~Mădălina Grama Toma: „Către a Opta Zi (prin orele drumului)“

Aminteşte-ţi cine eşti!

17.10

Pauză de strâns tot calabalâcul din curte: „traistă”, cărţi, laptop, ş.a.m.d.

Apoi, de adus din magazie lemnele pentru foc.

Aşaa…

Iar pauză. N-am răbdare, mă îmbrac mai gros şi mă duc să privesc apusul.

18.45

Printre făpturile care populează basmul în care mă aflu, Moldiţa Sclivisita (pretenţioasă, preţioasă la mâncare).

Moldiţa este căţeluşa pe care, ca nişte nesimţiţi ce suntem, am învăţat-o  să stea la noi. Bătrână şi grasă, ca o minge prea umflată (am îngrăşat-o mult de când am venit, de se miră babele când o văd. Aici, câinii se ţin în lanţ şi mănâncă pâine, mămăligă – cei mai norocoşi, sau coceni), are ca stăpân adevărat un moşulică milos care o iubeşte. A nimănui mult timp, vagaboandă, alungată de prin curţi, el a luat-o şi a avut grijă de ea. De prea multă bătaie primită în experienţa ei lungă de viaţă de câine, continuu îi este frică de câte ceva, cum i se pare o mişcare mai dubioasă, un zgomot mai ciudat, dă urechile pe spate şi, târâş, se scurge afară din curte. Vine înapoi doar când consideră ea că pericolul a trecut.

Cel mai tare se sperie când punem la ochi aparatul de fotografiat. Fuuuge.

Noi, cucoanele, miloase nevoie mare dacă suntem întrebate, iubim animalele şi nu le-am face niciun rău. Doamne fereşte! Dar pe de altă parte ne sulemenim, cănim părul, boim, curăţăm, şamponăm, parfumăm cu tot felul de farduri, creme, vaseline, vopsele, alifii care au fost mai întâi testate pe animale.

Lumea asta superficială, oprită la nivelul epidermei!

19.09

Ore

Am făcut focul. Trosnesc lemnele: trosc, trosc, trosc.

Din pat, privesc afară, prin fereastră: a apărut Corn de Lună Nouă. Ia să ies s-o văd mai de aproape. Mişto. Chiar mi-ar fi trebuit un telescop!

Publicitatea ne cere să i ne supunem ca unei regine atotputernice ce e. Invazivă, agresivă, agasantă, continuă, înnebunitoare, ne inoculează nevoi pe care nu le avem, griji de care bunicii noştri nici n-au auzit, spaime teribile. Microbi, bacterii, insecte, monştri înfiorători stau la pândă, ne încercuiesc, ne intră prin toate orificiile ca să ne îmbolnăvească – altceva nu vor, altceva nu ştiu. Monştrii invizilbili vor să ne ucidă.

Azi, cât am stat şi am privit apusul (frumos, la fel frumos ca şi cel de ieri), am auzit bubuituri care nu se mai terminau, puternice ca nişte explozii. Ori mai măcelăresc pe undeva vreun munte, pe la carierele din apropiere, ori sunt aplicaţii militare.

Miliarde de oameni şi toţi cu o mic.

19.48

Mi-au rămas în minte versurile: „Coboară-se pe ochii-ţi somnul blând/Şi dulcea pace-n inimă şi-n gând./De ce nu-s eu somnul, să pot să m-odihnesc /Alăturea de chipu-ţi îngeresc!”

E, ce ziceţi voi, zâmbete de mască – domniţecuconiţeproasteplinedefiţe, oribile flori de plastic, matracuci rele şi urâte, cu guriţele voastre umflate, de peşte mort, cu ugerele voastre dizgraţioase – pungi de plastic, pline de ambiţii vulgare, ce fel de Femeie – Natură va fi fost asta pe care o cântau atât de senzual, cândva, poeţii?

Ore

Azi am privit apusul stând călare pe unul dintre scăunelele vopsite-n verde crud. Mirosea a pelinaş şi a măturică.

În fuioare, aburul – puiul ceţii se ridica din pământ, spre cer. Antrenate în spirala lui, în aer se răspândeau din ierburi efluvii amar parfumate. A Dumnezeu, Pământul mirosea.

Bum, bum, bum. Şi omul, mergând vesel, mândru, voios, pe calea lui greşită, într-una bubuia, bubuia, bubuia.

21.08

Am vorbit cu Celălalt Eu la telefon. E plecat de ieri dimineaţă la G., cu treburi de servici. Uraaa… mâine vine!

Când ne desparte, oricât de puţin, spaţiul, când nu e lângă mine, când nu-l văd, nu-l miros, nu-l ating, îmi lipseşte până la durere de mult. Trebuie să împart cu el Totul. De exemplu, din zilele frumoase de ieri şi de azi ce am trăit, văzut, auzit, mirosit, am trăit, văzut, auzit, mirosit doar pe jumătate. Nu putem fi din nou două creaturi separate când Dumnezeu ne-a unit, atât de armonios, într-unul.

Ziceţi-i cum vreţi, exagerare, dulcegărie. O fi!

Vorbind despre cuplu, mi-a zis un preot, odată, demult, că orice bărbat – Adam ar trebui să se potrivească cu orice Evă – femeie. Să se potrivească, să se înţeleagă este posibil dar, totuşi, nu suntem numai şurub şi piuliţă, omul normal este dependent de iubire. Nu?

Noaptea, ce învăluitoare senzaţie de pace şi siguranţă, când mă vâr în patul cald şi el, adormit, se întoarce spre mine şi mă cuprinde în braţe!

Total diferiţi ca indivizi: eu – nocturnă, el – diurn; eu – leneşă, el – harnic; eu – neîndemânatică, el -” mâini de aur”; eu – supervicioasă, el – deloc, ne uneşte simţul umorului, dragostea faţă de Natură, artă, mâţe (care-s tot un fel de artă)…

Asaltaţi din toate părţile de interferenţele cu rubedeniile, obligatoria lipsă de bani, necazuri, draci, laci, boli şi nevoi am ajuns şi noi, pentru scurt timp, în pragul despărţirii, am plătit isteriei generale din lume tributul nostru. Răciţi, rătăciţi unul de altul, înstrăinaţi, răi, înverşunaţi, fără milă.

Suntem de douăzecişitrei de ani împreună şi ne iubim. Normal, altfel decât ne iubeam la început. Eu aş zice că mai mult.

Sigur că ne iubim, altfel nu ne-am putea suporta nici măcar o secundă.

22.17

Mă doare spatele de mor, mă doare spatele de mor! Na, na, na, durere rea!

Îndrăgostiţilor, soţilor, dragilor, toată spurcăciunea asta de viaţă din ziua de azi vrea să vă învrăjbească, să vă distrugă dragostea, să vă despartă. O caracatiţă flămândă se hrăneşte cu energia divină a iubirii voastre!

Teroarea banilor niciodată prea mulţi, a viitorului niciodată prea sigur, a lipsei acute, isterice de tot mai multe şi mai multe lucruri inutile, de folosit şi azvârlit din mână într-o clipă, fuga nebună după distracţii, plimbări, excursii, vacanţe, aruncat în cap de pe pod cu coarda elastică şi ce naiba i-o mai trăsni omului prin cap de plictiseală, dragii mei, tot Babelul ăsta în care continuaţi să trăiţi – vieţuiţi mişcându-vă mecanic, vă ameţeşte mintea, vă perverteşte simţurile, vă împietreşte sufletele şi vă siluieşte iubirea. Nu mai sunteţi vii, nu mai sunteţi liberi!

Păpuşi cu baterii ce durează, şi durează, şi durează, sărmane creaturi mutilate, fără inimi, cu ce din voi să iubiţi?

Noi? Noi am avut totuşi şi mult noroc.

23.11

Ore

Enescu – Caprice Roumaine

Casa, curtea, „traista lui Moş Crăciun”, amar miros de crizanteme, vântul trecând printre frunzele uscate, satul cu vii ruginii, pădurea, copacii, păsările, copiii, toamna, moşulică şi cântecul lui, apusul alb, roşu, roz. Înserarea albastrutristînchis, Cornul Lunii Nouă, stelele, focul din sobă şi a doua zi iar: Soarele blând, iarba verde, ud strălucitoare, vie, mâţele, Moldiţa, apusul, ceaţa, mirosul de ierburi amare. Dragoste. Dor. Aşteptare.

Dă-ne minte şi inimă, Doamne, şi apără-ne, Doamne, de Barbarul din noi înşine!

A TREIA ZI

23 Octombrie 2009, 00.40

Sebi, te iubesc mult!

13.06

A venit în vizită Baba Vasilina. Noi n-avem televizor aici, şi nici nu vrem. Babele au şi ne informează. Azi: „Panică la uzina nucleară de la Cernavodă!” („S-a fisurat Centrala, dar staţi liniştiţi, nu e niciun pericol!… Evitaţi totuşi, cât mai mult, să ieşiţi afară din case”, li se recomandă cetăţenilor din oraşul Cernavodă).

Dă-ne-n pizda mamelor noastre de proşti, să murim! Aşa ne trebuie!

Lacomi, aroganţi, nătângi!

