~Alla Murafa: „Fata de duminică“

             M-am prezentat scurt: „Sunt fata de duminică”.  Aşa am început. Toate au un început. Totul se naşte într-o zi. Cât despre sfârşit…sfîrşitul nu vine aşa de uşor, pentru că urmează veşnicia.

             Venisem în casa lor duminica. Nu existau fete de luni, marţi sau miercuri. Era o femeie pentru întreaga săptămână. Şi eu pentru duminică, pentru că femeia pleca la familia ei. Aşa devenisem fata de duminică în casa lor. Ea – o bătrână infirmă, care se sprijinea pe un băţ ros de ani (singurul sprijin pe care îl acceptase de la viaţă). El – o umbră absentă într-un fotoliu, însoţit de o bară de care spânzura liniştit un sac plin cu un lichid transparent.Un tub subţire unea fiinţa palidă cu sacul încă plin.  „Un făt prins de placenta mamei, de la care ia, picătură cu picătură, viaţa”… m-am gândit.
– Nu mănâncă, explică femeia. Îl alimentăm artificial.
Am avut dreptate. Am în faţă un făt care urmează să se nască.
– Am să vă citesc.
Încă mă simţeam străină în această lume. Nu ştiam cum să depăn acest fir al existenţei mele. Era o noutate pentru mine: eu – o fată de duminică pentru o persoană bolnavă. Dar viaţa uneori te  pune la încercări. Aşa că am luat cu mine o carte, un roman clasic, în speranţa de a mă face utilă în această realitate.
– E ora pentru rugăciune. Se transmite mesa la televizor.
Un televizor funcţional. O pată de nou într-un tablou balzacian. Nu crezusem niciodată că personajele balzaciene pot fi reale. Dar ele trăiesc şi astăzi ca nişte râme ascunse în adâncurile vieţii,  într-o existenţă atemporală. Dai peste ele din întâmplare, aşa cum descoperă arheologii câte o fosilă neaşteptată şi se minunează cât de puţin cunosc despre lume.  Încearcă să pătrundă în universul lor  şi simt răceala seculară pătrunzându-i.

            Casa era umedă şi rece, cu ferestrele mereu închise. Aerul din casă îmbătrânise şi el, odată cu locatarii. Îl simt greu, amar, muribund, lăsând un gust amar în gât. Îmi pătrunde prin pori şi mă simt captivă  acestei lumi.

            Slujba religiosă televizată e doar un pretext. Printre binecuvântări şi imnuri, ascult povestea casei (sau a bătrânei, pentru că s-au sudat într-un întreg, cu aceeaşi poveste, acelaşi destin). Casa e ridicată de “tata”, din averea pe care o aduna. El a învăţat-o să păstreze, să nu arunce nimic.  Şi ea  l-a ascultat. Ani şi ani a mâncat cu aceeaşi lingură,  a folosit acelaşi cearşaf… Slujba se terminase, iar povestea ei şi a lui “tata” nu se mai sfârşea. Femeia vorbea şi vorbea de parcă nu mai vorbise cu nimeni optzeci de ani la rând şi, în sfârşit, mă întâlnise pe mine, singurul suflet căruia i se putea confesa.

            Bătrânul dormea liniştit în fotoliul său şi lichidul vital îi curgea, picătură cu picătură, umplându-i corpul cu puterea de a respira.

            Trăiesc senzaţia că viaţa a rămas undeva afară. Aici nu există conceptul de timp. Singura clepsidră e sacul cu lichid şi bătrânul. Aşa se măsoară aici timpul său… ori al meu. Aşa se măsoară aici clipele scurse sau cele rămase … cine mai ştie în ce legi ale fizicii se înscrie acest  univers conservat de zeci de ani.

            – Am pregătit  paste cu peşte. Mi s-a spus că îţi place peştele.

            Bunăvoinţa femeii mă emoţionează. O vad aşa, deodată, o biată bătrână ducându-şi povara anilor săi şi ai acestei case.

            – Iţi place?

            – Desigur, mulţumesc, răspund zâmbind.

