~Gabriela Căluţiu-Sonnenberg: „Tichetul de parcare“

– evoluţie la sol –

Într-una din acele binecuvântate zile de toamnă târzie, când soarele încălzeşte şi zugrăveşte lumea într-un arămiu rumen de parcă ar curge miere prin aer, am ieşit la o plimbare cu masina prin urbea mediteraneană  în care avem privilegiul să locuim. Musafira mea, o bună prietenă din România s-a aşezat pe bancheta din dreapta. Am desfăcut capota masinii şi am pornit la drum de-a lungul litoralului, în traficul nu foarte aglomerat. Zăream din când în când cu coada ochiului, trecând pe lângă noi, alte maşini decapotate, mult mai luxoase decât a noastră, conduse de vilegiaturişti zâmbitori, cu batice fluturând în vânt sau cu şepci în culori aprinse.

Ne-am oprit în staţiunea cea mai chic din apropiere şi am parcat într-o parcare curăţică, cu plată. Am scos de la automat un tichet de parcare valabil pentru două ore şi, ca să nu uităm ora întoarcerii, am rupt marginea prevăzută special în acest scop, luând-o cu mine în buzunar. Restul tichetului l-am plasat la vedere sub parbriz. Apoi am plecat la plimbare.

Nu mică ne-a fost mirarea la întoarcere cand am găsit o agentă  de poliţie ocupată să fotografieze maşina noastră, cu gând să ne taie chitanţă de amendă. Din punctul ei de vedere avea perfectă dreptate, pentru că biletul nostru de sub parbriz dispăruse. Contrariată am întrerupt-o şi i-am explicat că am plătit deja. Noroc cu fiţuica din buzunar cu care ne-am putut demonstra nevinovătia. Scuza noastră a fost acceptată imediat.

Eu, mânată de curiozitate, am început să mă uit prin maşinile învecinate, căutând fără prea multă tragere de inimă biletul lipsă. N-a durat mult până am descoperit biletul-pereche în maşina parcată bară la bară cu a noastră. Tichetul avea acelasi număr de serie iar conturul colţului rupt se potrivea perfect cu al nostru. I-am arătat poliţistei descoperirea şi am întrebat-o dacă gândeşte să întreprindă ceva împotriva infractorului. Ea mi-a replicat că nu e treaba ei iar în ce mă priveşte pe mine să fiu liniştită că nu mă va amenda nimeni câtă vreme pot demonstra că am un bilet de parcare valabil.

Mărturisesc că situaţia asta insolită, în care nevinovatul e chemat în fata legii să-şi demonstreze nevinovăţia în timp ce altul, vinovat evident, rămâne nepedepsit, m-a cam descumpănit. În timp ce discutam situaţia, s-a apropiat cu pas apăsat un tânăr spaniol, dând semne ca ar vrea să urce în maşină. Temătoare, agenta de poliţie s-a retras.

Nu ştiu de unde m-a cuprins pe mine brusc un elan irezistibil, cert este că nici nu s-a aşezat bine hoţomanul pe locul şoferului în maşina “marcată”, că l-am şi luat în primire.

I-am spus că nu se face să furi tichetele din maşinile altora, chiar dacă ele sunt decapotabile. Că dacă el economiseşte astfel o monedă, celălalt plăteşte scump  zgârcenia lui cu un bilet de o sută, pe post de amendă, fără să fie vinovat. Tânărul a încercat mai întâi să nege furtişagul, dar silit de proba evidentă pe care o ţineam eu în mână a recunoscut şiretlicul, fără să dea semne de sfială. În loc de explicaţie a început să ne ameninţe el pe noi. Cum că el e şef la el acasă, în ţara lui şi că noi suntem cei care îi « cotropim » şi le ocupăm sistematic spaţiul, drept pentru care am face bine să ne întoarcem de unde am plecat, înapoi în patriile noastre mumă.

