senin. Mii, milioane, mii şi mii de milioane de stele. Brrrr… Umezeală. Frig. E toamnă!

Printre drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului ar fi trebuit să se afle (neapărat!) şi dreptul de a ieşi afară, în noapte, oriunde te-ai afla şi, ridicând privirea spre cer, să poţi să numeri cât mai multe, cât de multe stele vrei. De fiecare dată să fii fericit că ai numărat mai multe, şi mai multe, şi mai multe.

Le-aţi prins jocul? Înţelegeţi? Cu cât avem mai multe „drepturi”, cu atât scad gradele noastre de libertate. Libertatea mea contra libertatea ta.

Dezbină şi cucereşte! Că doar asta s-a dorit, să ne separe cât mai bine, insuliţe de nevoi egoiste aflate mereu în mişcare pe marea neliniştii. Ne aflăm într-un haos bine regizat, în care toţi fugim unii de alţii, într-o cursă nebună.
Totul este o minciună, război, nu pace ne-au adus – războiul tuturor împotriva tuturor.

Poate trăi omul fără Natură? Cică, poate. Dar Omul adevărat nu poate.

Ore

Afară. Ceaţa se scurge de pe acoperiş, prin burlan: pic, pic, pic. Închid muzica, mai bine las-o încolo de muzică. Să fie linişte!

Aţi observat că pe cei mai mulţi dintre noi liniştea ne sperie?

Ieri

Ore

Păşind înapoi, prin ora aceea ţesută magic dintr-o infinitate de clipe fermecate…

Poznaş, vântul bate când mai vioi, când mai uşor. De departe, printr-o mare de copaci cu frunzele uscate, allegro îl aud foşnind venind. Alături de frunzele uscate, frunză uscată şi eu, mă las de el, andante, înfiorată…

Sedusă şi abandonată.

Dar altă adiere de vânt, allegro, printre frunze…

neore

Ieri, un pic mai târziu, după povestea de mai sus.

Tot eu, tot pe „traista lui Moş Crăciun”, lăfăindu-mă în mijlocul grădinii. Vântul şi-a încetat activitatea.

Linişte, apoi un om cu o drujbă îmi smulge timpanele din urechi şi le frăgezeşte prin izbirea cu ură de pământ.

Rabd, ce să fac? N-am şi eu tehnologie la purtător? Uite muzica, nu e muzica. Orchestre întregi cântând, oricând, la mine în palmă.

Calvarul trece repede.

S-a mai dus un copac.

Ieri

Ore

Pe trunchiul nucului de la poartă, la timpul ăsta un pic cam fără frunze în vârf, se caţără ţopăind o ciocănitoare mare. Roşul de pe pântec apare, dispare. Cât de aproape sunt de ea!

Deodată, de undeva (aici, în vale, unde este aşezat satul, n-ai cum să-ţi dai seama de unde vin exact sunetele), parcă pentru a vindeca, binecuvânta auzul lumii, începe să-şi cânte dorul, sfâşietor de duios, un moşulică la fluier. Pentru mine, dor de Dumnezeu.

Sens. Totul are Sens.

De vreo trei zile am început să recitesc cartea Jurnalul fericirii a domnului N. Steinhard.

Nu încetez să mă minunez că pot exista asemenea Oameni.

Aflându-mă într-o situaţie limită fără limită, aş putea deveni şi eu Om, cu O mare?

Eu, o răsfăţată inutilă, mojică, capricioasă, plină de vicii şi ifose?

Sfinţii din închisori au hrănit şi-au adăpat cer şi pământ cu carnea şi cu sângele lor ca noi, cei de azi, să fim suflete Vii ale Dumnezeului Viu.

Datori, noi trebuie să fim mereu pregătiţi, treji, de veghe. Să avem inteligenţă, curaj, demnitate. Să nu aţipim în confortul nostru de râme. Pentru că o luptă ne aşteaptă, cea mai grea poate. Nicio dictatură din niciun timp n-a fost mai parşivă ca cea care ne îngenunchează chiar acum – dictatura Desfrânării, a Minciunii, a Perversităţii. A lui Vinde-te – Cumpără. Inconştienţi, noi râdem şi ne distrăm. Şi ne dăm pradă vânzătorilor.

Uşor, uşor, fără să simţim, în inimile noastre pătrunde otrava indiferenţei, aroganţei, răcelii.

În loc să naştem Dumnezeu, noi devenim oameni de gheaţă.

Din pură neghiobie, ne fudulim că progresul tehnologic ne-a făcut viaţa mai uşoară şi că avem mai mult timp.

Chiar, avem?

04.04

Cam târzior pentru spatele meu.

Tot ieri, pe la…

Ore

Un pic singură, puţin plictisită.

