~Daniel Mitru: „Narcis“

Sincer să fiu, nu sunt deloc surprins când vă văd ochii larg deschişi de mirare. Ştiţi povestea, dar sunteţi la fel de uimiţi ca şi mine şi la fel de implicaţi ca şi mine. Deşi o ştiţi atât de bine, încă mai vreţi să o auziţi, pentru că vă implică un pic şi pe voi, nu-i aşa? Şi mă exploataţi cu şiretenie, făcându-mă să cred că sunt atât de priceput la a o spune încât să pară proaspătă şi diferită. Sau că este aproape gata, mai având numai foarte puţin până să se termine, lipsându-i doar mici amănunte ca sa aibă sfârşitul acela perfect… Aşa că ce putem face? Voi o să pretindeţi că nu o ştiţi, eu o să pretind că nu o ştiţi… Oricum, chiar este o poveste care merită spusă, şi am să o spun în felul meu. Deci, hai să începem.

Nu are rost să vă mai întreb dacă ştiţi casa aceea arătoasă din centru, dar hai să pretindem că nu ştim că e chiar casa în care ne aflăm. Dar ce spun eu aici, nu e o casă, e cel puţin un conac! Aşa că e normal să o ştie toată lumea. E foarte arătoasă şi sclipitor de albă, e chiar esenţa bunului gust modelată într-o formă de beton. Şi e a lui, a lui Narcis – aş fi putut să zic la fel de bine „a voastră”. Evident că toată lumea îl ştie pe Narcis. E un fel de celebritate emergentă, ca să zicem aşa. Norocul lui tot înfloreşte de ceva timp. Acum le are pe toate: bani, succes, respect de sine, admiraţia celorlalţi. Şi să nu omitem minunăţia aceea de casă!

Dar nu a fost întotdeauna aşa. Nu, nu o să încep să vă spun povestea vieţii lui. Nu ar avea rost, pentru că o ştiţi la fel de bine ca şi mine. Vă spun doar că omul ăsta mă impresionează profund. Şi el e conştient că impresionează oamenii. E, să zicem aşa, dreptul lui, din moment ce e stăpânul unei asemenea case. Nimeni nu trece prin faţa ei fără să arunce o privire, fără să admire. Şi e, parcă, un adevărat spectacol să păşeşti agale şi să o învălui cu privirea. În plus, dacă eşti destul de norocos, s-ar putea să îl vezi şi pe el – pe Narcis vreau să zic – dispărând în spatele vreunei ferestre. Trebuie să fie o delectare să stai acolo, în casă, în spatele unei ferestre. Ce naiba, trebuie doar să pretinzi că eşti ocupat şi omul de pe stradă are norocul să te zărească în timp ce îţi vezi de ale tale, înăuntru… Eh, evident că nu vorbesc de tine… şi hai să clarificăm o dată pentru totdeauna: dacă o numesc casă, e doar o convenţie lingvistică. Nu există cuvânt pentru ea în limbajul nostru sărac, care a fost creat înainte de construirea ei!

Dacă te gândeşti, aproape că nu îţi vine să crezi că a fost şi el copil cândva! Pe atunci locuia cu familia într-un apartament, pe aici prin apropiere. În blocul ăla galben, cu patru etaje. Aceea nu a fost chiar cea mai bună perioadă din viaţa lui. Poate nu v-a spus niciodată… Dar, dacă e aşa, poate că nici eu nu ar trebui să îmi dau drumul la gură. Deci, dacă nu aveţi nimic împotrivă, nu o să vorbesc despre tinereţea lui.

Ştiaţi că era îndrăgostit de Cora? În tinereţe, normal. Dar, cum sunt părinţii: să nu faci aia, să nu te duci acolo, să nu vorbeşti cu băiatul ăla… Şi mama ei – tanti Demetra, cum i se spunea – era chiar vehementă în privinţa asta. Cora, ce naiba faci? Nu ştii cine e? Ai lui sunt săraci, taică-su e un beţiv, maică-sa vinde zarzavat în piaţă! Nu, mamă, nu mă întâlnesc cu el! Se tot ţine după mine, nu mă lasă în pace… Oricum, nu intenţionez să vă spun picanterii din viaţa lui amoroasă.

