~Cezarina Adamescu: Cronică la CAZ CLASAT sau Douăzeci şi patru de ore în Molando de CRISTINA ŞTEFAN

CRISTINA ŞTEFAN, CAZ CLASAT sau Douăzeci şi patru de ore în Molando, Semănătorul, Editura Online, 2010

Extrem de activă pe tărâm virtual, prin blogul intitulat frumos Tărâmul Poeziei, al cărei administrator este, Cristina Ştefan, cu pseudonimul literar Ada Chifor, ne poartă acum, cu acest debut strălucit la Editura Semănătorul, pe un tărâm ideatic, ţinut fabulos, cu multe catacombe, numit în mod ciudat, Molando, acolo unde îşi plasează acţiunea prozelor sale realisto-fantastice, apărute în luna ianuarie curent şi care constituie o surpriză, nu numai pentru cei care cutreieră Tărâmul, dar şi pentru sine însăşi.  Cu un titlul aparent de policier, cele trei proze (Stafiile, Extratereştrii, Bond) care alcătuiesc volumul se înscriu pe plaja atât de generoasă a epicii contemporane, cu inserţii în real, dar şi în imaginar, deopotrivă şi cu un final cât se poate de absurd. Teoria absurdului în proză are darul, însă de a oferi  de fiecare dată, o pildă.

Acţiunea debutează „în liniştea stătută a amiezii”, într-o mahala în   care, de lene, nici vrăbiile nu ciripeau”. O dată fixat cadrul, liniştea este sfărâmată de strigătul unui puşti care anunţă moartea lui Moş Agape.

În modul acesta intempestiv, intrăm  în povestea propriu-zisă, al cărei protagonist, mortul, un pensionar singur, uitat de neamuri şi prieteni, locuise cu chirie la o văduvă săracă. Imediat mahalaua se pune în mişcare, şi mai cu osârdie, maiorul Stroiu, omul de ordine al localităţii, demarează operaţiunile de rigoare într-un asemenea caz. Cercetate, catacombele se dovedesc a nu ascunde nimic, afară de un aer stătut, irespirabil, care provoacă leşin.

„Catacombele din Molando erau medievale. Ca un labirint subteran, ascundeau istorii de veacuri. Pe acolo trecuseră averile furate, acolo stătuseră ascunşi haiducii, în catacombă se refugiau megieşii în vremuri de atac şi boli.

Un adevărat abataj, construit din piatră  şi cărămidă arsă, cu bolţi rotunjite, era folosit acum de aurolaci. Dar şi ca depozit pentru locatarii caselor de deasupra. Era un beci comunal pentru că nimeni nu se gândise să-l declare monument istoric. Era folosit după bunul plac şi după legile primului venit. Se întindea sub uliţele din Molando şi avea nenumărate ieşiri, unele chiar prin casele oamenilor. Un păienjeniş. Cei care-l cunoşteau bine erau foarte respectaţi în comunitatea de infractori.

Stroiu era de temut, fiind as al catacombelor.”

Lumea interlopă îşi găseşte aici vadul cel mai propice afacerilor.

Suntem în plin thriller. Şi dacă situaţia n-ar fi sinistră, ţi s-ar părea chiar amuzant,limbajul personajelor adunate să caşte gura ori cu responsabilităţi poliţiste care vor să-şi ia în serios munca. Glasul auctorial ne aduce cu picioarele pe pământ, „O  zi dementă…Şi abia începuse.”

Autoarea scoate la iveală realităţi dureroase, cotidiene, cu  aurolaci, cu indivizi suspecţi şi cu toate blestemăţiile aduse de tranziţie. „Aurolacii nu stăteau ziua pe acolo. Dar pungile cu drog, mizeria şi mucegaiul puteau să omoare un neavenit.”

Interesant la Cristina Ştefan este faptul că atribuie animalului dresat de poliţie, cu gradul de căpitan, pe lângă instincte foarte bune,  însuşiri omeneşti, gândire, simţire şi chiar suflet. Vultur reuşeşte chiar să  se şi  amuze pe seama situaţiei create,  şi a oamenilor speriaţi, el e capabil să simtă dor de  partenera  femelă, Ivett, ceea ce nu e tocmai normal pentru un câine.

