~Maria Diana Popescu în dialog cu Al. Florin Ţene

„Sunt cel care a sesizat apariţia noului curent literar, Globmodernul”

Dialoguri privilegiate

MARIA DIANA POPESCU: Vă rog, mai întîi, stimate domnule Alexandru Florin Ţene, să vă prezentaţi. Cine trebuie să fiţi pentru cititorii revistei noastre?

Alexandru Fl. Ţene: Specialiştii spun că sănătatea omului este reflectată în ceea ce mănâncă, bea şi…fumează. La cele spuse mai sus  mai adaug  că această creatură dotată cu inteligenţă şi limbaj trebuie să aibă grijă pe deasupra şi de sănătatea şi  hrana spirituală. Lucru mai puţin reflectat în societatea noastră. Eu sunt  ceea ce spunea Nicolae Iorga în Cugetări, acel „Învăţat care se învaţă necontenit pe dânsul şi învaţă necontenit pe alţii”. Sunt produsul şcolii drăgăşănene şi al facultăţilor din Baia Mare şi Târgu Mureş. Sunt cel care în 1959 urcam timid scările spre redacţia revistei Tribuna din Cluj cu un caiet de poezii sub braţ, pe care l-am predat poetului Negoiţă Irimie. Nu după mult timp mi-am văzut poeziile publicate în această prestigioasă revistă, înainte de debutul lui Ioan Alexandru şi Nichita Stănescu. Neştiind că destinul îmi v-a pregăti o surpriză. Soţia mea, poeta Titina Nica Ţene, peste 20 de ani va lucra la acestă publicaţie. Sunt aceala care, elev fiind la Liceul Teoretic din Drăgăşani, am înfiinţat Cenaclul literar Gib I.Mihăescu din cadrul Casei de Cultură din Drăgăşani. Organele de partid de atunci nu au fost de acord cu numele scriitorului, pe motiv că era interzis, dar, printr-o stratagemă am impus numele acestui scriitor care stătuse pe strada mea şi cu ale cărui fete copilăream. Eram în clasa a XI-a şi îi citisem toate cărţile. Le împrumutasem de la Mira şi Ionica. Sunt acela care am înfiinţat cenaclul „Nord” din Baia Mare, pe când eram student. Subliniez că aceste cenacluri funcţionaeză şi astăzi. Din anul 1980 până în 1987 am fost secretarul cenaclului literar „Lucian Blaga” al Filialei Uniunii Scriitorilor din Cluj-Napoca, alături de scriitorul C. Zărnescu. În anul 2004 am înfiinţat cenaclul literar „Vasile Sav”din cadrul unei secţii a Primăriei Cluj, subordonată Ligii Scriitorilor din România, organizaţie profesională înfiinţată de mine în 2006, alături de alţi 10 scriitori clujeni. Sunt cel care a sesizat apariţia noului curent literar, pe care l-am botezat Globmodernul, ce vine după postmodernism. Este o întoarcere, pe jumătate, la modernism. Fenomen pe care l-am analizat în câteva eseuri publicate în „ „Oglinda literară” şi alte reviste. Toate aceste întreprinderi ale mele au intrat, deja, în tradiţia locurilor,î nscriindu-se în ceea ce spunea Octav Şuluţiu: „O adevărată tradiţie nu este mărturia unui trecut depăşit; ea este o forţă vie, care însufleţeşte şi formează prezentul”.

MDP: Ce aţi făcut, valoric vorbind, prin timpul prezentului, ca viitorul să vă recunoască?