Cora era o frumuseţe de fată! Iar el era doar unul din zecile de admiratori ai ei, şi pentru un timp chiar se parea că are o şansă. Desigur, e ridicol, acum că el e cine e – nu e el stăpânul casei? – să pomenim toate acele nimicuri. Cum vă spuneam, Cora era o mică vedetă în cartier. Genul acela de frumuşică după care toţi sunt înnebuniţi, dar nimeni nu îndrăzneşte să îi vorbească. Dar Narcis a cutezat. Şi ea i-a răspuns, şi el a vorbit şi mai mult… apoi, deodată: ştii, e vorba de mama – ea zice că ar trebui… Atît de nedrept! Blestemul de a fi născut în familia nepotrivită. În familia săracă. Probabil acela a fost momentul de cotitură din viaţa lui Narcis. Atunci, el a jurat că o să ajungă cineva. Ca să se răzbune pe toate Corele din lume, pe toate mamele Corelor din lume, pe toţi bărbaţii pântecoşi din lume care conduc maşini luxoase pe străzi ude, pe toţi băieţii din lume care au propria lor bicicletă, pe toţi taţii beţivi din lume care vin acasă târziu de la serviciu, pe toate mamele slăbănoage din lume care vând zarzavat în pieţe reci, pe toţi oamenii din lume, pe toată lumea din lume.

Cu câteva săptămâni în urmă, ea l-a sunat. Bună, Narcis, sunt eu, Cora. Iar el a simţit junghiuri reci prin tot trupul, iar inima i-a vibrat de o emoţie care stătuse ascunsă mult timp. Totuşi, a reuşit să se monteze repede. Îmi pare rău, nu cred că am avut onoarea. Îşi înveşmântase vocea într-o răceală de bronz. Nu îmi amintesc de nimeni cu acest nume. Şi ar fi putut să jure că auzise atunci sughiţuri de plâns în receptor. După câteva zile, ea a îndrăznit din nou, iar el a mai cedat puţin, doar ca să savureze nota de umilinţă din vocea ei. Hmm, nu sunt foarte sigur, cam confuz… Spui că am locuit în acelaşi cartier? De atunci îl hărţuise practic cu telefoane. Şi Narcis a aflat despre ea că devenise artistă. Cânta într-un local – un club, restaurant sau ce o mai fi fost. Avea chiar şi un nume de scenă: Echa. Mare spectacol diseară, Echa va cânta pe scena de şase metri pătraţi în faţa celor trei clienţi morţi de beţi ai cârciumei! Ha-ha, îi râsese în nas. Dar ţi-ai construit o carieră drăguţă. Vedetă de cârciumă, zici? Ai tăi cred că sunt foarte mândri de tine!

Nu l-a mai sunat niciodată. Banda cu melodiile ei a primit-o ulterior. Peste ştirea morţii ei dăduse întâmplător, pe când îşi savura cafeaua în localul acela drăguţ în care mai mergea uneori. Acum evident că nu îi mai place niciun local, şi nu din cauza vreunei traume sau a abstinenţei. Dar este stăpânul casei şi asta îl poate face doar să vrea să se bucure de ea. A descoperit că nu există loc mai bun pentru cafea decât în spatele acelei ferestre. Înghiţituri mici, calculate. Şi trecătorii aceştia care îl privesc şi îl admiră şi îl invidiază, dar lui nu îi pasă pentru că el duce încet cupa către buze, ţinând un deget mic, alb, ridicat într-un gest delicat.

Un articolaş meschin azvârlit într-un colţ de ziar local neimportant. Cântăreaţă comite suicid prin ingestie de pastile. Cât de fad, cât de adolescentin! Nu putuse măcar să se gândească la o moarte originală. Un scurt moment, Narcis nu putuse să se abţină de la a savura un gând plăcut: se omorâse pentru el. Pentru că îl pierduse pentru totdeauna. Probabil că moartea asta era reproşul pe care îl zvârlea în obrazul maică-sii pentru că se amestecase între ei.