Merităm, merităm, merităm, chiar dacă fiecare dintre noi, luat în parte, pare nevinovat. Atâta ni se cerea, să fim Oameni, nu oi, nimic mai mult.

Ore

Soare, vânt puternic, câţiva nori. Soare fierbinte, nori cu tremurici. Ba foarte cald, ba foarte rece, de nici nu mai ştiu cum să mă îmbrac. Da, şalul ăsta irlandez care-mi şi place, este tocmai bun. Azi vântul nu mai adie, cântă, alintă, ca ieri, nţ, azi îmi ciufuleşte părul, fix ca o mătuşică bucuroasă că mă vede după mult timp.

Din toate direcţiile, fără de veste, se năpusteşte în împărăţia copacilor cu frunzele uscate, vântul. Când înfricoşându-mă, când liniştindu-mă, când purtându-mă în zbor cu el.

Mă ia la mişto, scherzo, scherzo…

Nasol, nu-mi trece. Suntem IM – BE – CILI!

Pauză.

Ore

Doamne, cât este de frumos! Uite, când iese Soarele dintre nori şi razele lui se strecoară printre crengi, pe iarbă, pe flori, pe mine, apar pete mişcătoare – lumini şi umbre. În momentul ăsta, O, Minune!, până şi umbrele strălucesc!

… dar eu, pândindu-l, mă arunc în calea lui, şi zbor purtată în braţe, prin aer, de el…

Hai, ca să nu mă mai gândesc la „ştirea cu bomba” de mai sus, să încerc să v-o descriu pe Baba Vasilina.

Mi-a plăcut din prima. Bătrână, dacă-i babă!, cu mii şi milioane de boli, se văicăreşte tot timpul: ba de una, ba de alta, ba de ăla, ba de aia. Femeie dură (normal, aici femeile duc tot greul, ele muncesc ca să-şi hrănească bărbatul beţiv şi puzderia de copiii), rusoaică (în D., „minoritatea covârşitor de majoritară”), beţivancă, inteligentă foc.

Îmi place s-o ascult pentru că-i pontagioaică (Ce atâta umor negru tipic englezesc, mie tot ăla, al nostru, îmi place mai mult. Mârlănesc şi tragic în acelaşi timp, la sfârşitul poantei te trezeşti uimit în cel mai caraghios impas, nu ştii ce să faci, să râzi sau să plângi?).

N-o prea plac, o cam bârfesc celelalte babe din sat. Ba un moş a zis chiar că ar fi vrăjitoare (da, da… ce ştiţi voi, orăşenilor carenumaicredeţiînnimic), că face vrăji, descântece şi că are o coadă „uite aşa de mare!”.

Tristă. Foarte tristă.

Acum vreo câţiva ani i-a murit băiatul.

14.25

Pauză.

14.50

Ore

Răcorică, nori mai mulţi, mai puţin soare. Vânt care nu prea mai glumeşte, nu mai e jucăuş.

Nu contează, tot în mijlocul curţii, pe „traista” mea stau. Că acuş – acuş vine iarna cu frigul ei adevărat.

Tocmai am vorbit la telefon cu singura, cu UNICA mea prietenă, J. Mi-e dor de ea.

Prieteni?! Am avut mulţi, dar vorba ceea: „mulţi aleşi, puţini rămaşi”.

La ora asta mai avem…

Iar cu ceilalţi nu ştiu ce s-a mai întâmplat.

Când am locuit în Bucureşti – „oraşul oraşelor de gheaţă” aveam prieteni, emigranţi în Capitală ca şi noi, cu care nu reuşeam să ne întâlnim ca să ne vedem măcarcinciminutelaocafea. Cu lunile, cu anii. Nu mă întrebaţi de ce, că nu ştiu. Adevărul este că nici noi nu insistam.

Zgomotul – un uruit continuu; aglomeraţia  – zid de netrecut; scandalul – izbucnit de oriunde, din nimic.

Logica? Logica ne-ar fi îndemnat să rămânem în Bucureşti: bani mai mulţi, „cultură”, „distracţii”, „lume bună”, dans, antren. Dar iată că Dumnezeu Cel Mare şi Cel Sfânt a vrut să facem altceva.

Cu pumni în cap şi şuturi în cur ne-a izgonit pe amândoi, la grămadă, din Iad.

16.52

Pauză.

Pa, pa, pupicipupici.

Vine Sebi! E pe drum!

21.55

Mi-a adus dulciuri (mmm…) şi crizanteme în glastră. Mici albe zburlite şi roşcovane mici ţepoase. Mâine, în grădină cu ele! Sper să se prindă.

Ne-am povestit păţaniile. Eu de aici, el de la G. Ale mele interesante şi pline de viaţă, ale lui pline de nervi. Apoi, după ce-am mâncat (ce foame mi-era!, când sunt singură n-am deloc chef să mănânc mâncare), am privit împreună apusul.

Ore

Cald, frumos, bine, pace. Din curtea lui, a apărut râzând, ţipând, alergând fericit Copilul Nicu. Ne pândise. Mult rămas în urmă după el, mogâldeaţă cu fes caraghios, hopa – hopa, ţup – ţup a venit prin iarba mare şi Gabi, fratele lui mai mic. Am ronţăit chipsuri, am băut suc.

Vrăjiţi, ne pierdem amândoi în ochii Copilului N.

22.22

Nu-mi iese din cap ştirea adusă de Baba Vasilina despre centrala de la Cernavodă! Chiar aşa o fi? Chiar s-a întâmplat ceva? Nu cred c-a făcut mişto de mine, deşi… Sebi nu ştia nimic, nu a avut timp să se uite la ştiri, J., nici ea.

Hiroshima, dragostea mea…

Cum a fost posibil? Cum s-a putut întâmpla? Cum?

Uite-aşa! Pur şi simplu.

omul supraomul, în îndărătnicia lui feroce, n-a mai avut nici dragoste, nici milă, nici dreaptă şi înţeleaptă şi bună judecată. Nici lângă el ca să-l ajute pe Blândul Dumnezeu.

Blestemaţi, cu toţii plătim grozăvia crimei de la Hiroshima. Toţi morţii, toţi viii, chiar şi nenăscuţii din pântec plătesc – aţi văzut înregistrările cu copiii născuţi cu malformaţii după explozia de la Cernobîl?

Pauză. Am nervi. Era bun un radio acum.

23.05

neore

Am ieşit afară să iau o gură proaspătă de stronţiu.

Afară e foarte foarte cald, neobişnuit de cald pentru data şi ora asta. O fi vreun efect de la…

Vântul nu mai bate deloc, asta-i bine, dar în schimb e o ceaţă de nu se mai văd stelele, şi asta nu-i bine. O fi de la…

(Referitor la ştirea despre centrala de la Cernavodă am aflat până la urmă că a fost doar o simulare, dar tot nu m-am liniştit. Pericolul există, se poate întâmpla oricând, dragii mei.)

Ajută-ne, Doamne!

Că veni vorba de Cernobîl, Cernavodă, Hiroshima.

Avem televizor, ca aparat, dar n-avem antenă, cablu, digitv. Aproape în fiecare seară ne uităm la câte un film pe DVD. Chiar săptămâna asta am revăzut filmul „Visele lui Akira Kurosawa”, regizat de Akira Kurosawa. Îl recomand.

Ce filme am văzut sau am revăzut de când avem aici televizor?

Păi, ar fi cam aşa:

– unu la mână, regizorul meu preferat, Andrei Tarkovski. Toate filmele.

Cum am revăzut eu aici, la ţară, „Călăuza” şi „Andrei Rubliov”:

Ore din August

După o zi ucigător de fierbinte, noaptea, afară, pe terasă, adia un vânticel plăcut. De dimineaţă captivă, de frica vipiei închisă-n casă cu draperiile bine trase, la răcoare, ca să-mi scot pârleala, să stau în sfârşit la aer, pe la orele zece seara mă hotărăsc brusc. Car cu frenezie din casă, pe terasă, tot calabalâcul: şi televizor, şi măsuţă de televizor, şi DVD, şi apoi mă covrigesc comod pe „traistă”…

Aşa am revăzut eu într-o seară caldă de august filmul „Călăuza” şi apoi, în următoarea seară, la fel de caldă, „Andrei Rubliov”. Pe „traistă” covrig, de greieri asurzită, de stele ameţită, de vânt răcorită.

A PATRA ZI

24 Octombrie 2009, 00.45

Ştiaţi că într-o casă ca asta, a noastră, din lut – pământ, fraţilor! pământ! -amestecat cu balegă şi paie, cu pereţii foarte groşi, când afară te sufoci de căldură, înăuntru e răcoare, e bine, e plăcut, iar iarna, ger să fie!, cu un foc făcut seara rămâne cald până a doua zi?!

Nu ştiu ce are, Doamne, casa asta, ce minune m-a împins către ea, dar să mor eu dacă nu o simt uneori cum respiră. E vie, oameni buni, e vie!

