~Daniela Gifu: „O viaţă dedicată lui Goga“

Demersul ştiinţific recuperator Goga şi criticii săi[1], propus de Dan Brudaşcu, se demonstrează a fi necesar şi deplin motivat atât prin valoarea excepţională a operei poetului, cât şi prin rolul pe care l-a interpretat cu dăruire şi devotament în istoria poporului român. În acest sens, este bine-venită sublinierea regăsită în cartea lui Nicolae Balotă: „Rareori un poet de seamă (precum Goga – n. ns.) a obţinut mai spontan şi mai total sufragiile întrunite ale unui public larg şi, în acelaşi timp, ale unei elite literar-artistice”[2].

Ne aflăm în faţa unui impetuos şi consecvent cercetător, care caută neobosit noi interpretări cu valoare ştiinţifică despre ceea ce a reprezentat Octavian Goga. Însuşi autorul afirmă „că un asemenea obiectiv nu poate fi atins în cadrul unui orizont disciplinar îngust şi că problemele pe care le ridică tema impun perspectiva mai largă, de poetică culturală”[3]. Este, înainte de toate, un creator, fiindcă fără actul creaţiei orice lucrare ştiinţifică ar fi lipsită de strălucire, chiar dacă dosarul receptării critice a poeziei lui Goga a fost atent, riguros urmărit şi redat cu mult talent literar. Căci, până la un punct, orice studiu este o continuare şi, chiar, o preluare a altor lucrări. Numai că puţini sunt acei intelectuali care rămân fideli în slujba unei teme. De aceea este meritorie munca profesorului Dan Brudaşcu.

Sunt cunoscute exigenţa şi forţa de sintetizare a autorului de faţă, care reuşeşte să se înscrie în galeria personalităţilor autentice care au păşit pe urmele lui Goga, pentru a-l studia pe poetul care, acuzând, la sfârşitul veacului XIX, „anemia şi stagnarea literaturii române”[4], încerca să aducă, prin opera sa, un suflu nou în peisajul acestei literaturi.

Născut în 1951 la Ciucea, Dan Brudaşcu a copilărit în atmosfera de cultură şi pioasă reculegere a casei memoriale a poetului, petrecând acolo ore fără număr şi ascultând amintirile distinsei doamne Veturia Goga, şi probabil acesta este unul din motivele pentru care se consideră îndatorat să-l reabiliteze spiritual, cultural şi politic pe cel despre care preşedintele Academiei Române de atunci, Alexandru Lepădatu, vorbea cu deplină îndreptăţire, în deschiderea şedinţei din 13 mai 1938, la 6 zile după moartea lui Goga (prin asasinare-otrăvire, după o ipoteză susţinută de tot mai mulţi cercetători), ca despre poetul pătimirii noastre. O mai mare empatie între un scriitor şi obiectul scriiturii sale mai rar se întâlneşte. Scriitor, jurnalist, profesor universitar, om politic, autor a 50 de cărţi (dicţionare, cursuri universitare, eseuri de istorie şi critică literară, traduceri de literatură universală), iată doar câteva dintre realizările ce conturează imaginea lui Dan Brudaşcu. Cei mai mulţi îl cunosc ca traducător veritabil, dovedind a fi un translator de valori culturale.

Dispune – fără doar şi poate – nu numai de talent, vocaţie şi o cultură vastă, dar şi de o abilitate specială, capabilă să surprindă cu mare precizie orice sclipire intelectuală, insuflând chiar, acelora care promit dar sunt lipsiţi de cutezanţă sau resurse materiale, direcţii de cercetare, idei şi – nu în ultimul rând – punându-le la dispoziţie volume de mare valoare din impresionanta sa bibliotecă. Toate aceste calităţi fac din Dan Brudaşcu un adevărat mentor în viaţa culturală românească.

Lucrarea recenzată Goga şi criticii săi se vrea – şi reuşeşte să fie! – o recuperare a marelui poet-patriot, important pion la făurirea României Mari, punând în lumină nu doar harul poetic, ci şi pe cel oratoric, precum şi extraordinara autoritate moral-spirituală a lui Octavian Goga, care „a ştiut să iasă de sub vraja tiranică a versului eminescian şi să indice o cale nouă: calea izbăvirii şi mântuirii naţionale.”[5]

Putem zice că abia din 2007, o dată cu publicarea cărţii Octavian Goga si Francmasoneria[6], poetul şi-a găsit autenticul zugrav, care să-i contureze chipul, în persoana lui Dan Brudaşcu. O lucrare voit polemică, care îşi propune, printr-o abordare critică, să elimine – cum spune chiar autorul ei – numeroasele poncife, inexactităţi, etichetări, lacune (voite sau nu), dar şi punctele de vedere care, printr-o abordare de pe poziţii partizane sau partinice, se străduiau să contraargumenteze viziunea procustiană asupra operei literare a lui Octavian Goga.