Mai târziu, a aflat despre problemele ei financiare, despre relaţia pe care o avea cu interlopul acela, despre telefoanele de ameninţare pe care familia ei le primea. Aşadar, cântăreaţa Echa era disperată. Încercase să ia legătura cu el pentru a se salva de la promiscuitate şi de la moarte. Avea nevoie de un colac de salvare şi el, Narcis, i se păruse un naiv accesibil care să pompeze bani în reabilitarea ei.

Evident, aceasta este doar o perspectivă vulgară, de-romanţată asupra situaţiei şi noi ne dăm seama de asta. Dimpotrivă, ea era conştientă de nobleţea lui şi se îndreptase către el cu căinţă. S-a umilit în faţa lui doar ca să îl aibă înapoi. Probabil că în tot acest timp sentimentul fusese viu în inima ei şi ea trăise doar ca să îl recâştige cândva. Trebuie să fi dezvoltat o dependenţă de Narcis. Micuţa bijuterie a lui tanti Demetra, cântăreaţa Echa, dependentă de Narcis. Categoric ea nu trebuie să fie mai mult decât o voce pe o bandă. Echa ne-persoana, Echa ecoul. Narcis s-a revanşat faţă de ea. E drept că a durat ceva timp, dar a meritat. V-am spus că toată lumea îl admiră pe Narcis pentru că e un om care face, e programat pentru succes. Şi e stăpânul casei. Şi oamenii îi zăresc chipul, încadrat de marginile ferestrei.

Şi dacă tot am ajuns la case… Eu cred că o casă este făcută de un constructor şi ea, la rândul ei, îl face pe proprietar – adică îl face cineva. Pentru că ea îl defineşte estetic. Şi trebuie să admiteţi că există o relaţie directă între proprietar şi casă. Ca în matematică, sunt congruenţi. Iar ei sunt cea mai bună dovadă: casa e precum Narcis iar Narcis e precum casa.

Şi el îşi petrece acolo cât de mult timp poate, umplând rama ferestrei de parcă ar fi pictat pe geam. Şi trecătorii îşi încetinesc paşii, transformându-se în admiratori. Ei sunt publicul lui. Totuşi, există o problemă: ei iubesc să îl vadă acolo, categoric. Narcis ştie asta. Dar, din păcate, el nu poate sta acolo permanent, pentru că trebuie să plece să îşi alimenteze succesul.

Poate că există, totuşi, o soluţie. Există o serie de produse pe piaţă care i-ar putea fi de mare ajutor.

Aşa ca Narcis îşi cumpără un bioseparator – evident că nu unul banal, ci unul de firmă, cu logoul faimosului manufacturier pe el. Un astfel de produs e special conceput pentru acea categorie de oameni care au nevoie să se afle, literalmente, în două locuri în acelaşi timp. Şi ceea ce poate face un astfel de dispozitiv nu mai e o minune în zilele noastre. E un bioseparator, deci asta face: separă părţi de ţesut viu, fără să rănească şi fără pierderi de sânge. Chiar dacă toţi aţi văzut deja un astfel de aparat, sau sunteţi încă sub acţiunea lui, sper că nu o să vă supăraţi dacă îl descriu puţin – doar ştiţi că devin mai vorbăreţ când ceva mă incită.