După întreruperea violentă a continuităţii Tradiţiei şi distrugerea tragică a Credinţei românului timp de şaizeici de ani de cataclism bolşevic, n-avem răgaz că ne şi loveşte o altă năpastă: Uniunea Europeană vrea cu sila să ne „civilizeze”. Nişte oameni care locuiesc pe o planetă îndepărtată, total diferită de a noastră, au coborât din navele lor spaţiale şi vor să ne înveţe cum să trăim – respectându-le legile, sub stăpânirea lor, şi ne obligă să ne închinăm rigorii ştiinţei, tehnologiei, eficienţei – zeii lor. Alţii care ne promit fericirea palpabilă acum şi aici, pe Pământ.

Foarte bine, foarte frumos!

Uniunea Europeană a venit acum la noi să ne scape de nevoi!

Dar cu ce preţ? Care-i preţul pe care îl plătim pentru atenţia acordată şi de ce atâta cheltuială şi deranj?

Păi, ia să vedem! Multinaţionale este? Este. Bănci este? Este, cum de nu? Deci banul de pe urma noastră, iese? Iese ceva – consum, credite, credite de consum. Ne-am dat pe  mărgele colorate şi am devenit sclavi de bunăvoie. Dar cel mai important!, suntem siguranţa lor, graniţa, pământul arat dintre ei şi Bau – Bau.

Mai bine rămâneau dracului la ei acasă şi pe noi ne lăsau să ne bucurăm de pace în sărăcia noastră binecuvântată.

01.26

Alifii, alifii, alifii. Să ne ungem şi-n cur cu aromate alifii!

Ca să fim din ce în ce mai tineri şi mai frumoşi, ca să trăim din ce în ce mai mult. Haideţi, toţi deodată, poalele în cap şi…

– undoi, undoi, cu Pământul la gunoi!

Domnule Jung, mă înclin cu tot respectul, oare ce surpriză – glumă proastă ne mai pregăteşte inconştientul colectiv? Ce năpastă ne mai paşte? Ce pedeapsă cumplită ne aşteaptă pentru păcatele noastre strigătoare la cer?

Afară, vreun nor radioactiv? O ploaie cu cadmiu în suspensie?

Trebuie să ne plătim îngâmfarea.

Smerenia – Sunt oameni care nici n-au auzit vreodată acest cuvânt aducător de izbăvire.

Artă – Suprarealism şi culmea lui

Jurnal cultural

„Azi, la o şcoală din micul şi paşnicul orăşel (american, german, francez, japonez, etc.) Y a avut loc un atac armat soldat cu zece morţi şi mai mulţi răniţi. Victimele sunt elevi. Atacatorul, un adolescent timid, elev al şcolii, s-a sinucis.”

Dragii mei, aşa arată lumea noastră, aşa am plăsmuit-o noi artiştii, creatorii.

Doar un joc!

Zdrang – zdrang, poc – poc, bang – bang, toată ziua şi toată noaptea la calculator. Şi dă-i, şi împuşcă-i, şi măcelăreşte-i! Ură, furie, mânie. Carne sfârtecată, creieri spulberaţi şi sânge peste tot. Şi în suflete de copii necălăuzite de nimeni spre pace, spre iubire.

02.16

Oleacă de pauză. Scurtă.

02.34

Ore

Ceaţa se scurge de pe acoperiş prin burlane: pic, pic, picpicpic. Stelele, aburitele, sunt sus, sus, depaaarte, tocmai în cer.

Ce bine de ele! Ce ştiu ele? Ce le pasă lor?

Nu, nu umilinţă este smerenia.

Pentru mineee smereeeniaaa eeessssttteee…

A! Ştiu de ce-i atât de complicat de explicat ce înseamnă smerenia! Şi de ce-i atât de importantă!

Smerenia ta, e numai a ta, e unică, e individuală. E Calea fiecăruia spre Sine însuşi, eliberarea, izbăvirea.

Evrika datului jos al bârnei din propriul tău ochi, ca să vezi, să nu fii orb!

Aruncatul cârjelor de nisip ale mândriei din inimă, ca să devii Om Viu, Treaz şi Demn.

E iubirea împlinită, rugăciunea ascultată.

03.06

Om fără Dumnezeu nu există! N-are cum!

Noapte bună!

13.57

Ore

Zi de octombrie târziu, neobişnuit de caldă: 25 °C.

Sebi munceşte, repară acoperişul de la magazie, pisicile se răsfaţă la soare. Moldiţa îşi încălzeşte şi ea, covrigită pe iarbă, corpul pătrăţos ca o măsuţă, oasele de câine bătrân. Vară curată!

Afară  cu mine! Mă duc să mă îmbăiez la băliuţă, în curte.

Ştiţi ce miştoc e să te bălăceşti la soare?

14.52

Ore

M-am spălat pe porţiuni, ca pisica. Pisicuţ plinuţ spre gras. Părul, măi, măi, ce frumos se usucă el întins pe spate, la soare!

Clipele… nu vin şi nu pleacă, ele sunt, fiecare clipă există închizând în ea propriul univers…

Da, mă rog, nici eu nu ştiu ce am vrut să spun cu chestia asta exact…

Asta-i problema cu cel care scrie atunci când este lipsit de harul Sfântului Duh, de capul lui. Singur, doar „tu şi cu tine”, începi să te admiri, să te crezi deodată taaare deştept. Prea deştept! Şi începi să inventezi, să fantazezi, să crezi că creezi.

De parcă Clipele Domnului nu ne-ar ajunge…

Iartă-mă dacă te supăr, Doamne! Copil al Tău sunt, mic şi prost. Mă sperii de toate, încontinuu mi-e frică şi mă apăr cu ură lovind tot ce nu-s eu.

Iartă-mă Tată Bun, Tatăl meu!

Fie să nu-Ţi întorci niciodată faţa de la mine, dezgustat!

16.04

Mimiţele lu` mama

Gogoaşă şi Muscă, două pisici cu caractere total diferite. Când le-am adus aici, la ţară, după o viaţă întreagă prizoniere la bloc, săracele, şi le-am dat dintr-o dată drumul în spaţiu:

Gogoaşă, speriată de moarte de tot ce foşnea, mişca, trosnea, pica din copaci, se strecura prin iarbă, a fugit şi s-a ascuns în cuptorul unei sobe din spatele casei, fix în cenuşă. Am găsit-o greu, după câteva ore bune de căutat;

Muscă, neînfricată, cu coada ţeapănă, mândră, frumoasă ca o panteră negră, a zbughit-o imediat în infinitul ierburilor înalte, spre libertate, la vânătoare de diferite specii de şoareci, chiţcani, păsări, şopârle. Dispare uneori cu zilele, cu nopţile, ne umple de draci şi de frică: unde-o fi?; ce i s-a întâmplat?; au atacat-o oare câinii, coioţii, vulpile? Iar s-o fi bătut cu fiorosul motan vagabond gri? A venit: şchioapă, bătută, murdară de noroi. Fericită! Liberă!

Gogoaşă s-a adaptat mai greu. Numai după mult timp a avut curajul să iasă şi ea în grădină să vâneze câte: un greiere, un fluture, o lăcustă, o coropişniţă. Ba chiar a atacat o rădaşcă. Scuzaţi, pardon, a prins şi ea în casă un şoricel. Pe care, dealtfel şi ea foarte sclivisită la mâncare, l-a înfulecat cu tot cu coadă.

Miţele, mimiţele lu` mama!

Pe la noi prin curte, la cerşeală (mi-eeee foooaaame, dă-mi să mănânc, miaau, miaaau), mai vine o pisică a nimănui, Miorlăita îi zicem. Azi şi-a adus şi puiul pe care l-a alăptat pe iarbă, la soare.

16.41

Ce filme am văzut sau am revăzut de când avem aici televizor?

Filmele în regia lui Bergman – cel mai mult îmi plac „Persona” şi „Sonata de toamnă”.

„Sonata de toamnă” – revăzut aici, în linişte, de două ori la rând. Aşa de tare mi-e milă de fata aia amărâtă din film care nu renunţă la a-şi iubi mama!

Filmele în regia lui Kim Ki Duk, a lui Lars von Trier.

Filme în care, dincolo de sunet şi imagine, dincolo de cuvinte, rugăciunea se aude, se vede, se simte.

Doamne, sunt atâtea filme regizate de Marele Spirit de văzut, atâtea cărţi (dar nu pe calculator de pe internet!, nu! nu! nu!) dictate de Sfântul Duh de citit!

A! Ne-am adus şi cărţile de suflet aici. A făcut Sebi o biblioteecăăă…

18.20

Ore

„Pe deal”, la unul din locurile noastre preferate

Am fost sus pe deal ca să privim apusul. Moldiţa a mers şi ea cu noi alergând bucuroasă înaintea noastră, cu coada ei flenduroasă şi cu picioarele-i scurte, invizibile când se mişcă prin iarbă.

Dacă vrei să te simţi liber şi viu, să ai spaţiu destul ca să poţi alerga cu braţele deschise îmbrăţişând aerul, e simplu: ieşi din tine, din casă, din curte. Urci puţin, respiri mai greu (vezi, dacă fumezi!) şi, doar în două minute, ai ajuns la locul visat.

Cât te uiţi, din toate părţile: belşug, risipă, nebunie! Uriaşă întindere de curbe line în culori blânde.

În faţă Valea, Calea – cale largă şi lungă, unind – despărţind munţi bătrâni, înţelepţiţi de timp, micşoraţi de vânturi, domoliţi de ploi.