De fapt, moartea lui Moş Agape este pretextul pentru scoaterea la iveală a nenumărate afaceri dubioase, cu trafic de carne vie, cu mită, cu bani daţi cu camătă şi alte daravele.

Metodele şi limbajul poliţiştilor sunt de natură să-i înspăimânte pe toţi cei săltaţi la secţia de poliţie orăşenească, să dea declaraţii.

Acţiunea e strânsă, susţinută, autoarea nu-şi îngăduie  trenări şi pauze de sporovăială care nu duc la nimic.

Declaraţiile despre defunct sunt un bun prilej pentru cei de faţă de a-şi aminti împrejurările în care l-au cunoscut. Mai ales, Sofica, femeie încă  tânără, căreia îi fusese iubit, spre obida bărbatului ei, Petre:

„Sofica plângea, stropind foaia rămasă aproape nescrisă. De atunci se ducea la Agape numai noaptea şi o dată pe săptămână, ziua, cu Chira lângă ea, îi făceau

curat şi mâncare. Dar nopţile, of, nopţile erau viaţa netrăită cu Petre.

Agape era un bărbat bun, niciodată nu o bruscase şi înainte de a-şi face liberarea de bărbat o mai pupa, îi zicea că e frumoasă şi, după, o lăsa să doarmă o oră, două, că pe la 6 venea Petre din schimb. Agape, Agape…”

De fapt, numele personajului, Agape, ce înseamnă altceva decât „dragoste” în greceşte? Şi se ştie că numele desemnează în cea mai mare parte,  trăsăturile persoanelor. Se zice că este ales de ursitoare.

Fiecare este învăluit în propriile lui gânduri ca într-un linţoliu.

Danu, fiul Chirei, călătoreşte şi el pe firul amintirilor despre Agape:

„Danu privea apatic pe fereastră. Nu-şi venea în fire după şocul avut la imaginea lui Agape, cu cuţitul înfipt, şiroind de sânge. În mintea lui se învălmăşeau imagini din copilărie amestecate cu cele din adolescenţă şi acum, tânăr…

După  moartea tatălui său pe când avea vreo 12 ani, Agape venea la şcoală şi-i aducea bomboane în pungi maronii sau rahat învelit în celofan. Îi spunea că îi este

unchi şi ca mamă-sa nu trebuie să  ştie că-l vizitează.

Când l-a luat prima dată la pescuit, la undiţă, aşa se forţase să tragă prada că îl smuncise şi căzuse în apă. Agape sărise imediat şi îl scoase la mal apoi l-a

spălat ca pe un prunc şi i-a pus hainele la uscat, la soare.

– Să nu-i spui mă-tii!

Încoace, în ultimii ani, după ce-şi luase slujba, vorbeau mai rar, dar când se întâmpla, prin curte sau la coadă la sifoane, tot ca pe un copil îl trata.”

Lucrurile se precipită şi mai mult când se află că şi Mica, verişoara lui Danu fusese găsită spânzurată.

Realismul fantastic îşi găseşte în această proză expresia fericită, mai ales atunci când, câinele Vultur ascultă atent discuţia, apoi  se duce şi o înconjoară „tandru” pe Sofica, „adulmecându-i  poalele capotului din burete matlasat”.

În altă secvenţă, câinele se distrează pe seama oamenilor, se preface şi uneori nu-i poate suferi pe oameni. Este un procedeu destul de rar folosit în proză, cu excepţia literaturii de gen: fabula, satira, literatura pentru copii.

„Vultur nu-l putea suferi pe Stroiu. Simţea în el un caracter josnic, ascuns după cortina justiţiarului. Eheiii, de câte ori s-a prefăcut că găseşte o urmă numai ca să-l lase cu botul pe labe… În câte cazuri s-a prefăcut că “vede’’ sau “simte’’ numai pentru a-i dovedi cât este de limitat… Vulturului îi plăcea să se distreze pe seama lui

Stroiu.  Şi-acuma gândea:’’păcat de Zbîrnea! Bun om la suflet.’’ Numai un câine îşi putea da seama.