Al. Fl.Ţ. Dacă mi-aş întreba inima ce am făcut, valoric vorbind, cum spuneţi dumneavoastră, aş zice că am investit în oameni. Foşti membri ai acestor cenacluri au devenit scriitori recunoscuţi: Virgil Mazilescu, Dumitru Velea, D.Constantin, N.Băciuţ, N.Benea şi mulţi alţii. Am înfiinţat Liga Scriitorilor din România care peste timp va deveni o instituţie culturală importantă. Prin această organizaţie profesională încercăm să democratizăm mişcarea literară din ţara noastră. Prin anul 2000 am beneficiat de o bursă în structurile Uniunii Europene de la Bruxelles. Atunci am aflat, cunoscând scriitori belgieni , că în această ţară sunt 5 asociaţii scriitoriceşti, toate egale în obligaţii şi drepturi. Numai la noi, din fostele ţări socialiste, a rămas partidul unic, pardon, Uniunea Scriitorilor. În toate celelalte ţări, Ungaria, Polonia, Bulgaria etc., Uniunile Scriitorilor s-au desfinţat şi s-au organizat în mai multe astfel de asociaţi scriitoriceşti. Asta încerc să fac, să nu mai existe o centralizare excesivă a mişcării literare din România. De această Uniune a Scriitorilor beneficiază doar o parte din scriitori. Cei care sunt la conducere şi se autopremiază. Ce ar fi însemnat pentru democraţie să rămână doar  P.C.R.-ul ? La această zbatere mai adaug cele 27 de cărţi publicate, din care 3 romane: Chipul din oglindă, Insula Viscolului şi Orbul din Muzeul Satului. Romane care sunt componente ale trilogiei „Insula Viscolului,” ce se constituie într-o frescă a societăţi româneşti din secolul XX. Am publicat volume de poezie, teatru, eseuri şi critică literară, dar şi de proză onirică.

Concluzionând, spun ce sublinia odată filozoful grec Constantin Tsatsos: „Fiecare artă în parte exprimă epoca ei. Dar vai şi amar dacă exprimă numai epoca respectivă. Adevărata artă exprimă toate epocile, pentru că îl exprimă pe om.” La care adaug, pe artist îl poate judeca numai Dumnezeu, iar opiniile criticilor sunt doar părerile lor şi nu ale cititorilor avizaţi. Niciodată oamenii nu au înţeles noutăţile. Uită însă cîte noutăţi a îngropat timpul pentru totdeauna. Şi mai uită încă ceva: că noutăţile care au supravieţuit de-a lungul vremurilor sunt, aproape fără excepţie, tocmai cele care diferă cel mai puţin de ceea ce se numeşte vechi.

MDP: Despre zestrea dumneavoastră spirituală  trebuie să ştie şi cititorii noştri. Cîte titluri de carte poartă majuscula numelui dumneavoastră, ce alte făptuiri publicistice vă pot recomanda onorant?

Al. Fl.Ţ. Mai sus am spus, am editat 27 de cărţi. Debutând editorial în 1974, la Bucureşti, cu volumul de versuri „Ochi deschis”. Dar în presă, radio, inclusiv cea literară, de-alungul celor 50 de ani de activitate literară, am publicat peste 3000 de articole (reportaje, cronici de carte, informaţii, anchete literare şi economice, interviuri cu personalităţi din diferite domenii etc.) şi aproximativ 1800 de poezii. În aceste materiale publicate nu am dorit să devin original, fiindcă acesta împinsă la extrem,cum au făcut optzecişti, nu este originalitate. Adevărata originalitate nu se doreşte, este o rezultantă firească a inspiraţiei libere. Din conţinutul nou rezultă în mod normal forma cea nouă.

MDP: Hegel avea dreptate susţinînd că modul de a cugeta al unei epoci îl înţelegem pe deplin abia atunci cînd sîntem în stare să-l negăm. Umorul scris poate să nege această debusolare a prezentului?

Al. Fl.Ţ.  Gândurile deşarte, chinul zadarnic, devin uneori atât de obositoare, încât umorul îmi apare ca un refugiu. Prudenţa este o abţinere dureroasă. Satira, izbucnirea, reconfortează. Umorul nu poate să nege debusolarea unei socităţi, el îi arată adevărata faţă, fiindcă adeseori o prostie este tot atât de greu de combătut ca şi o idee corectă. Umorul nu există în lucruri. Există însă în modul în care le privim. Nu este reflectarea lor pasivă. Este activ, ca şi mânia. Este îmbibat însă de-o renunţare la orice reacţie violentă. Reacţia se restrânge la exaltarea acelor elemente care sunt respingătoare din punct de vedere etic, amorale şi deformate, urâte din punct de vedere fizic, astfel încât să pară ridicole. Care este acest ceva respingător şi urât, ce provoacă râsul, a fost elucidat odinioară de Bergson şi nu avem nimic nou de adăugat. Umorul este un entuziasm întors pe dos. De aceea, constituie sursa unei mari poezii satirice. Este de ajuns doar ca mânia să fie dezinteresată, aşa cum trebuie să fie şi entuziasmul. Isaia, Juvenal, Dante, Victor Hugo sunt corifei ai poeziei mâniei.

