~Laura Marinică: „Tapet“

Acum trăieşti în amurg, în aer şi în merii înfloriţi. Trăieşti în pânzele corăbiilor ce mă duc de fiecare dată aproape, ce mă aduc de fiecare dată departe.Trăieşti în romanele cu coperţi pătate şi îngălbenite, sorbite pe nerăsuflate, dar şi în povestirile retro,scrise gingaş. Trăieşti în tramvaie cu geamuri zăngănitoare şi în personalele ce se opresc în mijlocul lanurilor de grâu. În copii cu buze pline , alungite, în surâsuri fugare şi în firele de mărgăritar uscate, din vitrină. În cana de ceai verde de pe birou, în parfumul dimineţilor tomnatice, ce se joacă pe sub castani. În aleea puştoaicei roşcate…

Trăieşti…încă trăieşti…câtă voluptate strecoară în noi ” a trăi” .  Şi câtă cenuşă ne-a mai rămas de cules de pe urma lui…
Se iviră zorii, ca întotdeauna, ca niciodată.

Se iviră zori încercănaţi şi grei în camera goală,prăfuită, cu perdelele-i jerpelite fluturânde, în vântul rece şi înmiresmat.

Pereţi scrjeliţi cu însemne, ce în curând vor fi trecute în larga albie a uitării.

Se scurseră toate, întotdeauna încet, întotdeauna repede. Se scurseră ca picăturile de apă de pe marginea ulciorului pictat cu fluturi maronii. Firele de măgăritar fuseseră uitate, acolo, în colţul amintirii. Dar câte nu uitase?…

Pleacă acum spre tramvaie cu geamuri zăngănitoare ,cu personalul ce opreşte întotdeauna în mijlocul lanurilor de grâu ,de lângă oraş. Pleacă, purtând cu sine în valize romane cu coperţi pătate şi îngălbenite şi foi îndoliate de poveşti retro.

În oraş, are să întâlnească ici-colo copii cu buze pline, ce îi vor surâde fugar şi oameni, oameni, oameni.

Va fugi iar pe aleea puştoaicei roşcate, să îi strige tare şi răspicat, sau nu….mai bine, să îi şoptească…îndurerat şi tandru…să îi şoptească ,aşa cum şoptim şi noi când ni se scurg puterile,

când ni se frâng aripile, când ne pleacă în larg corăbiile arzânde: de ce?…

De ce soarele apune în fiecare zi altfel, de ce uşa se trânteşte în urma mea, de fiecare dată mai tare, de fiecare dată mai surd, de ce melcii lasă urme umede în spatele lor? De ce teii nu au suflat o vorbă castanilor despre prezenţa sa şi de ce asfaltul nu s-a colorat în verde în urma paşilor noştri?               De ce ne-am mânjit pe obraji cu zahărul farin, presărat pe zilele lui mai şi de ce se laudă guraliv scoicile de deasupra perdelelor că ar fi fost odata şi ele sărutate?…

Uite, vezi tu…vezi tu…sau poate simţi…cum îmi sunt pletele grele de soare şi de răsuflări tremurătoare, răscolite de vânt şi totuşi zglobii în dimineţile cu rouă. Îmi sunt foile pline de poveşti schiţate cu cerneală neagră, cu şoapte albastre, în nopţi albe. Îmi sunt visele pătate de….şi totusi e adevărat….îmi sunt visele pătate de cenuşă.
Ştii, fată roşcată, acum eu mă îndepărtez, de strada asta pustie, ce seamănă din ce în ce mai mult cu camera aia de mărgăritar. Am să las, am să las în urmă străzi şi mai multe şi şi mai multe asemeni ţie. Am să îmi strecor pe sub tălpi poteci o mie, fire de iarbă şi de grâu, şi am să sfărâm în mâini orizonturile.
Delirul de pe şine se potoli. Pasagerii coborau cu zecile. Coridor prăfuit, cu geamuri prăfuite, răsfrângând noaptea prăfuită, traversat de oameni la fel de prăfuiţi.

Luminile oraşului răsăreau de pretutindeni. Licurici extenuaţi ce îşi trag sufletul pe fire de lână o mie sau în vârful beţelor înfipte în trotuare.

Îi plac nopţile.Mai presus de toate, în ele se poate ascunde.

Se ascunde în noapte aşa cum un copil se ascunde sub masa bunicii, înveşmântată în ţesături brodate de furnici o mie. Şi râde de ea însăşi şi de lume, căci ştie că o va găsi cineva până la urmă. Ştie, pentru că noaptea o găseşte totdeauna. O regăseşte şi îi oferă părtinitor reuşita .Şi apoi ea râde. Ei, în definitiv, noaptea e o glumă. Un copil mai mare, ce ajunge până la întrerupător, a stins lumina.
Paşii i se lovesc de asfalt şi valizele astea înspăimântător de grele iau aminte de la ei. Ajung în faţa unor scări. Se opresc. Se sprijină bine şi se ridică pe rând. Contenesc câteva minute în faţa unei uşi crem, vopsite recent şi apoi se suprapun unor dale maronii.

Se sfarmă privirile în bezna camerei ăsteia. Apasă întrerupătorul, ascuns în dosul uşii.

Dimineaţă. Pătrund zorii în odaia prăfuită. Tapetul de pe pereţi se scaldă în lumina difuză, ce se strecoară prin perdelele înfloarate, neobişnuit de curate.

Suspsiciunea noului. Suspsiciunea începutului.

Îi par vulgare elementele astea ,ce îi repugnă tocmai prin bunăstarea emanată. Dorea altceva.

Acorduri desprinse din cumpăna anilor îşi dezvelesc cu dezinvoltură trupurile şi şi le expun goale, prin faţa contorsionată a prezentului. Se rostogolesc pe străzi suluri de cuvinte şi melancolii difuze.

Uite, uite ce e … Mă învăluie umbrele şi nu vreau să mă îmbăt cu nepăsare. Mă învăluie, mă învăluie atât de tare, încât mă sugrumă şi eu nu mai pot continua prin a cânta poveşti retro lumii. Mă învăluie şi eu le culeg , îmi calcă cu paşi mărunţi pe gene şi eu le sărut, îmi fâlfâie mâinile şi eu le urmez.
Acum mori. Mori printre plicurile roase de şoareci, în camere cu pereţi tapetaţi şi dale. Mori, mori în cănile de cafea cu lapte şi în troleibuzele cu scaune flauşate. În bătrânii cu ochii încolţiţi în riduri şi în acceleratele ce pornesc spre gări copleşite de mulţime. Nu-mi mai plac corăbiile, căci ele mă vor duce acum departe.Nu vor mai avea de unde mă aduce, căci apropierile nu sunt ca noaptea, ele nu mă găsesc niciodată. Mori, pentru că nu mai există nici castani vorbăreţi şi nici măcar tei care să îi asculte. Mori, căci aici nu mai există aleea puştoaicei roşcate. Nici măcar nu am mai văzut vreuna.
Culeg cenuşă.
LAURA MARINICĂ