Venind de pe uliţă, apropiindu-se din ce în ce mai repede, clopoţei de râsete şi ţipete de copii mă fac curioasă. Nerăbdătoare – îmi vine să ţopăi (uneori sunt infantilă spre înapoiată de-a binelea), mă reped să deschid poarta şi îi invit înăuntru. Sunt cei trei fraţi de vizavi: Elena, Lili şi Alex – două fetiţe de opt şi respectiv şase ani, şi un băieţel de patru ani.  Fetiţele, deosebit de frumoase, deştepte şi vesele, cel mic, un pic prea matur pentru vârsta lui, dar interesant şi simpatic. Mă bucur, pentru că mi-era tare dor de ei.

Într-o clipă organizez totul. Elena mă ajută. Scot o măsuţă afară, aduc scăunelele (mici, mici, vopsite în verde crud, curat de grădiniţă sau de casă din poveşti), rahat, cozonac, suc, sărăţele şi, tocmai când să mă arunc pe „traista lui Moş Crăciun” şi să începem distracţia, hop la gard, pe partea cealaltă, Nicu şi Gabi, copiii vecinilor de alături. Nicu are cinci ani, Gabi, doi.

Nicu este cel mai copil dintre toţi copiii din lume.

05.01

Ore

Deschid fereastra. Aşa, printre frunze, licăreşte Carul Mic. Frig tare. Geamurile se aburesc. Cocoşii cântă, ceaţa se scurge prin burlane: pic, pic, picpicpic.

Nicu este cel mai copil dintre toţi copiii din lume. E Copilul!

La început nu i-am dat prea mare importanţă, e!, un copil ca toţi copiii.

Venea mereu la gardul din plasă pescărească ce separă transparent curtea noastră de a lor şi mă întreba continuu câte ceva: „Tanti Mădălina, ce-i asta?” şi-mi arăta cu degetul ori o creangă, ori un fir de iarbă, ori o frunză, ori o floare. Eu, orăşancă neştiutoare, îi răspundeam invariabil: „creangă”; „iarbă”; „frunză”; „floare”.

Casa lui neavând curent electric, Nicu a crescut fără televizor. De aceea poate ochii, sufletul, întrebările, răspunsurile, uimirile lui sunt pure, inocente, de Copil Adevărat. Nu-i ca ceilalţi copii, maimuţici deştepte care spun lucruri trăsnite imitând stârpiturile-vedete, oamenii-umbre, repetând ce aud zi de zi la televizor.

În ochii Copilului Nicu, Dumnezeu este Viu.

Ieri, pe la…

Ore

Au mai venit doi băieţei: Florin şi Dani. Florin are opt ani, Dani are patru.

Copilului Nicu i-am făcut loc pe „traistă”, lângă mine, pe ceilalţi i-am distribuit, doi câte doi, pe trei scăunele.

Am mâncat, am râs, mi-au cântat un cântec. Era cald, era bine. Era pace. Glasurile copiilor pluteau către cer şi, odată cu ele, mă înălţam şi eu. Mai sus, mai sus. Gravitaţia a fost desfiinţată, timpul golit de înţeles. Soarele aurea părul copiilor, frunzele, florile, iarba, pisicile, câinele.

13.57

Ore

Am ieşit afară, în curte. Soarele îmi încălzeşte spatele – monstru dureros. Mă şopârlesc.

Casa de la ţară devenită, încet, încet, acasă. Nu mă mai dau dusă de aici.

Nicu seamănă pe undeva cu mine când eram mică. Tot timpul îi este dor de joacă şi de copii şi când aceştia vin, chemaţi, strigaţi, rugaţi, în sfârşit, în curte la el, Nicu scoate repede din casă toate jucăriile (nu multe, nu scumpe, nu frumoase) pe care micii răutăcioşii i le strică, i le fură. Prostul! Ei ar trebui să se roage de el.

Cât de datoare mă simt pentru toată această miraculoasă frumuseţe, fericire venită, picată din cer!

Acum câţiva ani singura mea dorinţă era să mor, să dispar, să mă pulverizez. Eram adânc bolnavă, sufletul meu era bolnav. Neagra depresie mă ucidea. E greu să descrii iadul. Aş fi vrut să pot să o fac pentru toţi cei care suferă, ca să ştie că nu sunt singuri, că-i înţelege cineva, să le dau o speranţă, să le arăt exemplul viu care sunt, Vie. Să le arăt, mergând cu degetul de-a lungul cicatricilor mele, că orice rană se vindecă. Uite, aici rana adâncă a abandonului – a  singurătăţii jilave, dincoace, a prieteniei trădate – a rătăcirii prin lume căutând iubire şi găsind în toţi minciună. Dar n-ar pricepe nimic din ce le-aş spune, ştiu prea bine. Cu privirea aceea tristă, întoarsă pentru o clipă din moarte spre mine, mi-ar spune: „Ha, ce ştii tu!”. Şi m-ar arunca cu dispreţ, înapoi, departe de ei. Înţelegându-i, m-aş opri din sporovăială şi, coborând în iad, lângă calvarul lor, uşor mângâindu-le fruntea, i-aş asculta pe ei plângând. Bătăi de inimi obosite.