În faţă apusul, întunericul învinge lumina, naşte umbra.

Şi, cât vezi cu ochii privind în zare, înainte, până departe, regină se întinde pădurea: verdedeschisverdeînchis, verdegalbenruginiu.

Într-o parte, ca pictată, o colină albă, golaşă, cu formă de sân de fecioară şi, deasupra ei, pe cerul încă albastru deschis, ca o părere, cornul alb al Lunii Noi.

În cealaltă parte un deal împădurit care seamănă cu o cocoaşă de cămilă.

În spate, trei sute de metri mai sus, terenul cu iarbă gălbuie urcă în pantă uşoară şi ajunge, oprindu-se brusc, la primul şir, nesfârşit, de copaci din pădurea de stejari. Mă aşez pe burtă şi privesc: de jur împrejur, spre margini, cerul se uneşte cumva cu pământul.

Aici ai loc, poţi să alergi, să zburzi, poţi să te întinzi, să te rostogoleşti, ai unde să te ascunzi.

La G.

Într-un cartier prin care trec mai des, printre blocuri, s-a amenajat un spaţiu de joacă pentru copii. Un fel de ţarc de aprox. 150 de metri pătraţi, împrejmuit cu un gard înalt de sârmă. Dispuse în cerc, băncuţe incomode din fier pentru părinţi, bunici, mătuşi, bone, beţivi, iar în centru, atent supravegheaţi, copiii se pot zbengui utilizând: trei leagăne din fier, două balansoare din fier, un tobogan din fier. Sau, mai bine!, ca să nu se murdărească, să stea naibii locului liniştiţi (eee, ce atâta joacă!).

La dreapta – blocuri cenuşii, triste şi urâte; la stânga – trecând cu viteză pe stradă, maşini. Înainte – nimic; în spate – nimic; sus – nimeni. Pe jos, chiştoace strivite nervos în nisip.

20.34

Ore

Luna. O văd chiar acum, când scriu. Din casă, din pat.

Pauză.

Viaţa în doi – viaţă normală, aşezată, tihnită: ce aventură frumoasă!

Fericirea? Chiar aici, în Noiamândoi, într-o Taină, Taina Lumii: Inima Tamea.

Ca să-mi salte inima în sus şi-n jos, între Frica Nebună şi Imensa Bucurie, de copil, nu trebuie să  devin un yoyo uman. Mi-e de-ajuns Sebi, o curte adevărată, cu flori adevărate, cu iarbă adevărată, cu pisici.

Pauză de alintat în doi pisica Gogoaşă.

Ce ţară frumoasă, ce bine că e încă locuită!

Unde plecaţi surorilor, fraţilor? De ce? Către ce?

Baba Vasilina „vrăjitoarea”, pe lângă băiatul care i-a murit de cancer (mi-am amintit prea târziu. Şi eu, ce tâmpită!, îi tot dădeam înainte că „de la radiaţiile astea – cernavodăcernobîlcernavodă, faci cancer, vai, ce pericol! Văleu, domnle, murim!” De asta şi-a şi amintit baba de fiu-su şi a apucat-o plânsul! Mare proastă mai sunt uneori!) mai are patru fete: două în oraşul R. şi două în Israel. Trec de la foarte puţin spre deloc pe la ea. De curând, cele două fete din Israel i-au trimis o vedere frumoasă din Ţara Sfântă urându-i „Viaţă lungă, multă fericire şi multă, multă sănătate. Salutări din Israel! Semnează cu drag, fetiţele tale Gigica şi Florica „. Nu un pachet cu bunătăţi, nu bani pentru doctor, medicamente, spirt, doar o vedere. A zis baba că o s-o bată în cuie, la veceu.

Nu ştiu ce fel de mamă o fi fost pentru fetele astea, dar mie mi-e milă de ea.

Să-ţi laşi părinţii bătrâni pradă părăsirii, nu e frumos, şi totuşi poţi înţelege (cine ştie, poate o fi fost baba a dracului în tinereţe, le-o fi pus la muncă, le-o fi întins pielea pe băţ. „Mama voastră de curve!”), dar să-ţi abandonezi copiii, lăsându-i fragili şi singuri şi tu să pleci printre străini „ca să faci bani”, motivând că aşa le pregăteşti un viitor mai bun, e o crimă!

Îi lipseşti de tine, pentru ei ce poate fi mai cumplit?

Altădată, Mădălina, aminteşte-ţi să taci!

21.55

Tristă şi supărată.

Zgomotul cumplit al vorbelor goale ne asurzeşte, iar cuvintele salvatoare nu mai ajung niciodată la nimeni şi nu vor mai ajuta pe nimeni, niciodată.

Nu mai vreau cuvinte sterpe, nu mai vreau emoţii false, imitate după păpuşile absurde de la televizor, nu mai vreau profeţi mincinoşi, popi fără Dumnezeu, ştiinţă criminală. Suntem în mare primejdie, copiii şi-au pierdut inocenţa, bătrânii, înţelepciunea, tinerii nu mai au nevoie de adevăr, de libertate.

Ce se întâmplă cu mine, cu noi, în întreaga omenire, ce rău nebănuit, viclean a reuşit să ne dezbine, ca să ne piardă? Ce boală necunoscută a pătruns adânc în sufletele noastre şi ne consumă dinăuntru?

Privirea speriată, de animal hăituit, a celor întotdeauna fără timp, indiferenţa celor care trec pe lângă suferinţă sunt simptome ale acestei boli de care suferim.

Am dezlănţuit iadul şi toţi suntem vinovaţi. De inconştienţă, ignoranţă, comoditate, egoism. De lăcomie. Lăcomia – marele păcat al acestui popor al acestui timp, păcat căruia îi cădem victime fără să simţim. Pentru că, nu-i aşa?, toate ni se cuvin! Avem nevoie de toate, poftim la toate. Facem orice pentru obiectele frumoase în ambalaje strălucitoare pe care le râvnim: ne vindem, trădăm, ne abandonăm părinţii, copiii. Iar copiii abandonaţi se sinucid.

22.49

Ore

Miroase afară a pelinaş.

Mi-am amintit de unde recunosc, retrăindu-l lângă Sebi, sentimentul ăsta al păcii, odihnei, tihnei în doi: de la bunicii mei. Crescută de ei, am fost prinsă la mijloc în Dragostea lor. Dor de ei!

S-a înnorat. Noapte neagră: fără Lună, fără stele. Cald.

Pisica Gogoaşă are chef de: alintat, chinuit, zgâriat, muşcat – chef de joacă. Îmi păzeşte, adulmecând, fursecurile ascunse sub o farfuriuţă întoarsă. Tare mult îi mai plac! Gogoaşă chiar e cea mai dulce pisică din lume, aşa handicapată (lăbuţe albe cu gheare neretractile, ceea ce uneori e destul de dureros pentru noi când ne jucăm cu ea, un colţ lipsă, altul strâmb, altul deloc, ochi mari, superbi cu care nu vede prea bine), sperioasă, friguroasă, uitucă, amorţită cum e. Nu e zi de la Dumnezeu în care să nu ne facă să râdem. Comedie pură, un fel de Mr. Bean.

Debussy – Reverie

Ce bine este, Doamne, aici, în Grădina din Inima Ta!

Tu ne-ai smerit ascunzându-Te când Te-am înfruntat, dar ne-ai iertat văzându-ne plângând şi ni Te-ai arătat!

Fără Tine, Doamne, suntem nimic!

A CINCEA ZI

25 Octombrie 2009, 00.26

De alunecarea în filozofie, de înşirarea vorbelor goale mi-e frică. Nu vreau să nasc cuvinte moarte, monştri ai eului meu. Nu de critici mă tem, ci de mine şi de păşirea în neant.

Bătrână şi obosită. Pa, Noapte Bună!

Afară, ceaţă – doare os.

16.50

Locul acesta a fost modelat, de când există Pământul, ca să fie balsam pentru inima mea, altfel nu se poate, altfel nu se explică.

Ore

Ne deplasăm dintr-un loc în altul cu o maşină Lada roşie, o puştoaică mai mică decât noi cu zece ani. Azi ne-a dus la cules de pietre pentru terasă în satul V., la o carieră abandonată. Noi îi zicem locului respectiv „Ikea”. Drumul nu l-am făcut pe şosea, ci am luat-o frumuşel, pâş – pâş, pe ocolite, prin văi, printre dealuri, munţi, păduri. Minune!, de ieri până azi, verdele uniform al pădurilor s-a transformat în divine pete galbene, pete roşii, pete ruginii! Soarele lumina când ici, când colo, când apărând, când dispărând dintre nori.

Când ne întorceam spre casă, simţindu-mă copleşită de atâta dărnicie, cu ochii plini de lacrimi, m-am rugat: Doamne, nu pleca Doamne şi de aici!, nu-i lăsa să strice şi locul ăsta unde pot să Te ating, să Te mângâi pe frunze, unde, în păduri, Te pot regăsi!

neore

Tocmai după ce am plâns şi m-am rugat mai bine, am trecut pe lângă un lac foarte, foarte frumos dar, pentru că vin toţi mârlanii „la distracţie” la pescuit, plin de gunoaie: peturi, peturi, peturi, pungi, hârtii. Pe un panou mare scria „PROPRIETATE PRIVATĂ”.

