~Ana Petrescu: „Fobia veselă“

Cum am ajuns aici? Iată întrebarea ce mi-o pun de fiecare dată.

De ce ţin ochii închişi? Pentru că mi-e frică, mi-e frică de moarte, de toţi pereţii de oglindă ce mă încojoară.

Cum de sunt aici? E o poveste ce multora le-ar putea stârni râsul, încă de la primele cuvinte.

Eram tânăr şi plin de speranţe. Sunt clovnul tututor copiilor, provocatorul de zâmbete al adulţilor. Ştiu să jonglez farfurii foarte prost, îmi sparg mereu câte una sau două în cap. Am cucuie cam peste tot. Peruca portocalie nu mi le mai acoperă.

Într-o zi eram la circ, înaintea unui număr foarte periculos de echilibristică, trebuia să fac un un triplu şurub sau triplu ştecher, nu mai ştiu exact. Mă rog, prezentatorul îmi strigă numele: „Şi acum Marele Plesnino, într-un număr mortal de haios!”

Şi am intrat în scenă, eu biet pictat pe faţă, fără a fi indian, ci doar un clovn cu exces de roşu în jurul gurii, cu ochii mari, bine conturaţi cu creion negru şi aşa mai departe. Ştiţi şi voi, că doar aţi mai văzut un clovn la viaţa voastră.

Intru în scenă cu un surâs larg şi-un mers balansat fac numărul cu farfuriile… ah staţi era numărul cu triplu ştecher parcă. În fine, sar în triplu ştecher peste cârdul de raţe mov (colorate astfel pentru efectul scenic desigur), sau erau verzi, hmm?

Deci eram acolo jonglând mingii de tenis, în timp ce săream în triplu tulup sau ştecher peste cârdul de raţe, mingile se împrăştie în vreme ce zbor prin aer, lumea priveşte uimită, eu cad peste o gâscă sau era raţă, hmm? Raţa măcăne înfiorător, eu mă prind de penele ei, move sau verzi, hmm? Cad în şpagat şi-s plin de pene. Sala amuţeşte, apoi izbucneşte într-un râs violent, copios. Am stat atunci la pat, în poziţie de şpagat, că deh, făcusem întindere de ligament. N-am alură de atlet şi nici corpul unuia. Sunt scund, poate de aceea am această meserie.

Pentru mine a fi clovn e un mod de a fi. Nu-mi părăsesc costumul decât atunci când fac duş. De mic m-a fascinat lumea circului, scamatoriile omului şurub, trapeziştii plini de elan şi bineînţeles clovnii întotdeauna zâmbăreţi.

Fobia mi-am descoperit-o de abia în adolescenţă. Până atunci eram furat deja de mirajul scenei circului. Învăţasem meserie de la cel mai bun, Scatino Toboşarul. Păşeam spre culise, după un număr cu bicicleta fără roţi pe fir electric, cam ieşea fum din mine, deoarece voltajul fusese reglat greşit în seara aceea şi am surprins cu coada ochiului fardat imaginea mea în oglindă. Am avut un atac de panică subit, am început să hiperventilez şi de atunci m-am ales cu o frică monstruoasă şi paralizantă de clovni. Pe colegii mei de breaslă îi pun să-şi schimbe hainele înainte de a mă vedea cu ei. Îmi fac numărul singur. Am renunţat bineînţeles la numărul cu iluzii optice cu oglinzi.

Nu pot spune că viaţa mea s-a schimbat drastic, deşi era odată să mor în cabina de machiaj. M-au dus la urgenţe, unde am văzut alţi fobişti, şi unde mi-au pus o mască pe faţă. Doctorul a râs de mine, când a auzit ce problemă am, deşi e total lipsit de etică să faci aşa ceva. Am râs şi eu împreună cu el, deoarece confundaseră tubul de oxigen cu cel de gaz ilariant. Mă rog, după ce mi-am mai revenit, am rugat să fiu consultat de altcineva, care nu are nasul roşu şi mustăţi de Hercule Poirot.