Stroiu îl trase de lesă afară  din maşină.

– Hai, capitane, gradul mă- tii! Dă- mi asasinul!

– Ham! Îţi dau pe mă-ta! gândi omeneşte Vultur.”

Aceste atribute omeneşti  ale câinelui, sunt de natură să stârnească amuzamentul cititorului.

Într-un loc cum e Molando, asemenea evenimente nu sunt o noutate, însă.

„În mahalaua uitată de lume şi de legi, timpul se scurgea lent, oamenii erau de când lumea acolo, în casele lor de paiantă, cu grădini în faţa verandelor, cu noroaiele uliţelor care se uscau numai în arşiţa verii, ca acum, transformându-le în dune de praf.

Aici nu erau norme de existenţă, chiar căpitanul Stroiu aplica legi amestecate, prelucrate în mintea lui, adaptat la comunitatea aceasta ruptă de lume şi timp.

Oamenii îşi câştigau pâinea de toate zilele din bişniţă sau muncind în alte zone ale oraşului, la fabrici sau cu ziua la patroni. Crâşma era locul lor de întâlnire  şi acolo se puneau la cale tunurile în afaceri dubioase cu lemn, droguri sau femei.”

Şi cu aceste explicaţii, autoarea ne introduce în a doua secvenţă epică intitulată „Stafiile”. Şi aici începe, de fapt, ezotericul. Reîntorşi în camera defunctului Agape, avem de-a face cu spirite, cu entităţi şi cu oameni vii care laolaltă, alcătuiesc o faună stranie, vecină cu magia:

„Danu deschise şifoniera:

– Ce faci nea Agape în dulap, bre?

– Nu ţin minte unde-i chitanţa, măi Danu. Banii îi ţinea Zbîrnea!

Mica, îmbrăcată în halatul subţire şi transparent, cu părul răvăşit şi privirea împietrită de groază intră în cameră:

– Bre, nea Agape, măi Genu, trecu Sandu pe la mine, măi! Da’ nu’ş ce am. Că nu-mi amintesc când?

Ieri? Săptămâna trecută? Nu ştiu datele, măi! Voi ştiţi? E iarnă? E vară? E noapte? E zi?

– Mica, dacă vii din baie ce eşti aşa speriată, fata tatii? o întrebă Agape, nedumerit.

Cei trei pluteau liniştiţi, uitaţi de necazuri sau probleme muritoare. Numai Agape voia să mai rezolve din ele, nepricepând de ce nu putea apuca lucrurile şi

intra prin uşi şi pereţi fără efort.”

Predilecţia autoarei spre proza fantastică este evidentă.  Avem de-a face aici, cu o filiaţie cezarpetresciană, mai puţin crimele care se anunţă cu surle şi tobe, dar mai ales, cu înjurăturile şi bastoanele de cauciuc ale jandarmilor şi poliţiştilor de proximitate, care sunt deranjaţi la culme că în noaptea în care sunt ei de rond, se întâmplă evenimente extraordinare, menite să-i scoată din amorţeală şi din oboseala unei ture care pare că nu se mai termină.

Stroiu îşi lua nitroglicerina şi, în grabă, îl sună pe Furtun. Nu mai avea timp de cercetarea unui nou caz de crimă. Timpul lucra în defavoarea lui.Oricum legătura era directă între cazuri, gândi ştiinţific Stroiu. Era îndemnat de flerul lui de poliţist spre catacombă. Acolo era misterul”.

O situaţie foarte amuzantă are loc în preajma catacombei la care protagonist este câinele Vultur şi căţeaua Yvette care hămăie în limba franţuzească:

„Porniră în josul străzii, intenţia lui Stroiu fiind să intre el acuma în catacombă. Căldura aburea viţele de vie de la porţi iar pe băncuţele de lemn, lojele clăcii mahalalei, dormitau pisici sau căţei cu inaniţia în priviri.

Strada era poreclită Tiribomba tocmai pentru vizitele dese ale poliţiei şi locatarilor dubioşi.

– Ia să ne distrăm, îşi zise Vultur în gând şi în dreptul  crâşmei Zânicăi se smulse din lesă prefăcându-se ca apucat.