MDP: Ce reprezintă revista AG PE RIME pentru cititorul şi scriitoru de umor şi pentru dumneavoastră, desigur? Pe unde o situaţi în galeria revistelor de profil?

Al. Fl.Ţ.  Vă rog să mă iertaţi, dar din păcate, nu am citit nici-un număr din această revistă. Nu mi-a parvenit. Îmi pare rău… şi nici la chioşcurile de difuzare a presei nu am văzut-o. Însă, cred că este o revistă bună în domeniul respectiv având în vedere că este condusă de un poet  şi umorist de talia lui C. Mândruţă. Despre acest subiect vreau să închei cu ce spune Păstorel Teodoreanu: „Cu cât zeflemeaua e mai neserioasă, cu atât zeflemistul e mai serios.”

MDP: În vremurile noastre, critica literară  mai reprezintă un act de identificare, de delimitare? Mai este făcută cu bună-credinţă, fără  partizanate şi parti-pris-uri?

Al. Fl.Ţ.  Eu am mers pe principiul, vis-a-vis de critica literară, modelului universal al obrazului christic, ce trebuie întors şi pe o parte şi pe alta, atunci când cineva stă pregătit să mă pălmuiască fără milă. Criticul literar provine dintr-un scriitor ratat. Mă întreb, cum poţi analiza un roman  când tu nu ştii să construieşti o astfel de lucrare? De-alungul timpului am constatat că în peisajul nostru literar critica se face pe prietenii şi găşti. Mai nou, chiar, pe bani. Plăteşti bine poţi avea un articol favorabil. Vă mai aduceţi aminte ce lăudaţi erau M. Beniuc, Zaharia Stancu în Gazeta Literară pe timpul când conduceau Uniunea Scriitorilor? Când romanul Desculţ umbla în „sandale de aur” prin lume pe banii statului român? Şi nu-l cumpăra nimeni? Acum nu se mai zice un cuvânt despre ei. Vă mai aduceţi aminte când Buzura era director la Centrul Cultural Român, romanele lui erau traduse în mai toate limbile de circulaţie internaţională pe banii statului, inclusiv romanul eşuat „Recviem pentru nebuni şi bestii”, apărut în 1999? Lăudat de critici, inclusiv de Alex Ştefănescu. Romanul fiind de proastă calitate, inclusiv din punct de vedere al construcţiei, stilului şi al esteticii. Dar, domnul Augustin Buzura era director şi căţeluşii de critici trebuiau să beneficieze de stipendii din partea Centrului Cultural Român. Aceasta este critica literară de la noi. Dacă nu eşti din gaşca criticului respectiv, fii sigur că vei fi pălmuit fără milă, chiar dacă cartea este bună, aceasta este caracteristica, în general a criticii noastre de azi, pentru care aşa-zisul postmodernism (cu care se lăudau opzeciştii, cei care au stâlcit limba română), înseamnă violenţă verbală accentuată, înjosire a celuilalt, umilirea scriitorului până la despuierea de propria personalitate, grobianism extrem, subculturnicie în continuă extindere şi tendinţă vădită spre analfabetizare globalizantă. Cum spunea Camil Petrescu, făcând aluzie la critical literar: „Un măcelar nu cere, despre el, părerea boului pe care îl taie”.

MDP: Notorietatea prin literatură este greu de atins astăzi, pentru că  revistele sînt cu sutele. Greşesc dacă  socotesc rolul unei reviste mai mare în menţinerea unei atmosfere literare decît  în ierarhizarea şi în promovarea valorilor?