Ascult Michael Jackson. De când a murit, nu îmi prea mai vine să mă prostesc dansând pe muzica lui. Milă de el, un nevinovat sacrificat pe altarul lumii noastre.

Spectacol, Senzaţional. Simţuri explodate. Suntem nişte marionete ale uriaşei, niciodată învinsei Plictiseli.

Spleen

De prea mult bine, unii se aruncă cu capul în jos, de pe poduri, agăţaţi cu nişte elastice şi se bâţâie în sus şi-n jos, în sus şi-n jos. Nişte idioţi pentru care viaţa doar la asta se rezumă.

Din Plic – ti – sea – lă!

Alţii, aflaţi într-o lume pararelă – nenorociţii din Africa, Asia, America de Sud, îşi riscă viaţa doar respirând: boli, foamete, război. În momentul acesta, în lume se întâmplă atrocităţi de care nici nu vrem să auzim. Oricum nu ne pasă. Sacrificăm miliarde de oameni pentru bunăstarea noastră: le poluăm mediul cu gunoaiele noastre – resturi ale „civilizaţiei avansate”; companiile farmaceutice îşi testează noile medicamente pe copiii africani, ca pe cobai; guvernele noastre „democrate” alimentează cu arme părţile aflate în conflict…

Bob Marley – Get up, stand up

Ridică-te! Stai în picioare! Ridică-te pentru dreptul tău, nu te preda!

Ai ceva de zis, fii Liber, Viu, spune! Strigă! Trăieşte, dăruieşte-te! Iubeşte! Nu fi orb, nu trece nepăsător pe lângă suferinţă. Alină, vindecă! Luptă! Nu fi mort.

Ce multe persoane cu cancer cunosc azi. Cu zece ani în urmă nu ştiam pe nimeni.

Bombe atomice şi nucleare au fost detonate în oceane.

Nebuni, tăiem ultimele păduri. Exterminăm fără milă întregi specii de animale.

Apele curg otrăvite, aerul devine venin.

Am ajuns la stele, dar oare stelele ne vor?

Lăcomia noastră ne înghite cu totul. Ne mestecă, ne digeră şi ne…

Ia staţi oleacă şi gândiţi-vă puţin: câţi oameni extraordinar de bogaţi pot fi pe planeta asta amărâtă? Puţini, căci, în lumea lor, e mare competiţia. Deci, noi ăştia mulţi, pe care ne fraieresc zi de zi vânzându-ne baloane de săpun şi ei, cei puţini. Normal că se tem şi ne vor cuminţi. Şi asta înseamnă, fraţi, surori, sfârşitul libertăţii noastre!

Cu bani poţi să cumperi orice, ei sufletele ni le-au cumpărat!

16.55

Copilul Nicu, la gard. Îmi cere o ţigară pentru maică-sa. Îi dau.

Ieri, pe la…

Ore

Ieri, după ce-au plecat copiii pe la casele lor (pupici, pupici, pupici), am privit apusul.

Soarele cădea uşor în spatele munţilor, pădurilor, copacilor. Cerul, din ce în ce mai roşu în locul prăbuşirii. Şi, doar peste câteva clipe, norii subţiri sunt coloraţi în roz. Numai unui mare pictor i-ar fi reuşit acest peisaj fără să-i iasă un kitch numai bun de vândut la ţărani în piaţă, printre raţe, curci şi găini.

Şi-apoi, repede – repede, înserarea – cer albastrutristînchis, umezeala, frigul. Nevoia de-a te băga în casă, la lumină şi căldură. La adăpost, în casă, acasă.

Spre deosebire de copiii din satul meu, care se fugăresc până la epuizare unii pe alţii în aer verde, în imense spaţii vii, copiii de la oraş nu se mai pot întâlni nicăieri ca să se joace. Unde? Blocuri, parcări, beton, asfalt. Maşini, maşini, maşini. Închişi în case, stau zile după zile şi nopţi după nopţi,  drogaţi, cu mintea conectată la calculator. În curând, de degete îşi vor ataşa fire, din cranii le vor ieşi sârmuliţe, pe ochi şi pe gură îşi vor implanta butoane – chipuri hâde al lumii viitoare.

Fără glumă, în oraşe, Dumnezeu a murit.

MĂDĂLINA GRAMA TOMA