~Mihail Soare: „Gâlceava mea cu Haydn“ (sau despre “Romanţa pentru clopot la patru mâini”)

Mă  enervam la culme,

aproape ca atunci când mi se rupea vârful creionului,

aproape, am zis,

de altfel mă gâlceveam cu Haydn de când ne ştiam,

ba că tatal lui era rotar, iar al meu păgubaş,

ba că mama lui era bucătăreasă  la cuhnia contelui Harrach,

iar a mea numai nebuna stelelor,

l-am pizmuit aiurea

până şi pentru nepăsarea sa maiestuoasă,

l-am împins de-a berbeleacul de pe scara tramcarului,

ne-am făcut unul altuia farse,

cu brioşe şi cu băşici de porc,

cu creuzete şi cu bufniţe şi cu nagâţi,

dar mai ales cu peruci,

el mă invidia într-atat

încât

nu rareori îşi punea peştele să  ia forma golfului meu,

ce nebunie, Dumnezeule,

îi mânjeam cu magiun colţurile finitului

şi el îşi rezema bicicleta de luceafărul meu de ziuă,

ştiam că fiecare plânge ascuns după vreo uimire,

dar cel mai al naibii mă necăjeam joia,

atunci îşi găseau pescăruşii lui să se tragă de şireturi cu cerul meu

strigându-l pe nume,

ne ciondăneam mereu pariind pe acelaşi fluture,

ni se întretăiau în draci potecile,

cele de la curtea prinţului cu nume unguresc,

era gătit în livrea ca o slugă,

bineînţeles că mă bufnea râsul văzându-l astfel,

şi cu toate astea, n-o să mă credeţi,

de câte ori îi citeam din poeziile mele,

nişte împreunări de dureri, de fapt,

compunea câte-un cvartet şi-l apuca filozofatul,

“moartea e doar o tăcere, prietene”,

“aiurea, poate o trecere” îi răspundeam,

şi mă aruncam în braţele iubitei mele de fum,

cea care mă dezmierda în nopţile de zid

“fiordul meu nebun, fiordul meu nebun”,

bănuindu-mă pe ascuns de naufragiul flotei ei de iluzii,

şi cu care cântam “Romanţa pentru clopot la patru mâini”,

opera mea de două parale,

mă rog, doi guldeni,

iar el râdea şi râdea langă  clavecin,

mă enervam la culme,

aproape ca atunci când mi se rupea vârful creionului,

aproape, am zis…

MIHAIL SOARE