Al. Fl.Ţ.  Notorietatea prin literatură nu înseamnă că reprezintă şi calitatea acesteia. Notorietatea este câştigată de unii scriitori, vezi Cărtărescu, nu prin valoarea operei scrise ci prin falsificarea barometrului de către criticii, prietenii aflaţi în posturi cheie şi la conducerea unor reviste literare (N. Manolescu), inclusiv prin managementul de publicitate ale editurilor care  promovează cărţile. Sunt scriitori din România Tainică care nu apar pe sticla televizoarelor, nu publică pe primele pagini ale revistelor, stau la biroul lor şi scriu, lucrează în tăcere,iar cărţile lor sunt mai bune faţă de cele ale autorilor zgomotoşi. Lucrează şi pun cărămidă peste cărămidă la construcţia Templului Culturii Române. Personalitatea scriitorului nu se reflectă nicăieri atât de exact şi de total ca în opera pe care o scrie. În orice altceva reuşeşte scriitorul să-şi ascundă urâţenia, superficialitatea, nimicnicia. În literatură vine un moment când te trădezi neapărat. Vezi scriitorii proletcultişti.

8 MDP: Ce se întîmplă de folos în spaţiul literar al Clujului dar în Liga Scriitorilor Români pe care o conduceţi? Cam peste tot literatura a devenit un cîmp de luptă între grupări literare, iar scriitorii sînt angrenaţi în tot felul de tabere. Premiile se dau pe interese, scriitorii buni rămîn întotdeauna pe dinafară. Vă rog, mă puteţi contrazice…

Al. Fl.Ţ.  În Cluj, lumea literară s-a divizat în două tabere, distincte. Conservatorii, cei mai bătrâni, nu văd cu ochi buni apariţia Ligii Scriitorilor din România, parcă nu ar fi loc în literatură şi în cultura română pentru toţi. Fiind educaţi la şcoala marxist-leninistă ei nu acceptă multiculturalismul, apariţia… concurenţei. De fapt Liga Scriitorilor nu concurează cu nimeni ea încearcă să acopere un spaţiu cultural-literar pe care Uniunea Scriitorilor, rămasă sclerozată în structurile şi mentalitate impusă de vechiul regim, nu doreşte sau nu poate să le acopere. Însă noi nu ne luptăm cu nimeni. Ne construim încet şi sigur organizaţia noastră pe întreg teritoriul ţării şi în străinătate. Până în prezent s-au constituit 28 de filiale şi este în curs de constituire Filiala Vrancea, din care 12 în străinătate. Avem  la Filiala Timişoara, revista Heliopolis, la Constanţa, revista Cuib, la Iaşi, revista Moldova Literară, la Bucureşti, revista Cetatea lui Bucur, la Cluj Agora Literară. Sperăm ca la Piteşti să apară cu sprijinul dumneavoastră o revistă sub egida Ligii. Filiala Cluj a Uniunii Scriitorilor premiază prin rotaţie aceaşi scriitori, inclusiv pe unii care lucrează la Primăria Cluj, drept recompensă, că intervin pentru acordarea de la bugetul local bani pentru aceste premieri.

MDP: Putem vorbi despre o literatură de centru şi una de provincie? Care ar fi relaţiile dintre ele?

Al. Fl.Ţ.  După mine nu există literatură de centru şi una de provincie. Există o literatură bună sau proastă. Mai există o literatură, fie ea de la centru sau din provincie, care beneficiază de o propagandă promovată de edituri putrernice sau de gaşca din care face parte scriitorul. Din păcate, unii cititori neavizaţi şi care nu cunosc subtilităţile promovării cărţilor, cad în capcana lăudăroşeniei întinsă de criticul prieten cu autorul. Între literatura de centru şi cea de provincie există acea legătură, datorită mentalităţii impuse de-alungul anilor, de subordonare. Însă eu rămân la concepţia că un rachiu bun e totdeauna preferabil unui coniac prost.

MDP: Vreau să  citesc o carte bună de umor din peisajul literar românesc. Ce îmi recomandaţi?

Al. Fl.Ţ.  Vă recomand cărţile lui Cornel Udrea şi cartea „Fabule trăsnite” de Gavril Moisa.

MDP: Ce nu v-am întrebat şi aţi vrea să ştie cititorii. Formulaţi o întrebare şi răspundeţi, vă  rog.

Al. Fl.Ţ.  Dacă v-aţi naşte a doua oară tot scriitor aţi dori să fiţi? Da.

MARIA DIANA POPESCU