            Ajut să aranjăm masa. Ea e bucuroasă că are cui să demonstreze măiestria sa de bucătar (ani şi ani a pregătit pentru familie şi prietenii invitaţi la masă). Amintiri se văd ascunse în privirea-i rătăcită…

            Iar şi iar sparge tăcerea întrebarea ei, uitata parcă în aer, fară să poată să se destrame în aerul dens: “Îţi place?” Trăiesc un deja-vu. Ascultam cândva la bunica o placă de gramofon. Singura placă ce se găsea în casă.  Ştiam deja că la un moment dat sărea, repetând iar şi iar acelaşi pasaj muzical. Acum  şi în acest univers o placă de gramofon se repeta  fără să sesizeze banalul: “îţi place?”

            Când reuşesc să mă obişnuiesc cu această melodie, se schimbă ceva, pentru că aud vocea femeii urlând piţigăiat:

            – Iar nu mănânci! Şi eu toată dimineaţa am stat în picioare să îţi fac pe plac!

            Nu ştiam cât îi făcea pe plac, odată ce el se alimenta artificial, dar nu mai contează. Bătrânul o privea mut şi încăpăţânat, lăsând pastele să se răcească în farfurie.

***

            Ştiam că e înăuntru. Moartea nu apare dinafară niciodată. Ea apare în noi şi dispare când dispărem noi. A stat la pândă câteva zile, luni sau ani. Ea pisică şi eu şoarece. Şi nici nu ştiam că sunt vânat. Eram şi mai bucuros dacă vânătoarea se sfârşea cu un cartuş. Dar pisica e pisică şi se joacă, şi te încolţeşte, şi te strânge, şi trăieşti clipă de clipă sfârşitul în agonie.

            Ciudat că, indiferent de anii pe care îi am, nu m-am gândit niciodată la boală sau la moarte. Întâi am simţit aşa, de nicăieri, o respiraţie  străină, venită de niciunde.  Apoi am simţit cum îşi înfige colţii. Cancer. Ştiam că e el. Am citit în ochii lor după seria de analize. Dar nu e nevoie de vreun medic sau rudă ca să îmi dau seama că sunt prins şi că acest colţ ce îmi sfâşie abdomenul nu mă va ierta. Nu acum când am 85 de ani, când nu mai pot lupta nici cu tremurul, nici cu slăbiciunea propriului corp. Aşteptarea sfârşitului a început să se contorizeze  prin picăturile de lichid incolor ce îmi intrau în vene printr-un tub subire şi maleabil, menit să menţină viaţa în mine. Număram până adormeam, mă trezeam şi iar număram. Chipurile se perindau în faţa mea, fără să mai disting trăsături. Nu mai făceam parte din lumea lor. Doar vocea ei o mai auzeam uneori: „Iar nu mănânci…”. Ce poate să înţeleagă ea…

Într-o dimineaţă am auzit: „Sunt fata de duminică”. Stupid. Banal. O fată de duminică. Mult prea tânără pentru munca  aceasta.  Tinereţea nu are ce căuta alături de bătrâneţe şi boală. Bătrâneţea e molipsitoare şi, dacă nu eşti atent, ţi se cuibăreşte în suflet şi ţi se stinge lumina din priviri. Să o alung… nu mai am putere să alung  frumosul, chiar dacă ştiu că îl voi distruge.

Era frumos să o priveşti. Ştiam că se va ofili în aerul acesta greu. Nici ea nu va realiza când se va întâmpla.  Doar eu, daca voi mai rezista, voi păstra imaginea aceasta de început şi voi observa cum o acoperă umbra. Sunt un egoist. Bătrâneţea te face egoist. Boala îţi dă dreptul să rupi de la viaţă cât şi ce mai poţi. Sunt un păianjen ce ţin musca în plasă… sunt un cancer şi eu …

            ***

            E iarăşi duminică. A câta? Universul din casa toscană îmi devenise familiar. Aceeaşi sonerie la intrare, sunând a gol în palatul  îmbătrânit, aceeaşi scară somptuoasă cândva, acelaşi sac plin de lichid care îmi număra clipele de şedere. Doar că acum ştiam că trebuie să rămân pentru mai mult. Fata fixă din casă plecase. Postul liber era tentant pentru că mi-ar fi permis nişte bani pentru studiile de mai târziu.  Aşa că am acceptat să rămân închisă cu ei atâta timp cât vor avea nevoie, adică până va dispărea sacul transparent.  Devenisem veriga între două lumi, punctul de intersecţie care, accidental sau nu, se stabilise prin mine.