Mie chiar şi acum mi se pare foarte ingenios. E roşu-rozaliu de obicei, compus din două părţi detaşabile: una se ataşează părţii principale a corpului, cealaltă organului pe care îl separăm. Chiar dacă nu este complet funcţional, organul detaşat beneficiază de un anumit grad de autonomie. Totul se reduce, practic, la păstrarea fluxului de fluide prin ţesuturi. Oricum, în funcţie de marca dispozitivului, există o perioadă anume în care organul poate ramâne detaşat. Se spune că, în cazul bioseparatoarelor de calitate, părţi ale corpului pot rămâne separate şi zile întregi. Şi de ce să nu recunoaştem, lucrul acesta poate fi extrem de folositor în anumite situaţii. Să zicem că eşti dependent de jocurile video, dar trebuie neapărat să te îndepărtezi un moment; nicio problemă, cu ajutorul bioseparatorului mâna ta va rămâne lipită de joystick. Sau copilaşul tău nu poate să adoarmă decât dacă îl mângâi; foloseşti bioseparatorul şi mâna ta rămâne cu el să îl dezmierde. Sau iubita ta ţine morţiş să vă căsătoriţi – îi dai doar un deget pe care să pună inelul şi tu poţi să rămâi acasă, zăcând pe canapea. Sau doreşti să oferi mulţimilor zâmbetul perpetuu al chipului tău.

Şi iată că apare acest producător cu oferta lui incredibilă. Normal că nu e vorba de preţ, pentru că oameni ca Narcis îşi permit orice, ci de perioada lui de funcţionare neverosimil de lungă. Nu o să spun acum numele producătorului, ca să nu imi transform povestirea în campanie publicitară. Iar Narcis cumpără produsul respectiv, întrucât acesta nu impune, practic, limite de timp. Şi pentru că e de firmă. Aşa că organul desprins cu bioseparatorul ar putea să trăiască separat de trup la nesfârşit. E ca şi cum ai face din trupul tău două, ceva mai mici. E pur şi simplu divizare, echivalentă cu întoarcerea la stadiul celular. Tot ce ai de făcut e să furnizezi, din când în când, elementele de bază – cum ar fi nutrienţii şi oxigenul.

În cazul lui Narcis, bioseparatorul e pur şi simplu vital. El e un om atât de ocupat, căci trebuie să îşi hrănească succesul. E constrâns să meargă acolo, pentru glorie, dar capul lui trebuie să stea aici, cu casa lui, pentru şi mai multă glorie. Aşa că nu are altceva de făcut decât să ia dispozitivul, cu logoul unui mare producător pe el, şi să se decapiteze. Cu bioseparatorul şi tandreţe. Apoi, cu mare grijă, să îşi aşeze capul acolo, în cadrul ferestrei, ca să fie admirat şi redus la funcţia lui de bază: zâmbetul suav. Şi ce bucurie pentru trecători: o casă minunată, sclipitor de albă, cu o fereastră largă, picturală, în care e centrat cu grijă un cap de succes cu un zâmbet răpitor.

Şi se pare că acum vin zile măreţe pentru Narcis, cu aclamaţii venind din două părţi deodată. Oamenii se adună pur şi simplu în faţa casei sale să admire incredibila splendoare. Zâmbetul lui persistă agăţat la intersecţia diagonalelor casei, centru de greutate al strălucitorului gigant alb.

Aceasta nu este deloc o situaţie care să nu aibă şi neajunsuri, dar Narcis le ia drept micile sacrificii pe care oricine trebuie să le facă din când în când. Pentru că, de exemplu, o plimbare nu e deloc simplă când nu ai cap. Să mergi aşa, fără să vezi peisajul – adică betonul din oraş… Doar să te clatini încolo şi încoace, agăţându-te de oameni şi izibindu-te în ziduri. Şi ceea ce e mult mai neplăcut pentru Narcis, când vreun oarecare trece pe lângă şi îl salută, el nu poate să facă gestul lui favorit, bătaia moale cu două degete în pălărie – pentru că o pălărie are nevoie de un cap pe care să stea. Şi nici nu mai poate sa se uite cu îndrăzneală în ochii doamnelor cu talii fine şi buze roşii în timp ce alunecă hipnotic pe lângă ele, lasându-le fermecate. Iar dacă cineva încearcă să îi vorbească, e în zadar, căci el nu îi poate răspunde. Nu pentru că ar fi fost cazul – cum să te apuci aşa, din senin, să vorbeşti cu tot felul de oameni pe stradă. Prea comun, prea cetăţenesc.