Cum se poate, dragilor, ca cineva să fie proprietarul unui lac? Cine i l-a vândut? Cu ce drept i l-a vândut, cine i l-a vândut? Păi eu, văzându-l atât de frumos, vreau să mă duc lângă el, să-l admir mai de aproape, vine „propitarul”, zice că-i încalc „propitatea” şi mă împuşcă.

Nimic din ce-i pe Pământul ăsta nu ne aparţine, nu înţelegeţi? Nici pământul din curtea mea nu-i de fapt al meu, suntem chiriaşi pe lumea asta, atât. Hai, o curte e totuşi o curte, ce mare minune să vadă altul la ea, dar apele, pădurile, munţii, Dumnezeu ni le-a lăsat tuturor!

SF

Mi-e milă de „Mădălina” şi de „Sebi” care vor trăi pe această planetă peste cinzeci de ani. Unde se vor mai retrage ei, sărmanii, din calea năvălitorilor?

După cum se îndreaptă timpurile, peste nici zece ani Barbarii vor fi luat deja în stăpânire acest loc, balaurul din beton – vile, piscine, străzi, autostrăzi, lacom, v-a fi şi îngheţat totul în nuanţe de gri.

Şi, Doamne, pentru că locuiesc aproape de pădure, ce înseamnă vânătoarea sportivă? Ce e asta? Cum adică să ucizi un animal sălbatic ca să te distrezi? Cum vine asta?

Apropo de vânătoare şi de civilizare cu forţa: acum câţiva ani am văzut, nu mai ţin minte în ce revistă, o fotografie care mi-a rămas rană de nevindecat în inimă – ţinând cu amândouă mâinile ridicate o puşcă deasupra capului, „omul alb” stătea triumfător pe un munte de cadavre de bizoni – coloniştii englezi, în sălbăticia jafului lor, au masacrat bizonii din America de Nord, singura sursă de hrană a indienilor.

21.23

Ore

În seara asta am văzut filmul artistic „Madaday”, ultimul film al domnului regizor Akira Kurosawa!

Toţi am avea nevoie de Profesorul din film! De revăzut!

Risipit fiind, pierdut în lumea mare, dacă simţi uneori – inima ta simte – că ceva nu merge bine-n viaţa ta, că eşti trist, singur, că nu eşti liber – aerul pe care îl respiri e ca moartea de greu, e semn de la Dumnezeu. Acasă vrea să te întorci, în tine, să-L găseşti aşteptându-te de când ai plecat, plin de dor, de iubire. Cu inima deschisă, Vie, să-I pregăteşti culcuş în ochiul tău, în palma ta. Auzi? Aruncă-ţi patul de olog, ridică-te din nesimţire!

22.02

Azi am avut draci. Nu ştiam de ce. Sebi m-a atenţionat, de am ajuns să-mi pun rapid întrebarea: de ce?

Şi până la urmă am reuşit să dibuiesc motivuuul. E, mă rog, iată ce s-a întâmplat:

De ce am fost nervoasă şi încă mai sunt?

neore

Ieri, după ce am fost cu Sebi la privit apusul, la locul nostru „sus pe deal, mai sus de Andreas*”, când ne întorceam spre casă, ne-am zis: ia hai să trecem să vorbim „despre ceva” cu un vecin care stă aproape, la trei case, pe uliţă, mai jos de noi. Era acasă, îi văzusem maşina la poartă. E, şi aici e toată poanta, aveţi puţintică răbdare, fiţi atenţi:

Vecinul: om cumsecade, genul bonom; veterinar la o fermă din R. Sătul probabil de viaţa cretinizantă şi descreştinizantă de la bloc s-a hotărât acum un an să-şi construiască o casă aici, în D., pe un teren moştenit de soţie de la o rudă. Casa pe care o construieşte? Căsoi din beton pentru care a făcut, normal, credit la bancă. Din faţa porţii, îl strigăm. Înfundat, de undeva de dincolo de poartă ne răspunde.

Casa se află într-un stadiu destul de avansat de construcţie, se lucrează la acoperiş. Nu o observasem eu prea bine prin gard în drumurile noastre spre „Cişmea” sau spre prietenul nostru „Blugaru”** (aşa l-a botezat Copilul Nicu, aşa îi vom zice şi noi) şi, oricum, îmi era cam frică să o privesc mai îndeaproape.

Odată intraţi în curte mă străduiesc din răsputeri să nu mă uit, Doamne fereşte!, din neatenţie cumva, spre casa gri din beton. Vise… Căci vai!, brusc, domnul V. iese chiar din casă ca să ne întâmpine. Şi gata, nu mai am ce face, din politeţe, căci omul m-a salutat, Tortură!, răspunzându-i la salut, la monstrul din gura căruia tocmai ieşise zâmbind bucuros a trebuit să mă uit.

Şi casa moartă mă cuprinde, mă îngroapă în beton.

Probabil că gardul va fi înalt, tot din beton, poarta, din plastic şi fier forjat, o să se împrejmuiască bine, o să-şi pună alarmă, termopane, aer condiţionat…

Mă rog, ce-mi pasă mie? Uite-aşa, îmi pasă, pentru că o să trec pe lângă ea şi o să mi se strângă inima ghem!

Cu toată umilinţa îngenunchez, le sărut papucii şi-mi cer mii de mii de scuze vecinilor cu casa din beton din povestea de mai sus. Nu este vina lor, e vina timpului aberant în care trăim.

(* Andreas – longeviv ca prieten, aproape 20 de ani; neamţ din Nemţia; veritabil nebun: Globetrotter; şi-a cumpărat şi el casă aici în sat, peste drum de noi, şi care deeci ne este vecin. Iar casa lui se află pe deal, puţin mai jos de „locul nostru”)

(** „Blugaru” – deşi ne cunoaştem de 20 de ani, prieteni suntem de când şi-a cumpărat şi el casă în D. L-am chemat şi pe el să vadă cum este pe aici. Cumvăzut, cumcumpărat. Destul de repede făcut frumos la căsuţa lui bătrână din lut. A mai ajustat, reparat pe ici, pe colo, a vrut să taie un dud „că face mizerie”, nu l-am lăsat noi, şi-a făcut o terasă mare, rotundă, pentru vedere. Şi iubeşte locul ăsta vrăjit la fel de mult ca şi noi.)

23.41

Pauză.

Ore

Gogoaşă, covrig, pe pat lângă mine, sforăie uşor. O pup şi-o alint, nu pot să mă abţin.

Ies afară s-o strig pe Muscă, pisica cu comportament de motan. Muscă neagră vagaboandă. Pisica: animal domestic, dar nocturn! La ora asta destul de târzie pentru om, Muscă e la vânătoare.

Undeva în beznă, ascunsă printre ierburi, stă nemişcată, cu urechile ciulite, la pândă.

Stau şi eu la rândul meu afară, în noapte şi ascult atent, iar o strig. Nu vine nesimţita acasă!

Seeebiii, Muscă n-a venit!

Tot studiez volumul „Tipuri psihologice” din opera domnului C.G. Jung şi nu mă pot hotărî odată cu care dintre tipuri să mă identific eu. De la toate îmi atribui calităţile şi în niciun defect nu mă recunosc. Ce demon al mândriei perverse ne împiedică să ştim cine suntem cu adevărat, cine ne locuieşte – supune de fapt?

Cred cu convingere că dacă  ne-am cunoaşte cu adevărat pe noi înşine, am reuşi să ieşim, răzvrătindu-ne, din materia în care am fost închişi din vina de a fi fost lacomi, ignoranţi, meschini. Ne-am părăsi fără regrete rutina paralizantă – perechea nepotrivită, casa moartă.

A ŞASEA ZI

26 Octombrie 2009, 00.50

Ştiţi că e adevărată faza cu trifoiul cu patru foi, că aduce noroc? Mi s-a întâmplat mie. O să vă povestesc, dar nu acum. Acum e târziu. Mă duc s-o mai strig odată pe Muscă.

9.56

Ore

M-am trezit devreme, n-am mai avut răbdare să dorm. E atâta frumuseţe afară, în curte! E cald, paşnici, pe cer se adună câţiva nori. Luate de vânt, frunzele galbene ale nucului cad pocnind pe iarba verde. De jur împrejurul meu, pe jos, galben, verde. Şi multe, multe zorele mari, albastre ca cerul, pe gărduţul din lemn.

Cât a mai încercat Lumea să mă ajusteze, taie ici, îndreaptă colo, să mă facă pe măsura ei. Încăpăţânată, m-am ţinut tare, n-am lăsat-o, dar am plătit scump.

Cât mă bucur, chiar şi-aşa, trecând prin iadul nebuniei, că n-am cedat, că nu m-au convins, că nu i-am crezut. „Fii şi tu Mădălină, şmecheră, egoistă”; „nu vezi, îţi mănâncă câinii din traistă”; „dai, n-ai”, ş.a.m.d.

Şi închide naibii odată fereastra, este frig, vom răci!

10.13

Noi, oamenii, credem că suntem stăpânii pisicilor. Trăim într-o mare eroare. Muscă a apărut azi noapte, când a vrut ea, adică pe la trei.