            Bătrânul ridică mâna. Era semnul că voia ceva. De obicei, voia să urineze. Putea să vorbească. Era un refuz al lui de a comunica. Se desprinsese de la viaţa impusă. Trăia în lumea lui şi nimeni nu ştia cât şi când e conştient.

            Îi aduc oala şi urmăresc lichidul galben scurgându-se lent. M-am obişnuit. Se poate omul obişnui cu  toate. Poate să treacă de la o condiţie la alta, dacă e destul de puternic. Şi eu… nu mai contează cine sunt în afara universului acestuia. Aici şi acum sunt fata cu oala în mână. Un tablou demn de renascentişti. Privire absentă, fustă să acopere genunchii (ca sa nu trezească tentaţia…a cui oare?). Mii de vizitatori în muzeul vieţii s-ar opri întrebându-se despre gândurile acestei fete cu oala în mână,  ducând preţiosu-i conţinut. Mulţi i-ar gândi şi razgândi o poveste. Aşa, ca să se simtă liniştiţi, şi pentru că lumea nu poate să trăiască fără poveşti. De aceea şi le gândeşte singură…

            Mă întreb uneori, daca, într-adevăr,  avem povestea nostră sau suntem doar mici litere într-o singură poveste. Conform logicii existente, ceea  ce văd şi cunosc există cu adevărat.  Daca nu cunosc alte lumi, alte universuri,  atunci ele nu există. Şi, curiosul final, universul meu nu există.  Pentru 99,9% dintre oameni eu nu exist, această oală din mâna mea nu există, această lume închisă într-o casă oarecare, dintr-un oraş oarecare nu există…

            -Îţi place pasta?… îţi place…

            Placa sună iar. Oala e la locul ei, bătrânul stă pe scaun la masă, fără a se atinge de mâncare, sacul cu lichid  îl veghează. În faţa mea o farfurie cu paste. Încep să mă enervez. Sunt conştientă că am trăit această zi, această scenă. Înnebunesc? Nu. Astăzi lipsesc şerveţelele de la masă, uitate din greşeală. Această eroare mă calmează.  Mă ridic să le aduc. Bătrâna îmi mulţumeşte. Am restabilit echilibrul. Mă uit în jur. Femeia poartă aceleaşi haine. De când o cunosc, o văd în aceeaşi rochie.  Nu a spălat-o încă niciodată.  Pentru somnul de noapte – aceeaşi cămaşă. Nimic nu se schimbă aici. Totul se păstrează pentru… pentru cine sau pentru ce se păstrează lucrurile acestea? Se transmit din generaţie în generaţie şi hainele? Şi papucii şi oala aceasta în care urinează bătrânul inapt să meargă la wc?

***

Sacul cu lichid pendulează alături. Adorm pentru că nu am putere să mă lupt cu moleşeala.  Îmi place să adorm cu gandul că o voi găsi aici când mă voi trezi.  Va veni cu oala să urinez. Jenă. E sfâşietor de dureros să stai tremurând de slăbiciune şi jenă în faţa unei fete şi să îţi arăţi podoabele scofâlcite ca să urinezi. Oricât de mult mi-ar plăcea, nu mai pot fi un bărbat pentru ea. Nu simte nici o jenă să privească lichidul galben scurgându-se leneş în oală. Eu nu mai sunt bărbat, urina mea    şi-a pierdut din concept, devenind un lichid măsurabil şi apreciat după culoare. Boala aduce o metamorfoză în om, eliminându-i entitatea de om, reducând totul la elemente chimice găsite în lipsă ori în surplus  în corpul X care devenisem eu. Sunt o entitate percepută ca o eprubetă cu lichid pentru analiză.  Esenţial nu mai sunt ce gîndeam, ce eram, ci cât şi cum urinez. Sunt o legumă. Dar ştiu că port în mine o sămânţă otrăvită pe care trebuie să o elimin cu propria-mi moarte.