Dar merită. La sfârşitul unei asemenea zile ameţitoare, se întoarce acasă şi capul e acolo, centrat în fereastră, ornat cu panglica subţire a zâmbetului de care a rămas încleştată admiraţia câtorva ore bune. Şi apoi îşi montează la loc capul – nu e o procedură care cere timp, e doar o chestiune de minute – doar ca să treacă prin acel ritual, repetat de trei ori pe zi, numit hrănire.

Se poate spune că aceasta a fost o mişcare inteligentă, care i-a adus un supliment serios de popularitate. Acum Narcis e tipul acela pe care oamenii îl admiră simultan în două locuri diferite. Dar el trebuie să câştige şi mai multă popularitate. Trebuie să mai existe soluţii. Ar fi minunat să fie în mai mult de două locuri deodată. Măcar să fi avut două capete, ca să îşi fi împodobit casa cu două zâmbete suave.

Pentru ceea ce vrea el să facă e nevoie de un meşter cu adevărat priceput. Trebuie să angajeze o echipă de specialişti în resurse umane, care se pune pe treabă: anunţă poziţia vacantă în presă, analizează munţi de cv-uri, organizează interviuri, cu scenarii minuţios regizate ca să surprindă candidaţii.

Un astfel de cv atrăgător nu poate decât să impresioneze. Tipul ăsta, Dedal, are recomandări foarte bune, ar putea să facă faţă unei sarcini atât de dificile. Arhitect inventiv, a venit odată cu o soluţie ingenioasă pentru construirea unei grădini zoologice care să găzduiască o specie extrem de rară de taur. Se spune că ar fi atît de priceput încât poate face aproape orice, a creat prototipul unui miniavion rapid exclusiv din materiale biotice, chiar a clonat o juncă utilizând ceva ADN vegetal extras dintr-o anumită fibră lemnoasă.

Acest meşter are şi el o poveste tristă, pe care am jurat să n-o spun – şi oricum pe voi nu vă interesează. Nu a fost singur toată viaţa. A avut cândva o căznicie fericită cu o femeie foarte frumoasă, Ana, care îl iubea nebuneşte. Atât de nebuneşte încât chiar îl vizita frecvent la serviciu, să îi aducă mici bunătăţi, sau să îl aducă pe fiul lor nou născut, Iapis, să îi zâmbească tatălui său. Dar odată, pe când Dedal se chinuia împreună cu echipa să ridice o catedrală pe malurile instabile ale unui râu, ea a insistat să vină să îl vadă. Şi tragedia s-a întâmplat: un zid s-a prăbuşit acoperind-o, pe ea şi pe micuţul ei, sub tone de moloz. Iar Dedal, înnebunit de durere, a pus întâmplarea nefericită pe seama colegilor… Ce este chiar mai tragic, câţiva ani mai târziu avea să îl piardă şi pe fiul mai mare, Icar, un băiat pasionat de sporturi extreme, care a pierit după o săritură aventuroasă cu paraşuta. Aşadar, meşterul nu mai avea altceva de făcut decât să se concentreze asupra muncii lui ca să uite că viaţa există şi e presărată cu tragedii. Şi s-a deprins să lupte cu tragediile prin excelenţă.

Dedal pare să fie cel mai potrivit pentru sarcina aceasta sensibilă. Trebuie să sculpteze o bucată de piatră până la perfecţiune, transformând-o într-un cap de Narcis ca să fie postat acolo, în cadrul unei ferestre. Să îl faci după chipul şi asemănarea mea. Şi meşterul înţelege şi începe să lucreze minuţios, iar marmura rece se topeşte în liniile moi ale feţei lui Narcis. Pentru mulţi dintre voi, ar putea să pară un artefact desăvârşit, dar Narcis nu poate să accepte decât perfecţiunea sublimă. Aşa că sparge acest cap minuţios lucrat de podea. Nu trebuie să spună nimic (oricum nu ar putea, întrucât capul lui e acolo, la fereastră) căci Dedal înţelege şi ambiţia lui se stârneşte, făcându-l să lucreze cu şi mai multă pasiune. Dar vine încă o seară şi încă un cap de marmură se sparge de podea. Ziua următoare, un meşter răbdător îşi mobilizează talentul la lucru, doar pentru ca, noaptea, mica lui capodoperă, îndelung elaborată, să se facă bucăţi.