Un Dan Brudaşcu mai conştiincios ca oricând reface cu migală traseul majorităţii argumentelor critice ale predecesorilor săi asupra poeziei lui Goga. Pe fondul unei munci temeinice şi a unei încăpăţânări constante, teza pe care ne-o propune susţine faptul că întâlnirea cu Goga a însemnat, pe de o parte, o modalitate de verificare, de înţelegere şi de interpretare, iar, pe de altă parte, că studierea autorului clăcaşilor – cum îl numeşte pe Goga Dumitru Micu[7] – devine o disciplină de valorificare a contextului cultural-politic românesc.

Este evident că Dan Brudaşcu a dat dovadă de curaj, punându-se adesea de cealaltă parte a aparatului critic, tocmai datorită naturii interdisciplinare în care se integrează opera gogiană. Demersul autorului – care lucrează cu toate documentele obţinute de la biblioteci, internet, colegi de breaslă – are atât o ţintă teoretică, aceea de a ne oferi o sinteză a lucrărilor despre opera şi personalitatea lui Goga, cât şi una aplicativă, punând la dispoziţia cititorului coordonatele, mai mult sau mai puţin definitorii, ale creaţiei poetului. Îl regăsim în subcapitolele cărţii (Goga şi „lecţia” lui Mihai Eminescu, Goga – poet semănătorist?, Goga – reprezentant al poporanismului?, Goga – poet mesianic şi neoromantic ş.a.m.d.) ca: semănătorist, prin supralicitarea tematicii sale (rurale, în special), poporanist, cunoscută fiind colaborarea sa cu revista Viaţa românească, principalul organ de presă al mişcării poporaniste (însuşi poetul declara: „M-a atras poporanismul, pentru că se ocupa de ţăran, de ţăranul în care trebuie să vedem un rezervor de rasă şi pentru că se lansa concomitent şi un sentiment moral: ţăranul e clasa care suferă.”[8]) , simbolist, prin tonul neclar al unora din cântecele sale, mesianic, ca expresie a solidarităţii scriitorului cu poporul, actual prin deschiderea şi complexitatea liricii sale.

Ne declarăm convingerea, pentru toţi aceia care încă mai încearcă să descopere noi valenţe în opera lui Goga, că este profitabil să aibă ca punct de pornire în căutările lor admirabilul volum prezentat aici, fiecare capitol punând la dispoziţia potenţialului lector, concepte-cadru deschizătoare de noi direcţii de cercetare.

O teză de doctorat, care a văzut recent lumina tiparului, sub îndrumarea eminentului poetician Mircea Borcilă, promotor al semanticii translingvistice, devenită un remarcabil material de referinţă în folosul unor ulterioare şi profunde cercetări aplicate. Este absolut uimitor, pentru zilele noastre de nedreaptă indiferenţă faţă de valorile spirituale şi materiale ale neamului nostru, apariţia acestei cărţi a cărei intenţie a fost să atragă atenţia asupra erorii inexplicabile de a vedea în Goga „un simplu poet de provicie, creator al unei poezii ocazionale, deci perisabile.”[9]

Considerăm că a reuşit…

DANIELA GIFU

[1] Dan BRUDAŞCU – Goga şi criticii săi, Ed. Sedan, Cluj-Napoca, 2008

[2] Nicolae BALOTĂ – Vocaţia patetică a poetului-profet, în Caietele Octavian Goga, Casa de Presă şi Editură Tribuna, Sibiu, 2001, p. 5

[3] Dan BRUDAŞCU – op. 1 cit., p. 7

[4] Octavian GOGA – Ciripitori. Ale “ciripirei” pricini, în Tribuna, an XIX, nr. 42, 5/18 decembrie, 1898

[5] Mircea POPA – Octavian Goga între colectivitate şi solitudine, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1981, p. 10

[6] Dan BRUDAŞCU – Octavian Goga si Francmasoneria, Ed. Sedan, Cluj-Napoca, 2007

[7] Dumitru MICU – Început de secol 1900-1916. Curente şi scriitori, Ed. Minerva, Bucureşti, 1970

[8] Octavian GOGA – op. cit., p. 37

[9] Dan BRUDAŞCU – op. 2 cit., p. 218