            Sforăitul acesta ajunge să mă dispere.  O aud de atâţia ani alături, dar abia acum simt că nu o mai pot suporta. Şi când te gândeşti … 65 de ani împreună. Ajunsesem să mă obişnuiesc şi cu prezenţa ei. Întâi e iubire, apoi te obişnuieşti cu prezenţa celuilalt aşa cum te obişnuieşti cu un fel de mâncare, cu un gust al apei pe care nu îl mai simţi. Cândva am iubit-o. Ştiu asta chiar dacă nu îmi mai amintesc nimic din ceea ce simţeam pentru ea. Acum… dacă aş trezi-o cu o palmă ca să nu o mai aud sforăind?  De câte ori mi-am imaginat că îi închid gura cu o palmă atunci când îi auzeam urletul (urlă din nimic şi pentru nimic), dar nu am avut curajul să o fac. Păcat. O viaţă petrecută aşa, în zbaterea de a păstra şi investi corect patrimoniul căpătat prin căsătorie. O viaţă petrecută în ideea de a agonisi, fără să simţi plăcerea unei haine noi şi comode, fără să simţi împlinirea unui moft.

            Sucită mai e şi viaţa asta. Ştii că sunt atâtea drumuri pe care poţi să mergi, dar nu poţi alege decât unul. Şi nu ştii niciodată dacă ai ales corect.  Apoi toată viaţa te gândeşti ce s-ar fi întâmplat dacă… şi trăieşti nostalgia celorlalte drumuri, lăsate undeva în urmă.  Şi ea…cum ar fi fost dacă era alta?  Eram şi eu altul?  Aveam un alt final?  Ce gânduri sucite mai aduce noaptea.  Şi nu se mai face zi. „Fericiţi cei săraci cu duhul…” Aş fi şi eu mai fericit dacă aş fi putut adormi. Dacă aş reuşi să adorm definitiv, fără vise. Nu vreau vise nici cu îngeri, nici cu necuraţi. Nu vreau nici paradis, nici infern. Vreau linişte. Şi uitare.

***

E iarăşi noapte. Bolnavii trăiesc experienţele mai mult noaptea decât ziua. Bătrânul e  nocturn de ceva timp. Nu ştiu întotdeauna cât de conştient e.  Deseori îl urmăresc. Nu simt milă, mai mult curiozitate.  E şi el o verigă între două lumi. Îl văd pierdut, rătăcit,  ţinând în mână lucruri invizibile nouă, celor existenţi doar în acest univers. Vorbeşte cu persoane demult trecute în alt univers. Baba plânge. Mă surprind că râd pe înfundate de jocul de teatru pe care îl joacă moşul. Scene mute sau cu două-trei vorbe ajunse acum şi aici ca dintr-o greşeală. Curios cât de echilibrat se dărâmă: fizicul a distrus şi gândirea şi spiritul. Trinitatea este perceptibilă în distrugerea ei. Asta înseamnă că se apropie de Dumnezeu?

            -Vino încoace! Ridică-mă! Mă laşi să mor! Ridică-măăă!

            Noapte de noapte. Egoism. Sete de viaţă indiferent cât de obositoare e viaţa. Poate frică de moarte.

            -Nu mai pot, moşule. Sunt obosită, mi-e somn.

            Cuvintele mele se scurg pe langă el, pentru că nimic nu mai există în afară de egoism şi dorinţa de a fi în moarte cu cineva. Cred că e greu să realizezi că trebuie să mori singur. Că trebuie singur să treci acest drum şi, indiferent dacă te ţine cineva de mână sau nu, tot singur eşti. Tot singur o priveşti în ochi şi doar tu îi vezi adâncul…

            -Ridică-mă! Te rog!

            De la urlet la rugăminte. De ceva timp e dincolo de realitate. Îşi retrăieşte viaţa. O caută uneori pe maică-sa.  Şi, în esenţial, egoism. Durerea lui, singurătatea lui. Eu nu contez. Nimeni nu contează. Dacă îl voi sufoca, îşi vor da seama? Oboseala îşi spune cuvântul. De câteva zile (sau saptămâni) nu mă odihnesc. Îmi imaginez cum îi pun perna pe faţă, cum o ţin apăsată, urmărindu-i zbaterea. Uite aşa devin ucigaşă. Te poţi obişnui şi cu imagini dintr-astea. Moartea demult şi-a pierdut din sacralitate. E joc, e greşeală, e necesitate.

            La un moment dat se linişteşte. A reuşit să se ridice. Nu va sta mult. La început îl ridicam, prinsă de milă.  Însă la câteva minute cădea obosit şi iar voia ridicat.  Ridicat şi iar căzut, până când refuzasem să mai depun efort inutil. Totul era inutil.