– Huoo, capitane! Că mă ştiam însetat, dai o bere? Sau îţi arde de tăvăleală, ha?

– Vezi tu tăvăleală, mitocane!rânji Vultur şi-l mârâi nervos.

La intrare, Vultur o zări pentru prima dată!

– Mamăăă! A coborât din OZN? Ce-i cu fiinţa asta de la zeii câinilor, pe pământ?

– Bonsoir, monsieur! Je suis perdue! îi adresă Yvett  un rafinat ‘’ham’’.

Mai mult decât atât, câinele cu grad de căpitan de poliţie este şi „poet:

„Când plecară de la Zânica, Vultur n-o mai zări pe Yvett în preajma crâşmei dar îi lua urma uşor… mirosea a frezii:

– Of, divina mea, te găsesc şi-n labirint!…”

Foarte curând avem de-a face cu detectivul Mancu – om cu puteri paranormale „care vedea cu ochiul din ceafă întâmplările din Molando. De multe ori depistase infractorul după culoarea aurei  suspecţilor. Stroiu îl chemase în catacombă de

dimineaţă, după ce Zbîrnea căzuse leşinat de mirosul pestilenţial din subteran.”

Elementul supranatural se infiltrează în real şi avem de-a face cu o lumină  nepământeană şi cu nişte stafii care plutesc dezorientate prin cameră. „Agape întreba unde-i chitanţa, Mica se tot lamenta că nu ştie dacă e noapte sau zi, Zbîrnea se ţinea aproape de Vultur să-l mângaie iar Danu medita, într-un colţ de tavan, la planul de asasinat, făcând strategii”.

Şi, la fel de brusc şi confuz, păşim în cea de-a treia secvenţă a prozei, intitulată „Extratereştrii”. Nu lipsesc situaţiile comice, cea în care Sandu,  zace  într-un colţ, prăvălit în catacombă, cu o sticlă e ţuică în mână. Şi în clipa când detectivul Mancu  se lovi cu faţa de zid, constată că intrase dincolo, parcă într-o altă dimensiune, de fapt într-un întreg sistem subteran de urmărire şi monitorizare. Detectivul abia mai avu timp să-i strige cetăţeanului turmentat:

„Băi, Sandule! Mă teleportez, handicapatule!

Flăcări reci izbucniră de jur împrejur luminându-le trupurile ca neoane. Sandu era înlemnit într-o poziţie ciudată, aşa cum îl apucaseră transformările materiale şi psihice. Se visa pe dealurile cu viţa-de-vie, agăţându-se în scaieţii plimbători şi cântând ,,căsuţa noastrăăă… ’’

În haosul luminos se ridică, din aburi de acid sulfuric, coca unei nave spaţiale… Apărură gângăniile în trapa luminată colorat, ca baloanele la carnaval.O orgă de lumini intona în bas profund:

– Sta-fi-i-le… bum, bum, sta-fi-i-le… buuuuum! metalice note robotizate.

– E-va-cu-a-ţi sta-fi-i-le… Un minut până  la explozie…”

De fapt, aici intervine elementul ştiinţifico-fantastic pentru cine empatizează cu filmele de profil în care absurdul atinge cote inimaginabile:

„Aruncătoarele de flăcări făceau imaginile orbitoare.

Scara nu mai exista, zidurile nu mai existau! Mancu şi Sandu erau nişte spectre luminoase înţepenite în timpul absolut. Independence day… Într-un efort incredibil, Sandu îl apucă de mână pe Mancu, îi smulse sticla şi aruncă ţuica înspre gângănii!

Ca fripte, fiinţele superioare se prăvăliră  într-un haos de tentacule, antene, ochi compuşi, guri pâlnie şi trompe hidoase.

Un culoar neaşteptat se ivi şi, cu Mancu în spinare, Sandu reuşi să se îndepărteze înspre sud… spre ieşirea de la Zânica…

Când sosi momentul lui Stroiu să coboare în pivniţă, lumina translucidă era deja atotputernică.