Ore

De aici, din mijlocul grădinii, stând pe „traistă”, privesc cu drag la căsuţa noastră – căsuţă din poveste: albă, curată, cu boltă de viţă de vie înfăşurând terasa, cu zorele albastre şi mari pe gărduţul vechi din lemn.

Căsuţa de turtă dulce. Şi mâţa neagră nu lipseşte!

10.41

Sebi repară şi azi acoperişul magaziei unde ţinem lemnele. Mare noroc cu el că este atât de priceput şi de harnic, că dacă era după îndemânarea şi energia mea, căsuţa asta bătrână, nelocuită şi neîntreţinută demult, nu arăta acum aşa.

Încet, încet, cu bucurie şi entuziasm am vindecat-o de timp împreună, am lipit crăpăturile, în alb am văruit pereţii, cu verde deschis şi cu verde închis am vopsit uşi, ferestre, paturi, scăunele.

Iniţial am vrut să vopsim ferestrele şi uşile cu albastru, cum sunt casele din Creta, dar privind-o noi mai bine, aşa mică, albă, curată – o dulce, îmbrăţişată de verdele frunzelor, ne-a fost milă s-o stricăm cu invenţiile noastre şi i-am vopsit fără mofturi uşile şi ferestrele cu verde închis peste verdele închis cu care fusese vopsită cândva. Şi de aici până la verdele deschis din casă n-a mai fost decât un pas pe care, spre norocul nostru, l-am şi făcut.

Pentru că ne căştigăm existenţa muncind „la oraş”, câteva zile din numărate clipe trebuie să stăm în „maşina de trăit”, în „confortabilul şi elegantul” nostru apartament din G. Cine ştie? Deocamdată, de un an şi jumătate, suntem în probe de adaptare dar, poate, ne vom muta aici definitiv. Eu, profesoară la şcoala din comună, Sebi, nu ştiu, fotograf la botezuri şi nunţi. Vom creşte găini, vom avea o grădiniţă de legume…

Cât îi trebuie omului ca să poată trăi?

„Logica lumii” ne-ar zice cam aşa:

«Mă, voi sunteţi nebuni? Orăşeni din tată-n fiu ce căutaţi mă voi acolo la ţară? Fără apă, fără baie, fără veceu, fără maşină de spălat, fără ştirile de la televizor, „fără condiţii”. Ce vă lipsea, de ce aţi plecat mă din G., şi aţi abandonat ” confortabilul şi elegantul” vostru apartament, ce faceţi voi toată ziua acolo?”»

Să vedem ce îi răspundem:

– Apă luăm de la izvor în bidoane mari şi ne ajunge o săptămână; vara, o băiţă bună poţi face afară, la duş, cu apă care curge dintr-un rezervor care se încălzeşte la soare, iar iarna, faci focul în sobă şi ai şi apă caldă şi căldură, ce-ţi mai trebuie?; rufe am spălat „la mână” după sute de ani de maşină automată, şi, drept să vă zic, chiar mi-a plăcut, am simţit că rufele acelea care se usucă la soare, zbătându-se ca nişte păsări prinse, pătrunse de aer, întoarse de vânt, chiar sunt curate! De ştiri nu vorbim, că nu ne interesează.

Cât despre „distracţiile de la oraş”, zău, lăsaţi-mă! Unu, unde e cultura în G., c-o mănânc şi doi, noi „am ieşi în oraş” cu puţinii noştri prieteni din G., dar prietenii noştri n-au niciodată timp.

12.15

Complectări, esplicaţii, sugestii, reclamaţii

În cele de mai sus am încercat să nu fiu ipocrită, dar, până la urmă…

Şi-acum, iată cum:

– în primul rând, după cum am zis şi mai înainte, noi nu ne câştigăm existenţa muncind în D., ci înroşim butonând tastele de la calculator angajaţi fiind la o firmă din G. Suntem un soi de navetişti care vin la odihnă, relaxare şi un pic de mişcare la ţară. Mersi aşa! Nu creştem niciun animal, nu cultivăm nicio legumă.

Bine, Sebi are grijă de patru animale şi de câteva plante complet inutile din punctul de vedere al celor de pe aici: de eu, de Muscă, de Gogoaşă, de Moldiţa şi de florile din grădină;

– dacă tot trebuie să mergem săptămânal la G., ne facem noi cumpărăturile pentru toată perioada pe care o petrecem aici de la supermarket? Intrăm şi noi în templul diavolului, împingând ca nişte oiţe flămânde coşuleţul? Intrăm!;

– facem noi băiţă bună în cada plină cu apă multă şi cât vrei tu de fierbinte şi bineînţeles, obligatoriu, cu spumant de baie şi lumânărele aprinse pe marginea căzii în apartamentul mult hulit din G.? Facem, normal!;

– fără discuţii, rufele le spăl la maşina automată, la G. Au fost vreo două, trei excepţii când am spălat aici câteva rufiţe „la mână”, dar nu se pune;

– în căsuţa noastră de lut – „pământ, fraţilor!, pământ!”, cum ziceam la un moment dat, obligaţi fiind de praful care zilnic ne biruia, am pus parchet laminat. Nu mai este autentic, dar e frumos şi practic. Înnebunisem măturând şi ştergând praful degeaba!

Probabil mai sunt încă multe alte închipuiri pe care le-am declarat mai înainte despre cât de „uşor” adaptabilă sunt eu care mă fac să fiu ipocrită. Îmi cer scuze.

Deocamdată suntem încă în curs de evadare, căci nu este uşor să-ţi schimbi radical stilul de viaţă peste noapte dar, pur şi simplu nu mai suportăm mediul toxic în care trăim la G., ne îmbolnăveşte şi mintea şi trupul. Nu vrem să vieţuim doar, captivi de bunăvoie în împărăţia albă şi rece, să alergăm fără odihnă de la un capăt la celălat al rafturilor, de la un produs la altul, clipă de clipă să stăm cu ochii holbaţi de spaimă la ştirile despre sfârşitul lumii care, „news alert”, tocmai a început, să ne lăsăm istoviţi pradă apatiei generale, cu creierii bine spălaţi şi să aşteptăm cuminţi să ni se spună cum trebuie să gândim. Şi asta trebuie strigat de pe acoperişuri ÎN GURA MARE: Nu vă lăsaţi înşelaţi! Răul a coborât cu tot alaiul de draci pe Pământ. Satana nu mai are coarne, copite şi coadă, în jurul lui nu mai miroase a pucioasă, nu mai stă la locul lui, în iad, acum se poartă la costum şi cravată, se dă cu parfum şi are dead line la achiziţionat suflete. Iar tehnologia avansată, fala timpului nostru, îi va folosi ca, în numele unei aşa zise siguranţe pe care ne-o oferă, să ne controleze, să ne răpească libertatea.

Ce ne rămâne? Nu ştiu voi ce veţi face, dar noi vom fugi din calea lui, cât mai departe vom reuşi, cu credinţa că Dumnezeu nu ne va părăsi.

Discutând cu Baba Vasilina despre hotelurile din gheaţă, foarte la modă acum: „Daa? Şi chiar dorm în ele? Daa? Şi nu le e frig? Daa? Şi plătesc ca să doarmă în frig? Daaa? Păi, măi fată, dar cine-i pune, „în Doamne, iartă-mă!”, să tremure ca proştii în frig?”

Iată logica, nu e logica!

14.54

Pauză.

16.56

Ore

Am fost într-o mică excursie prin Toamnă. Traseul a fost:

– mai întâi „la Cişmea”, izvorul nostru cu apă vie, ca să luăm o sticlă cu apă pentru drum.

Aproape de izvor este un nuc mare – mare. Uitându-mă în sus, la frunzele lui galben iluminate, pur şi simplu am ameţit;

– apoi, târâş – grăpiş, sus la pădure, „la Râpă la Blugaru”.

De aici, întinşi pe iarba arsă, aspră, am privit în zare satul – o uliţă în formă de potcoavă de-a lungul căreia, de o parte şi de alta, sunt aşezate frumos, puţin strâmb, puţin neuniform, casele mici şi albe, mai mult ghicite printre frunzele pomilor fructiferi (pruni, cireşi, vişini, corcoduşi);

– mergând prin pădurea de stejari cu frunze jumateverzi – jumategalbene am ajuns „La Gemeni” – doi stejari izolaţi de restul pădurii. Aici ne-am aşezat tăcuţi, ca doi copii cuminţi, pe păturică şi, prin ochii noştri, nu noi, ci Dumnezeu pădurea toamna a privit;

– la sfârşit, am urcat pe „Sânul Fecioarei” ca să cuprindem cu privirea Valea Toată.

În drum spre casă am trecut pe la o băbuţă simpatică, Ioana, cu care am stat puţin de vorbă şi am băut un pahar cu vin.

Acasă, în faţa nucului cu frunze-ngălbenite de la poartă, îngenunchez şi plâng de fericire.