Mi-e ruşine acum că nu m-am stăpânit mai bine, dar recunosc că, provocată aşa, în plus cu adrenalina pe care o aveam deja acumulată în sânge, m-am repezit la el uitând că e mult mai solid decât mine şi i-am replicat şi eu vreo două în limba lui natală, pe care întâmplător o stăpânesc destul de bine de zece ani de când sunt aici. Am culminat cu constatarea ca nu s-ar mai găsi cine să plătească parcările pentru ei, în cazul în care ne-am hotărâ să dăm cu adevărat curs invitaţiei sale de a părăsi ţara.

Har Domnului, încleştarea noastră s-a menţinut doar în plan verbal, dar şi asa nu le-a fost uşor agentei şi prietenei mele să ne despartă!

După  ce am luat distanţă şi ne-am mai calmat putin nervii, în timp ce şedeam pe o bancă din parc şi contemplam acel du-te-vino de vilegiaturişti înstăriţi, cu zâmbete pe buze, prietena mea din România m-a întrebat mirată:

“Nu crezi că eşti şi tu de vină, când laşi masina cu capota deschisă, parcă invitând hoţii să cotrobăie prin ea? Nu eşti în fond tu aceea care a greşit mai întâi?”

« Evident că nu!”, am protestat scandalizată. Bineinţeles că nu văd deosebire între o maşină cu sau fără acoperiş, căci bucata aceea de stofă poate fi despicată oricând cu o simplă manevră din briceag! Unde poftim am greşit eu? Că m-am obişnuit să respect bunul altuia, aşa de la sine înţeles, încât nu mai e nevoie să şi-l inconjoare omul cu şapte lacăte?! Mi-ajunge să ştiu că apartine alcuiva. Ce-i greşit în asta?

Nu scap de-o bănuială usturătoare şi, sper eu, nefondată. E teama că poate în alte condiţii aş fi putut reacţiona si eu la fel. În fond, în ochii lui, hoţomanul nu consideră că face un delict, el crede că e “şmecher”. Isteţimi dintr-astea sunt răspândite cu duiumul peste tot în lume, mai ales în ţări în care “proprietatea întregului popor” ne-a falsificat sistematic percepţia bunului altuia.

Oare am fost vreodată aşa nedreaptă, autoservindu-mă cu nesimţire din avutul altuia doar pentru că proprietarul n-a ştiut să  şi-l protejeze mai bine? Cândva, în alte vremuri, în altă  lume, cu alte reguli?

Un lucru mi-l amintesc foarte bine de pe vremea când trăiam izolaţi în propria noastră ţară: mirarea cu care observam cum străinii îşi lăsau lucrurile personale prin locuri şi prin situatii precare, nesupravegheate, fără să se gândească măcar o clipă la riscul de a nu le mai găsi la locul lor.

Acum nu mă mai miră nimic. Eu însămi am devenit la fel de neatentă şi de naivă ca şi ei. Nu mai departe alaltăieri, când mi-am lăsat şlapii afară, în faţa uşii de la intrarea în sauna mixtă, cum văzusem că fac nemţii civilizaţi ca să nu introducă germeni în cabină. Câteva minute mai târziu am auzit două fete discutând pe româneşte în fata uşii:

“Ia te uită, cineva şi-a uitat lucrurile aici. Şi sunt ca noi, încă bune de purtat!”

Am devenit credulă. Cred în bune intenţii până la proba contrarie. E încă o metamorfoză care s-a întâmplat cu mine. Una treptată şi fără dureri, o evoluţie la sol. Programul meu liber ales.

Exercitiu de gimnastică încolo şi încoace, e bine să nu uit să rămân cu picioarele pe pământ! Chiar dacă trăiesc acum într-o ţară în care se poată zâmbetul pe buze şi prezumţia de nevinovăţie, arunc din când în când o privire în jurul meu ca să mă asigur că…nu-mi lipseşte nimic.

GABRIELA CĂLUŢIU-SONNENBERG

Benissa, 7. ianuarie 2010