Gângăniile rănite de ţuica lui Sandu, zăceau pe jos, ridicând alene câte un tentacul sau compunându-şi greşit vreun ochi sau vreo antenă.

Carnagiul văzut, l-a făcut pe Stroiu să  o ia la sănătoasa dar prea târziu! Lumina îl pătrunsese deja în spirit. Vultur sesiză schimbarea imediat, făcând o piruetă grijulie în jurul muntelui de om, la ieşirea prin chepeng.”

De fapt, explicaţia este cu mult mai simplă:

„Cred că a fost o explozie de gaze la nea Agape. Se zgudui Tiribomba dar toată lumea bine!

Că  ăştia doi beţivi şi scursurile societăţii civile ce sunt, au venit prin pivniţă adineaori… şi..şi..unşi din cap până-n picioare cu ceva strălucitor… ca de ice lips…”

Se dovedeşte că proza este o parodie a romanelor poliţiste ieftine în care elementele telurice se amestecă celor cosmice şi în care efectele speciale ţin loc de acţiune. Şi filmografia universală este plină de asemenea pelicule.

„Când cei trei ieşiră, Mancu, Stroiu şi boieru’ Sandu, fură întâmpinaţi de un curent rece, ce le strângea pielea şi le ardea ochii… Acoperişurile caselor din Molando licăreau ca instalaţiile cu beculeţe la Crăciun,în parcul orăşenesc…

Stroiu privi în întuneric spre gard… Nişte mişcări ciudate … Îşi bulbucă ochii şi mental se concentră o dată şi încă o dată. Brusc, din ochi îi ţâşniră două raze

albastre, roşii, violete, portocalii. Măsura cu ele baza gardului şi un foşnet ca de frunze uscate năpădi dinspre gard… urmat de un ciripit… cip… cip… cip, cartela

sim… resturile câtorva gângănii sclipiră  în noapte.

Nimeni nu le ştia… Stroiu se credea eroul galaxiilor unite, deja.”

Gândaci, larve, mutanţi, o civilizaţie necunoscută invadatoare, gângănii perfecte cu antene gigant, oameni-păianjen,  întregul arsenal al filmelor care fac deliciul copiilor şi tineretului. O antiterapie cu elemente care mai de care mai monstruoase.

„Din boscheţi apăru geamăna.

Aveau mâinile tentacule pe capul hidos, ca într-o poziţie de triade la izvor.

– Sex şi bani, pământeni nenonorociţi! Aţi înnebunit galaxia. Pe Jedi l-a costat un sistem solar ca să ajungem la voi. Vrem Tot. Vrem valoarea voastră în

evoluţia speciilor: Sex şi bani!”

De fapt, autoarea satirizează societatea ale cărei valori, ridicate la rang de virtuţi, sunt sexul puterea, banul, răul sub toate aspectele.

„Târziu, în noapte, stelele sclipeau deasupra  Tiribombei, în liniştea aşternută somnului.

Erau atâtea lucruri neclare în mintea lui Ghiţă, soţul Micăi, cea sugrumată de dimineaţă. Mica lui, zăcea într-un sertar rece la morgă, alături de Danu, Zbîrnea,

Agape… patru morţi într-o singură zi, şi doi asasinaţi…

Mica lui… muncise mult în societatea lui Agape iar plata fusese pe măsură; recent îşi deschisese şi fundaţia pentru cei atacaţi de gripă porcina şi aviară, şi

investiseră  deja miliarde în fermele de porci şi găini. El se ocupa de tăieri, jumuliri, pârliri, şi distribuia carnea în magazinele din Molando.Cum şi cine să-i facă Micăi lui una ca asta? Anghel? Era deja mort… Danu era la Poliţie la ora crimei… Şi-apoi erau amândoi prea boemi pentru aşa crimă… dar de ce era Mica prietenă cu

Zânica? Seară de seară stăteau de vorbă în camera celeimici şi ne’ncepute… Ce găseau ele de împărţit?