Dedal devine încet-încet un expert în modelarea capetelor de Narcis – măiestria lui a atins asemenea dimensiuni că nici nu mai are nevoie de vreun model: îşi vede modelul în minte, de parcă ar fi obsedat de Narcis. Dedal produce acum mai mult de un cap pe zi – ajunge chiar la trei sau patru. Dar ceea ce mâinile lui fac ziua, continuă să se facă bucăţi noaptea. Rămăşiţele aproape umplu o cameră de la etajul cel mai de sus al casei, unde şi-a instalat Dedal atelierul.

Dar iată că ambiţiosul nostru Dedal vine cu o idee nouă, extrem de simplă, şi îi cere lui Narcis să îi aducă tot felul de culori şi vopsele. Apoi modelează un cap graţios de Narcis pe care îl acoperă în culori ţipătoare. Efectul e desăvârşit: atât de neobişnuit, dar atât de Narcis! Iar Narcis cel real e cuprins de încântare şi nu se mai poate opri din a admira acest cap perfect. Adica acest cap al lui perfect, luminat tot de culori vii. În camera de la etajul de sus nu mai ajung bucăţele de capete de Narcis. În schimb, o altă fereastră este măreţ împodobită cu al doilea zâmbet suav.

Narcis realizează că Dedal nu e o pasăre pe care să o laşi să zboare. Şi vă spun eu, pasărea aceasta oricum nu ar mai fi zburat. Pentru că toate abilităţile meşterului se esenţializaseră treptat într-una singură: modelarea de Narcis. De câteva ori, mai încercase el să meşterească anumite nimicuri, dar, spre surprinderea lui, tot ceea ce ieşise din mâinile sale fusese acel zâmbet suav. Încercase să picteze ceva – rezultatul a fost un narcipeisaj. Vrusese să sculpteze o bucată de lemn – a transformat-o într-o narcilingură. Se încumetase să conceapă un proiect pentru o grădină de vară – a centrat-o în jurul unui narcilac. Aşa că a trebuit să renunţe, învins de propria perfecţiune în narcisism. Era şi el un dependent de Narcis.

Deci, meşterul rămâne şi continuă să facă ce ştie el mai bine: capete de Narcis. E ca o uzină ce produce capete de înaltă calitate în cantităţi uriaşe. Pentru că Narcis are idei noi: vrea să îşi ofere zâmbetul drept cadou întregului oraş. Şi trebuie să facă asta singur, întrucât meşterul nu vrea şi nu mai poate să iasă din atelier, prins fiind în munca sa.

Un Narcis fără cap cutreieră oraşul lăsându-şi capetele ici şi colo. Încet, dar sigur, oraşul se umple de Narcişi. Un Narcis în parc. Un Narcis la sediul pompierilor. Un Narcis în fiecare şcoală. Un Narcis la secţia de poliţie. Un Narcis la Primărie. Câţiva Narcişi la mall. O mulţime de Narcişi pe străzi.

Iar casa lui este acum supraîncărcată cu capete.

Dedal chiar are stofă de artist. Nu sunt două capete perfect identice dar, paradoxal, toate sunt chiar Narcis. Sunt capete colorate abundent – roşu, negru, maro, galben, roz, închis sau deschis, pătat sau vărgat. Şi sunt păroase, chele, cu perciuni sau bărbierite, cu cercei sau fără. Orice poate să fie un material potrivit pentru un cap de Narcis, fie piatră sau cauciuc, bronz sau plastelină. Orice poate fi modelat de priceputele degete ale lui Dedal. Capetele sunt produse în masă şi depozitate haotic peste tot în jur, încât e o adevărată aventură pentru oricine să îşi croiască drum prin casă, ca printr-un adevărat labirint.