            După o perioadă de timp, reuşi să se menţină  aşezat.  Continuă jocul mâinilor care începuse a mă înfiora. Trage o sfoară invizibilă, o măsoară, o întinde. Iar şi iar. Sfoara i se lipeşte de mâini şi bătrânul senil încearcă să o scuture, dar nu reuşeşte. Mă vede şi îmi întinde sfoara inexistentă. O iau ca să îl văd liniştit, dar odată cu sfoara iau şi nebunia moşului, pentru că scutur şi eu mâinile speriată de ceea ce vedea el şi putea să se afle în mâinile mele.  Eu reuşesc să scap de povară, bătrânul – nu, pentru că la câteva clipe iar îl văd întinzându-şi sforile. Îşi măsoară viaţa? Şi-o retrăieşte pe bucăţi în mintea lui nebună? Ce mai contează pentru noi?  Indiferent cât am încerca, nu vom reuşi niciodată să intrăm în universul altuia. Nu vom reuşi să îi trăim durerea, nu vom reuşi să îi trăim sfârşitul. Fiecare cu al nostru.  Fiecare cu lumina şi întunericul său.

***

            Cineva mă ţine de mână. Mi-e frig. Tremur. Nu pot să îmi opresc tremurul. Nici nu mai vreau. Trebuie să depun efort. Şi nu mai pot. Cine este ea? Nu mi-o amintesc. E rece. Mi-e frică. „Mamă”, chem încet.  Nu răspunde. Nu e ea.  E atâta întuneric în jur…

            – Ajută-mă, o rog.

            -Încă nu e momentul, îmi răspunde ea. Bea asta şi îţi va trece.

            Nu e momentul… să mor? Mi-e frică. Cine e ea? Are mâna rece. Nu mai contează cine e. Nu sunt singur. E cineva lângă mine care nu doarme şi asta mă bucură.  Simt o căldură în interior. O stare de bine. Sunt picăturile sau mor? A spus că încă nu e momentul. Încă mi-e frică de moarte. Mi-e frică de somn.

***

            – Şterge puţin praful. Treci de două ori, ca de obicei.

            Bătrâna avea obceiul să te înveţe iar şi iar lucruri banale, care, din punctul ei de vedere, doar ea ştia să le facă perfect. Desigur, ca de obicei. De două ori. Zilnic. Iau cârpa. Ideea de cârpă. E un vechi maieu. Cred că e de la „tata”. Caut praful. Dar nu există praf în casa aceasta. Zilnic se desfăşoară vânătoarea de praf. Trec mecanic peste mobilier, peste pozele înrămate din care privesc nişte chipuri şterse. Apa nu se prea foloseşte aici. Apa distruge lucrurile.  Doar praful, semn al trecerii timpului, este eliminat cu regularitate.

            Aud de afară zgomotul unei motociclete. Zâmbesc. E zgomotul universului meu. Se aude lumea de dincolo. Zgomot de maşini, urlet de ambulanţă, praful şi noroiul. Îmi lipseşte nebunia lumii mele.  Dar lichidul din sac nu se mai termină. Picăturile vin greu. Timpul e nesfârşit. Încerc să îmi amintesc cine sunt, să trezesc la viaţa amintiri din lumea de dincolo. Nu prea reuşesc. Aerul greu din jur e un voal de nepătruns chiar şi pentru amintiri. Minivacanţa plătită (aşa cum îmi imaginam eu că va fi) mă transformase într-o fosilă îngropată adânc, fără amintiri, fără alte legături cu viaţa. Sunt ca într-un ou şi aştept timpul când trebuie să ies afară. Voi auzi formându-se crăpătura. Voi întrezări lumina. Şi voi respira.

            – Îţi place pasta? Azi am făcut…

            Sacul cu lichid. El e singurul care mai ţine acest univers în viaţa. El trebuie distrus. Dacă va dispărea el, va dispărea aerul greu, lichidul galben şi puturos din oală, respiraţia urâtă a bătrânului. Sacul cu lichid. Într-acolo mă îndrept. Întind mâna, rup firul care leagă sacul de bătrân. Sparg clepsidra. Reuşesc să îi văd ochii. Calmi. Împăcaţi. Aud un zgomot. E zgomotul scaunului căzut sau a crăpat coaja de ou şi voi putea să ies la lumină?  Nu mai contează. Contează că văd lumina.

ALLA MURAFA