Şi câte mai ştia Ghiţă, se vor afla la finalul zilei din Molando…

(…)Stelele se estompaseră peste Molando, şi spre răsărit, o geană rozulie îşi clipea îndrăzneala în noapte…

Implicaţii în cazul clasat prin înviere, îşi dormeau somnul zdruncinat în spasme de coşmar…”

Absurdul atinge cote maxime în ultima secvenţă, intitulată „Bond”  în care apare copia personajului din serialul cu acelaşi nume, „bărbatul zilei, înalt, cu un corp de David, într-o piruetă reuşită. Se fixă în poziţia celebră, cu o fandare uşoară a genunchiului drept, cu ţeava pistolului la gură, suflând un abur imaginar.” De data aceasta se numeşte Okay Tokay.

Un melanj cu elemente suprarealiste de toate neamurile pentru a proba absurditatea situaţiei, a vieţii, a morţii şi învierii, absurdul care se vehiculează şi se cultivă în mass-media, pe toate canalele, pe tabloide, şi care agresează minţile normale până la pierderea totală a simţului realităţii.  De la legendă, păşim în era calculatoarelor, a telefoniei mobile,  totul este adus la zi ca să dea un plus de autenticitate acţiunii.

Tokay cere imperios subalternilor:

„- Vreau o însoţitoare la locul suspect! Vreau probele moleculare după sexul intergalactic! Vreau filmările OZN- ului pe poiată. Vreau fotografiile lui Mancu de la

locul exploziei cu gel extraterestru. Mai vreau înregistrările poltergeiste cu convorbirile stafiilor, vreau să-l decodaţi pe Vultur, şi vreaaau…spuse, uitându- se

seducător şi excitat spre Sofica, să fac sex cu aceasta femeie! Acuuum!

În două ore  raportul legistului Pandele se afla pe biroul maiorului Okay Tokay şi cuprindea doar câteva rânduri despre poziţia lui moş Agape înjunghiat şi întors cu faţa în sus pe o masă de bucătărie. Pentru celelalte victime Raportul cuprindea concis data, locul declarării decesului, cauzele şi data şi locul învierii, omiţându- se  formulele salvatoare ca drept de autor înregistrat.

Două  ore, Vultur vorbi cu maiorul de la Scotland Yard, despre Sofica şi Zânica, foste câştigătoare ale concursului de Miss Molando, blonde perfecte! Bond

avea harul comunicării câineşti şi îl considera pe Vultur un mare spirit mayaş reîncarnat în câine lup.”

O lume absurdă în care se amestecă realul, imaginarul, himera, mirajul, magicul şi în care cuvintele de ordine sunt: sexul şi banii.

Cristina Ştefan prin această proză fantezistă nu face altceva decât să tragă un semnal de alarmă asupra absurdităţii acelui gen de literatură science-fiction, de proastă calitate şi cu elemente magice, care invadează piaţa şi din care cititorul, în chip deosebit cel tânăr, nu are de învăţa decât cum să adopte răul ca filozofie de viaţă, ca modalitate de acţiune şi chiar ca pasiune şi plăcere.

Şi din nefericire, acest gen de literatură, pe care-l înfierează Cristina Ştefan şi care este practicat de tot mai mulţi autori, nu poate fi înregimentat în nici o specie şi este foarte dăunător spiritului uman. Cristina Ştefan pune aşadar accentul pe necesitatea unei literaturi edificatoare de suflet şi nu distrugătoare, care provoacă teroare şi incită la stări de violenţă şi ură faţă de semeni.

Cartea este scrisă în ritm alert, umoristic, cu un limbaj cât se poate de viu, colorat şi specific  tulburărilor actuale cu care scriitorul, un adevărat militant pentru adevăr şi frumos în cultură şi artă, trebuie să lupte neîncetat.

CEZARINA ADAMESCU

8 Martie 2010

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

  • REFERINŢE / click pentru tema preferată

  • Serie noua, an VI, nr. 9 / 2011 o sumar

  • RSS Revista literara TANARUL SCRIITOR

    • A apărut o eroare; probabil fluxul nu funcționează. Încearcă din nou mai târziu.
  • Decembrie 2017
    L M M M V S D
    « Noi    
     123
    45678910
    11121314151617
    18192021222324
    25262728293031
  • ARHIVA/NUMERE ANTERIOARE

  • Panou