Narcis e categoric fericit, în ciuda vizibilei suferinţe fizice. Duce un mod de viaţă extenuant, având în permanenţă două capete sub braţ – ştiţi voi, în caz că dă peste vreun loc bun unde să le plaseze pentru binele comunităţii – şi niciunul pe umeri. Mai mult decât atât, devine din ce în ce mai greu să aibă grijă de nevoile elementare ale organismului bioseparat. A ajuns să mănânce şi mai rar de o dată pe zi, asta pentru că îi e din ce în ce mai greu să se orienteze în labirintul de capete, să îl găsească pe cel original, să îl fixeze la loc… Narcis slăbeşte de la o zi la alta, dar e încă admirabil.

Iar labirintul tot creşte, până nu mai încape în casă şi se scurge în afara ei, invadând strada. Acum trecătorii evită zona, căci se circulă greu şi e multă mizerie, iar asta nu poate să fie decât dăunător, pentru că se reduce cantitatea de admiraţie pentru zâmbete. Şi nici nu mai e atâta respect pentru umbra fără cap a omului care era odată. Umbra asta firavă încă mai bate străzile, târând cu greu vreun cap uriaş de marmură împodobit cu zâmbetul suav pe care ea, umbra, nu îl mai are. Un zâmbet care este viu doar în mintea unui meşter obsedat, faimos cândva, pierdut în mijlocul propriului labirint de la etajul de sus al unei case murdare, unică altădată.

Narcis este acum acasă, foarte slăbit şi într-o nevoie disperată de a se hrăni. Dar mai e mult până să ajungă la partea asta. Bâjbâie dezarticulat prin camere în căutarea propriului cap. Peste tot sunt mormane de resturi, mortar, plastelină, ipsos, bucăţele de marmură –cioburi de obraji, frunţi, maxilare… Şi un labirint de capete. Ici şi colo, câte un zâmbet suav înecat în praf. Este doar un cap fără zâmbet, dar umbra decapitată a lui Narcis nu îl poate găsi. Şi acest cap nezâmbitor aşteaptă, clipind cu anxietate.

Dedal e prea prins de munca sa ca să fie distras de această căutare agonizantă. El nu e aici ca să salveze pe cineva. Nu are nevoie să salveze zâmbetul real, pentru că îl are pe al său, adânc întipărit în memorie. Şi Narcis, rătăcit în labirintul de capete, se zvârcoleşte vlăguit, haotic, cu o cutiuţă cu mâncare într-o mână şi o linguriţă unsă în cealaltă. Se izbeşte şi împrăştie mormanele de capete şi de moloz care blochează orice cale în vreo direcţie. Bâjbâie până dă de câte gura vreunui cap şi încearcă să împingă lingura printre fălcile împietrite. Zâmbetele suave se murdăresc cu pete roşietice de mâncare.

Un corp fără cap se prăbuşeşte în spasme pe podea. Dedal vede, dar nu poate interveni, pentru că mai are câteva retuşuri fine şi termină capul la care lucrează. Trupul căzut se reflectă în mii de ochi de marmură, deasupra zâmbetelor suave. Un cap lipsit de zâmbet se opreşte deodată din clipit, cu ochii larg deschişi spre un trup ce se scufundă în linişte. Meşterul Dedal tocmai termină capul la care lucra.

Da, l-am terminat. Ce coincidenţă, l-am terminat o dată cu povestea asta grozavă. Ştiu că v-a plăcut, citesc asta în ochii voştri larg deschişi şi în zâmbetele astea suave… Dar ce se aude afară? Ah, mare noroc am să fiu chiar lângă fereastră. Văd că acolo, în stradă, echipa de la curăţenie îmi înghesuie capetele în camionul ăla al lor. O risipă de artă… Trebuie să mă opresc. Să ies, să mă duc acolo. Pe unde să ies, singura cale e prin fereastra asta de la ultimul etaj. Am să zbor încă o dată. Sau să cad. Sper numai ca cineva să facă o fântână pe locul unde am să mă zdrobesc.

DANIEL MITRU