Am supravieţuit acestei tragedii. Mi s-a recomdat consiliere psihologică. M-am dus la un domn terapeut. Am intrat în camera inundată de un fum gros. Dânsul mi-a zis pe un ton baritonal „Fă-te comod”,. Eu m-am dezbrăcat şi am rămas în bermudele bulinate. Mi se vedea tatuajul cu elefant de pe coapsa stângă. Bine, de fapt se vedea doar trompa, dar era de ajuns să-i dai seama că era un elefant. „Care e problema?”, mă întrebă el, trăgând un fum dintr-o pipă de fildeş. Pe dată am leşinat. Nu suport vederea fildeşului, deoarece elefanţii sunt prietenii mei cei mai buni la circ. Restul şedinţelor au decurs prost, deoarece am încetat să mă mai duc la orele de terapie.

E derizoriu să menţionez că am coşmaruri cu oglinzi şi cu clovni ce-mi provoacă sudori reci şi fiori pe şira spinării. Acum mă tratez cu Bengai, deoarece am o vârstă şi triplu ştecherele sunt din ce în ce mai complexe, datorită normelor europene.

Deci cum am ajuns aici? În ultima mea seară, în afară acestei camere, am auzit un tic tac, tic tac. Ceasul bătuse miezul de noapte. Eram în caleaşca mea, deoarece nu mai pot avea cabină cu masă de toaletă. După cum ziceam, eram în caleaşca mea, mă trezisem dintr-un coşmar clovnicesc, când îi zăresc pe colegii mei de trupă. Unul avea un sac, altul o sfoară şi un altul un iepure alb. Mi-au explicat că vor să încerce un număr nou. Eu credul şi înviorat de noutate am acceptat să iau parte. Ei n-au ştiut niciodată de fobia mea.

E un lucru prea ruşinos pentru mine ca să-l împărtăşesc. M-au dus într-o camăruţă întunecată, m-au pus în sac, au zis, spui „Pa da bi, Pa da bum” şi voila, în locul tău iese iepurele alb.

Undeva pe parcursul întregii poveşti, cheia de la cămăruţă a fost pierdută. Eu încă cred că la mijloc e lăbuţa diabolică a iepurelui alb, deorece privirea lui mă punea pe gânduri.

Oricum, am intrat în cămăruţă, apoi în sacul legat la gură, lumina s-a aprins şi-n loc să apară din sac iepurele alb, eram tot eu în această încăpere a iadului, înconjurat de oglinzi. Am închis rapid ochii. Sacul nu-mi oferă prea multă odihnă şi tihnă sufletească, deoarece jumătate din el a fost tăiat la ieşirea mea din el.

Asta e ultima mea zi. Am hotărât cât se poate de serios să mă sinucid. E simplu. Deschid ochii, mă sufoc şi s-a terminat. Mi-am încheiat socotelile cu lumea, mi-am spus ultimele rugăciuni, am făcut ultimele semne ale crucii. Gata.

Ultimele imagini mi-au trecut prin minte, raţele move de la numărul meu cu saltul triplu ştecher, elefanţii roz, bunii mei prieteni, până şi iepurele alb mi s-a derulat prin faţa ochilor, pe care îl iert, deoarece nici un iepure alb nu poate până la urmă să aibă intenţii rele.

Am deschis ochii! Moartea e aproape.

E prima şi ultima oară când mă văd în întregime. Iată-mă-s! Huh? Ce? Hmm, într-un mod foarte straniu nu am hainele pe care credeam că le poartă clovnii. Chipiul negru, faţa pictată în alb, bluză cu dungi negre şi albe, bretele de pantaloni negrii, mănuşi albe. Ce naiba se întâmplă?

Ptiu, fir-ar să fiu! Drace, ce porcărie. De ce nu mă sufoc? De ce nu mă panichez? Respiraţia mea e regulată, monotonă, inima bate în ritm de tango. Hmm, mi-e familiară faţa aceasta. Am avut un bun prieten în copilărie care arăta exact aşa. Doamne sfinte, ştiu! El era MIM. Nenorocită memorie. Acum mi-amintesc. Era tatăl meu. Sunt un amărât de fiu de MIM. Heh, măcar tot e ceva. Am imaginaţie bogată. Ha, ha, ha, ha, ha, ha …

ANA PETRESCU