Epoca de plastic

În excursie, de pe drum, am cules: câteva ghinde pentru Copilul N.icu şi cinci pet-uri pe care le-am băgat în rucsac. Când ieşim ca acum, la plimbare prin pădure, mai facem şi puţină curăţenie. Adunăm, cât putem, ambalajele de plastic – pumnale înfipte în ochi, săgeţi otrăvite în inimă – azvârlite în natură şi le ducem cu tot cu gunoiul pe care-l facem noi la container la G.

Peturile – Ce blestem! Cu gura i-aş pune să le strângă de pe marginea drumurilor, din păduri, din peşteri, din lacuri, din apele curgătoare, atât pe cei care se îmbogăţesc vânzându-ne în ele otravă lichidă, cât şi pe cei care le aruncă!

Prea arată ţara asta a ladă  de gunoi!

20.31

Ore

Pe uliţă, întorcându-se de la păscut spre casă, mânate repede – repede, în tropăit şi clinchet de clopoţei trece turma de capre. După ce-au trecut, în urma lor rămâne mirosul câmpului, al ierburilor.

Când trece turma de capre, ca un singur animal, înspăimântător, cu foarte, foarte multe picioare grăbite, Muscă se întoarce de pe oriunde ar fi, fuga, fuga, acasă.

20.50

De la naştere spre moarte trecem chinuiţi de ego, ca printr-o ceaţă, prin timp.

Nu cred că suntem păcătoşi, blestemaţi. Cine ar fi avut inima să condamne la atâta nefericire nişte creaturi atât de plăpânde ca noi?

De frica suferinţei, în încercarea de a ne apăra, ne impunem bariere, în jurul nostru ridicăm ziduri, ne transformăm în ceea ce credem că ar trebui să fim, nu rămânem cine suntem deja. Cred că este un fel greşit de a ne proteja, de a ne adapta, căci acest lucru ne împiedică să existăm cu adevărat. Şi, pentru că nu avem de ales, coborăm din ce în ce mai adânc, din ce în ce mai fără speranţă, în labirintul întunecat al părerii de sine. Mândri de luciditatea noastră glorificăm logica, dar numai mintea, singură, ne poate distruge.

Mai devreme sau mai târziu, scufundat într-o lume mecanică, simplă, fără Dumnezeu, sufletul tău se desprinde din locul său din rai, devenind dens şi material.

Şi atunci…

închis în tine, în carnea ta, Universul pulsează istovitor, dureros şi inutil.

Off… Vorbe. Auzindu-vă numai pe voi, pe mine nu mă auziţi.

Eu? Eu n-am ascultat niciodată de nimeni. Cărţile citite, filmele văzute, exemplele bune sau proaste din viaţa mea, nimeni şi nimic nu m-a oprit din calea mea prin Destin.

Trifoiul cu patru foi

După ani lungi de boală, după multe pastile care te ameţesc şi-ţi iau din putere, după multă, grea suferinţă, nu numai a mea, dar şi a lui Sebi, eram sătulă: CHIAR VROIAM SĂ MĂ FAC BINE!

Tocmai atunci, când eram la capătul puterilor, când îmi ajunsese cuţitul la os, s-a nimerit să mergem la nişte amici la munte, într-o excursie de două zile. Eu ştiam că în zona respectivă se află o Peşteră Sfântă unde, aşa se zice, s-ar întâmpla miracole. Am propus grupului cu care eram ca, la întoarcerea spre casă, să trecem s-o vizităm. „S-o vizităm şi nu numai” gândeam în capul meu, dar, fiindu-mi „frică de ridicol”, nu vroiam să recunosc faţă de ceilalţi şi nici chiar faţă de mine că, de fapt, eu sper şi cred în minuni.

Cu cât se apropia momentul, cu atât eram mai agitată: „Cum să-I cer? Ce-am să-I spun? Dar chiar există minuni?”. Mă rog…

Ajută-mă, Doamne, să ajut!

În timpul furtunii iscate de atâtea dileme în creierul meu, stăteam întinsă pe iarbă şi priveam de sus pădurea. Eram supărată pe mine şi faţă de toată Fiinţa mă simţeam atât de măruntă, inutilă, meschină, atât de închisă în întunericul sufletului meu.

Nu ştiu de ce, poate pentru că eram foarte obosită şi tare tristă şi că la picioarele mele se întindea pădurea verde – verde, şi-n jurul meu era atâta linişte! Soarele mă alinta cald şi era atât de bine…

Străfulgerare!

Deodată Trează, ca niciodată Vie, m-am oprit o clipă din gânduri, ca niciodată până atunci, am tăcut. Tăcând, am văzut Liniştea. Şi, Liberă, Liberă, Liberă, eliberată în sfârşit, m-am lăsat în Voia Lui, eram a Lui.

În Peştera Inimii mele, când eu tăceam, El auzea.

Tot atunci, plimbându-mă fără ţintă pe deal, am găsit, fără să-l caut, un trifoi cu patru foi – de când eram mică am tot căutat unul, de ajunsesem să cred că aşa ceva nici nu există de fapt.

Relaxată total, L-am lăsat pe El să ceară Viaţă pentru mine.

A doua zi, cu toată gaşca, am ajuns la Peşteră. Gălăgioşi, veseli, zburdalnici, de!, ca turiştii în vacanţă.

Într-o stâncă mare – mare era o peşteră mică – mică transformată de cine ştie când şi de către cine, probabil de nişte sihaştri, într-o bisericuţă.

Acolo unde se presupune că se afla altarul erau săpate în peretele din piatră nişte semne: în partea dreaptă, o cruce; în partea stângă, un bărbos din profil şi, la mijloc, între cele două, o stea în şase colţuri în centrul căreia se afla simbolul „yin şi yang”. Înşirate peste tot, multe iconiţe şi bileţele cu dorinţe puse de credincioşi. Printr-o spărtură în tavanul peşterii – Cupola Bisericii pătrundeau razele Soarelui.

Când am rămas singură, după ce au ieşit ceilalţi, în faţa altarului cam stăteam şi priveam tâmp: „Şi-acum ce trebuie să fac? Să îngenunchez, să nu îngenunchez?”. Încă mi-era greu să CRED DIN TOATĂ INIMA, eram încă la mijloc, între Moartea cea veşnică şi Viaţa Viitoare.

CLIPA

Şi atunci, în chiar CLIPA ACEEA, trasă de-o forţă teribilă în sus, am fost extrasă din mine.

Ajută-mă Doamne!

Nici timp, nici spaţiu, nici lumină, nici întuneric, nici zgomot, nici tăcere, nici „eu”, nici ne-„eu”. Nici mişcare, nici nemişcare.

Iubire nesfârşită! Nesfârşită Iubire!

Nu „eu” am vrut să-ngenunchez, „eu”-l meu, atunci, nu mai vroia nimic, dar, probabil de la şoc, pur şi simplu am căzut din picioare, în genunchi, cu lacrimi de fericire ţâşnindu-mi din ochi.

Am ieşit, am povestit, nimeni n-a crezut nimic: cine să creadă ce spune o nebună?

De ce mie? De ce eu?

Nedumerită foarte de ce mi s-a întâmplat, după o săptămână de la întoarcerea acasă la G., m-am dus să vorbesc cu un călugăr de la o mânăstire din oraş. Privirea lui rece când i-am povestit, cât şi faptul că m-a trimis, fără să-mi spună el însuşi nimic, la preotul din parohia căreia îi aparţin, m-au făcut să plâng cu sughiţuri. Abia după trei ani am putut discuta cu un adevărat slujitor al Domnului despre „problema mea” şi, acestuia, îi mulţumesc din inimă pentru Cuvintele cu care m-a aşezat mai bine pe Cale. Tot pentru acelaşi lucru îi mai mulţumesc şi doctorului meu, pe care întrebându-l că „ce ar putea însemna chestia asta” din punct de vedere medical mi-a răspuns că a fost „o stare de echilibru”. Iar duhovnicii mei, Călăuze ale Domnului în toată această perioadă, au fost Cărţile Sfinte de care nu mă dezlipesc niciodată.

De-atunci, de acum şase ani, tot muritoare păcătoasă sunt, dar Vie deocamdată! Chiar dacă mai greşesc şi mă las păcălită de iluziile minţii, mă reechilibrez amintindu-mi „CLIPA”. Şi-atunci…

Destul! Să fie Tăcere!

22.57

Ore

Afară nu-i de stat, e frig şi umezeală. Luna-n jumătate, galbenă şi mare, e pe picior de ducă. Stele tremurate… Brr… Intru. Pup mult şi bine Gogoaşă.

Vezi dacă-i nasol afară, frig şi umezeală, bineînţeles că Muscă n-a mai vrut să iasă la vânătoare! Ce-i trebuie „Ei” şoarece? N-are ce mânca? Nu-i mai bine să doarmă „Ea” lângă Sebi, pe pat, la căldurică? Nuuu?

A ŞAPTEA ZI

27 Octombrie 2009, 00.01

Vreau să fiu bine înţeleasă, nu locul în care te afli este hotărâtor pentru soarta ta, nu din cauza lui eşti fericit sau nefericit. Interiorul sufletului tău este cel care creează sau distruge lumea ta, locul în care te găseşti.

