Dan Tanislav: „El şi ea”

El şi ea se întâlnesc în faţa zidului. Ea îi întinde mâna. El o cuprinde în mâinile lui vânjoase şi bătătorite, o duce încet la buze, o sărută cu buzele moi abia atingând-o, apoi, cât ai clipi din ochi, îi dă drumul – o lasă să cadă. Ea nu observă nimic; priveşte spre zid semeaţă, cu fruntea îngălbenită, încruntată, de parcă nu ar fi trăit în acel moment, n-ar fi existat în acel loc, ci dusă departe cu gândul se întreba întruna dacă nu-i cumva un altul. El o veghea din umbră, lipindu-şi umărul gros de peretele zidului, încleştându-şi maxilarul cu putere, – îl durea enorm, dar era erou, îi putea face faţă – scârţâind din dinţi tot mai mult, de parcă ai fi spus că mai aveau puţin şi vor ceda. Apoi îl vedeai scuipând într-o parte, apărându-i un zîmbet subţire în colţul gurii, a lehamite, ce mai! – a lehamite!

Ea nici nu-l băga în seamă, dar nici nu însemna că nu-i pasă. Îi era milă de el: bucăţi de dinţi şi măsele închegate de sânge, numai pe faţa lui se putea citi „avalanşa”.

* De ce? Nu ştiu!

Se întrebau poate amândoi. Nici unul, nici celălalt nu se scăpau din ochi, erau ca două scântei care se întretăiau. Nu le era frică, nu le era teamă, nu le era nici-cum pentru că, nu se cunoşteau. Ea i-ar fi propus de mult o credinţă, el i-ar fi înţeles dezgustul; erau conştienţi de ce fac, dar nu erau conştienţi de ce sunt în stare. Unul dintre ei mergea prea departe. Dar care? Ea îl tachina în treacăt cu privirea, el se făcea roşu ca racu’ – sau ca dracu’ – şi-asuda din cap pînă în picioare plecându-şi privirea în pămînt. „Eşti atît de slab…”, îi spunea ea într-o doară; şi el bum! Se arunca la pământ tăvălindu-se, dând din mâini şi din picioare, suferind…suferind. A ce? Nu contează. Ea îl făcea să se simtă un microb, să se simtă un nimeni; el o făcea să se simtă pe ultima treaptă în ierarhia societăţii, să se prostitueze în faţa unui cerşetor, în faţa unui gunoier, în faţa unui orişicine întâlnit în cale. „Să blestemi cerul pentru atîta lucru!” „Să blestemi pământul pentru atâta lucru!” Să blestemi „cerul şi pămîntul” doar pentru atîta lucru. Nu! Nici pămîntul, pe care cu picioarele, trupul, întreg corpul lor l-au simţit, l-au atins până în măduva oaselor; nici cerul, deasupra lor nu-i mai breaz, că l-au privit dezgustaţi, încrâncenaţi, înrobiţi ai pământului vremuri – nu le e de nici un folos, şi pământul şi cerul, pentru ei e totuna.

* Cine e ea?

* Cine e el?

Două fiinţe într-un Univers închis plângându-şi la porţile zidului „facerea”. Ea îl dojeneşte, el îi cere milă, şi unul şi celălalt îşi cer sieşi Răsturnarea. Nu Posibilul, nu Imposibilul, ei cer de la ei Răsturnarea. Acea viaţă a „celuilalt” care moare încetul cu încetul, se spulberă, se topeşte până nu mai rămîne „nimic”. Îşi cunosc bine faptele, îşi cunosc păcatele, dar nu-şi cunosc în esenţă ce-i al lor. Ea îl priveşte cu ochiul inimii care se stinge, el o priveşte cu ochiul minţii care îngheaţă. -„Ai venit să mă ucizi, fiară sălbatică în carne şi oase cu chip de femeie? O…demon, de te apropii de mine mă strecor ca şopârla printre ierburile înalte şi verzi…Mă strecor într-atît încât omul din mine şopârlă să fie, şi nimic altceva să nu mai rămână în urmă,”nimic” precum „haosul” dinainte de timpuri.”

Pe el îl trec fiorii, se cutremură îngreţoşat, vomită, se întinde cu faţa lipită de zid şi ascultă. Trec un ceas, trec două, nimeni nu-l opreşte să doarmă; îşi ascultă bătăile inimii, cu răsuflarea înăbuşită, transpiră la ceafă, curg ape pe şira spinării şi nimeni nu-l trezeşte. Ea în genunchi, cu faţa spre zid, într-o baltă de sînge – sîngele lui -, sfredelindu-şi hainele una cîte una, cu corpul lipit de zid, tremurând toată, cu braţele întinse în semn de răstignire îşi cântă în şoaptă „sfîrşitul”.

În fond, şi unul şi celălalt, aşteaptă să le vină prin chemare, dincolo de zid, dincolo de propriul corp, dincolo de propriul suflet – Răsturnarea: care nu e nici Mîntuire, care nu e nici Credinţă, care nu e nici Nimic; care e calea prin Răsturnare către un Ce Absolut!

Cam atît despre „ea şi el”

„Ars Moriendi!”

P.S. Din moarte ne naştem; din moarte murim.

(30.12.’97 ora 3, 30dimineaţa)