De aceea, Nu cred în formule, incantaţii magice, autoflagelare, post, posturi, ritualuri, ş.a.m.d., bune doar pentru a ne sminti şi mai mult, nu cred că există metode valabile pentru toată lumea şi nici locuri cu puteri miraculoase – ce simplu ar fi fost, nu există aşa ceva!, dar Cred în puterea izbăvitoare a rugii înlăcrimate a omului smerit de suferinţă, în rugăciunea fără cuvinte a inimii!

Când îţi învingi fricile nenumărate, mărunte şi ieşi din colivia în care te-ai închis, întregul Univers renaşte prin eliberarea ta.  Dar cum fără jertfă Libertatea nu este posibilă, „eu”-l cărnii trebuie să moară. Şi asta se întâmplă când te declari înfrânt de propria ta minte. Restul vine de la sine, răul, nemaigăsindu-şi rostul, dispare din tine, iar sufletul tău se dezgheaţă din interior spre exterior şi începe a Trăi: tu eşti, şi totuşi nu eşti tu.

Scurtă pauză.

Deci, fiecare îşi are propria lui Poartă prin care intră, singur, de bunăvoie, în Viaţă, eu doar v-am povestit cum a început călătoria mea acum şase ani, la o răscruce, ascultând de Gândul lui Dumnezeu, pe un drum care m-a purtat prin lume până s-a oprit aici, în casa din D.

Sens. Totul are sens.

Umanitatea poate fi privită din Întuneric sau din Lumină; omul poate crede despre el însuşi că este descendent din maimuţă sau că, fiind mai presus de îngeri, este vasul pregătit de Dumnezeu pentru a se naşte, unind astfel pentru totdeauna Spirit şi Materie. Pentru că eu, o femeie mai degrabă opusul unei sfinte, cu multe defecte, chinuită de frică, terorizată de complexe, într-o clipă am fost propulsată din cea mai cumplită beznă a minţii, în cea mai luminoasă, fără cuvinte, cunoaştere, ştiu că orice om este capabil de acest lucru. Şi că este păcat când un om moare fără să fi trăit această experienţă – nici el n-a fost viu niciodată, nici Dumnezeu n-a cunoscut lumea prin ochii lui. Ce îi împiedică pe ceilalţi oameni să vadă Adevărul, nu aş putea să zic, dar pe mine, până atunci, m-a ţinut departe de El mândria prostească, încrederea oarbă în „raţiune” şi în propriile mele simţuri. Am măsurat totul, am cântărit totul, am etichetat şi am aşezat tot ce mi-a plăcut, separat de tot ce m-a durut, în ordine, în cutiuţe, pe rafturi. Crezând că pot să-mi controlez destinul, cu timpul, am devenit din ce în ce mai rece, mai singură, mai tristă, şi am uitat că în copilărie vorbeam cu Dumnezeu. Am fost şi eu unul din sufletele torturate în iad, iar iadul este, ca şi raiul, creat de noi, aici, pe Pământ.

Îţi mulţumesc Doamne!

Să ştiţi că nici de acolo până aici nu mi-a fost uşor, tot timpul a trebuit, şi trebuie! să mă supraveghez, să nu-mi fie pasul prea apăsat, prea sigur, să nu cad în amăgire şi înţelepciunea să-mi devină capricioasă, mânioasă şi să uit astfel de Binecuvântata Smerenie.

Alaltăieri, în chiar Mijlocul Grădinii, am mai găsit un trifoi cu patru foi.

15.11

Ore

Am ieşit cu tot cu „traistă” şi scăunele verzi în curtea mare, ca să stau puţin la soare, de vorbă, la joacă, cu vecina A. şi cu cei trei copiii ai ei: Copilul Nicu, genialul pitic, Gabi, şi cu cea mai mică, de doar câteva luni, păpuşă cu ochişori albaştri, Cristina. Puţin mai jos de locul unde stăm, spre ruginia noastră vie, paşte un cal. Vântul îi flutură coama şi coada, iar razele soarelui le luminează trecând prin ele strecurat.

Îmi pare rău că nu avem copii, dar adevărul este că niciodată nu m-am simţit întreagă, pregătită să nasc un omuleţ pe care să-l cresc frumos, în aşa fel încât să devină Om. Atâţia copii chinuiţi, mutilaţi, torturaţi de bolile sufleteşti ale părinţilor am văzut încât, azi, cred că bine am făcut că n-am cedat instinctului.

Acum? Acum este olecuţă prea târziu.

16.12

Căsuţa aceasta am cumpărat-o de la moştenitorii băbuţei Victoria. Până când a murit, acum şase ani, băbuţa Victoria a locuit numai aici, în D. Deşi bătrână şi bolnavă, când au chemat-o copiii să stea cu ei la bloc, la oraş, ea n-a vrut să plece, să-şi abandoneze gospodăria. După atâta timp în care n-a mai fost îngrijită, în grădiniţa ei de flori, ca un fel de dar din partea ei pentru noi, au ieşit şi-n vara asta frumoasele margarete sădite de ea.

Îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru Orele pe care le trăiesc alături de Sebi în casa asta, şi-L rog să-i odihnească sufletul în Mijlocul Grădinii Lui – un Câmp de Margarete! Băbuţei Victoria.

Complectări, esplicaţii, sugestii, reclamaţii

Mă tem că v-am descris numai părţile bune ale traiului aici dar, deocamdată, asta e! Terorizată de ştirile cu crime din ciclul „viaţa şi moartea la ţară”, la început mi-era O frică cumplită să rămân şi O singură noapte singură aici. Dar, încet, încet, am rămas. Şi o noapte, şi două, şi trei. Slavă Domnului!, nu s-a întâmplat nimic. Oamenii sunt la fel ca în oricare alt colţ al lumii: nici mai buni, nici mai răi, nici mai deştepţi, nici mai proşti, nici, nici.

Bun, să n-o mai lungesc, hai să vă zic şi chestiile care mă scot din sărite:

1. animalele care nu produc hrană (carne, lapte, brânză, ouă), cum ar fi: câinii, caii sau măgarii, nu o duc la toată lumea chiar aşa de bine.

Urmează exemplificarea:

neore

Acum o jumătate de oră eram în casă. Deodată aud venind din dreptul curţii vecinilor, părinţii Copilului N., nişte bufnituri scurte, puternice şi un nechezat. Pentru o clipă nu-mi dau seama ce se petrece. Apoi, ştiu: tatăl Copilului Nicu, beat, îşi bătea calul (mă rog, ca să-l pornească). N-am avut timp să ajung să ies în stradă – că nu ştiu, Doamne, ce se putea întâmpla, sunt chiar nebună la faze de astea. Mă trezeam cu o bâtă în cap! -, că a şi trecut calul gonind prin faţa mea, trăgând cu hurducăieli căruţa din care nemernicul continua să-l lovească.

Fără duşman, am rămas tremurând de nervi în mijlocul curţii ca o proastă.

În ochii demonului care-l stăpâneşte pe acest om aş vrea să mă uit şi, în acel moment eu însămi simţind durerea calului bătut, cu lovituri de bâtă să-l ucid (pe demon, nu pe om!).

18.00

Nervii făcuţi de vecin nu mi-au trecut. Când l-am auzit că se întoarce, am ieşit valvârtej din curte şi m-am proţăpit în calea lui. Pentru nimic în lume nu vroiam să-l las să-şi mai bată calul.

Şi iată cum a decurs evenimentul:

Eu – umbră venind din întuneric, cu viteză mă îndrept ameninţătoare spre el. Mă opresc brusc în faţa căruţei, tăcând. El de colo, beat praştie: „Hei, cine-i?” Eu: „Eu, vecina”. El: „Aaa, sărumâinile, vecină, nu v-am recunoscut”. Şi intră în curte fără să mai lovească bietul animal.

Dar tot nu-l iert, îl prind eu treaz!

19.08

Ore

Am mâncat afară omleţică bună – bună, făcută din ouă de la găinile babelor (găini libere care scurmă cu ghearele în pământ după râme) cu brânză de capră (de la cele care trec seara prin faţa porţii noastre aducând cu ele miros de ierburi aromate). Bând un pahar de vin de butuc încă nelimpezit, ne uităm fascinaţi cum trec norii, ca în filmele cu vampiri, acoperind, descoperind, argintia Lună. Amândoi – unul singur, în Grădina noastră Înviată!

Pe deasupra noastră, umbrind Luna cu aripile lor, un stol de gâşte trece în zbor spre ţările calde.

În Grădina noastră un corcoduş este Pomul Vieţii. Din primăvară până acum, de curând, am citit şi-am lenevit, legănaţi de vânt, în hamacele agăţate de el, de-o parte şi de alta a lui. Este un copac aproape perfect, cu crengi care pornesc dintr-o dată, în mănunchi, de foarte aproape de rădăcină – privit din faţă arată ca un evantai desfăcut -, destul de înalt dar şi cu ramuri joase, care curbându-se sub greutatea lor, aproape ating pământul. În primăvară a fost plin de flori parfumate, vara ne-a îndopat cu corcoduşe zemoase şi ne-a adăpostit la umbră, iar acum, toamna, frunzele lui mitititele au îngălbenit şi se scutură, stoluri – stoluri, când trece printre ele o pală de vânt. Îmi este atât de drag, încât trebuia să-l amintesc aici.

MĂDĂLINA GRAMA TOMA