~Menuţ Maximinian: „Vorba îndulcită“

Din câte sate se-nşirã pe Valea Mărgăritarelor, nici unul n-are sufletul mai fierbinte şi mai însângerat de patimile credinţei ca satul ales între sate. Aşezarea de la capătul centru al lumii are inima vie, in ciuda incercãrilor timpului necruţător, pe care într-o zi îl voi mitui cu cei mai aleşi bani ai regelui, pentru a-şi încremeni pendula secundei.

Munca nu lâncezeşte, cinstea nu rugineşte, tradiţia şi credinţa în Dumnezeu sunt prinse lângã icoane, alături de mâţele sfinţite în Duminica Floriilor. Sprijinitã ca-ntotdeauna de dascãli, neosteniţii luminãtori, constiinţa de sine a satului fluturã victorioasã peste ogoarele pregãtite de rod.

Prima brazdă, sacră, este creionată pe locul locurilor de cel mai înţelept dintre ţărani, într-un adevărat ritual. Nu de cel scenic, ci unul credibil, în care sămânţa adevărată, dătătoare de viaţă, are rol primordial. Pământul, materia prin excelenţă, cea ale cărei sâmburi au fost aduşi de pe fundul oceanului primordial şi din care s-a plămădit, ca o pâine miraculoasă, sub binecuvântarea şi graţie efortului demiurgic al lui Dumnezeu, lumea. Aşa este plăsmuit şi omul: ţărânei modelate după chip divin i s-a insuflat duh şi i-au fost date în stăpânire toate cele de sub cer şi de deasupra apei. În văzduhul limpede de unde Dumnezeu, sfinţii şi cetele de îngeri veghează mersul lumii şi pământul, unde împărăţeşte. Cândva, atâta loc fusese lăsat de la faţa pământului până la bolta văzduhului cât să încapă omul. Omul a fost cel dintâi axis mundi, şi totodată legătura directă, dreaptă cu spaţiul rarefiat al divintăţii şi nemuririi. Un copil a greşit aruncând cu tină înspre cer. Amestecul elementelor nu putea fi permis: de atunci, îngrijorat că păcatele ţărânei pot contagia lumea celestă, Dumnezeu a ridicat cerul atât de sus, încât nu îl mai putem nici ajunge, nici măcar vedea, decât la marile răstimpuri sacre. Pământul este divinizat ca zeitate: jumătate femeie, jumătate bărbat, partea femeiască adăpostită în adâncuri, primindu-şi hrana din trupurile morţilor, iar partea bărbătescă deasupra, muncită, chinuită de oameni pentru a le da hrană. Sfinţenia lui este luată ca martor la jurăminte, este invocată ca putere pedepsitoare supremă în blestemele de moarte sau ca binecuvântare la nuntă, naştere  sau moarte. El, omul, nu lasă sămânţa să încolţească singură, ci o afundă în ţărână. Tăind brazdele cu fierul plugului, se expune răzbunării divine pentru suferinţa pricinuită; de aceea, poartă cu sine binecuvântarea divinităţii celeste, a lui Dumnezeu, mai puternică decât răzbunarea zeităţii telurice, dar şi blestemul de a fi devorat, după moarte, de aceasta. Sacralitatea acestei misiuni nu este înscrisă în cărţi, ci de-a dreptul în cer: se spune că primul plug a fost luat de Dumnezeu, după arat şi aşezat, ca stele strălucitoare, pe boltă. Constelaţia Orion, închipuie, în imaginaţia ţăranilor români, cele două coarne ale plugului, lama care despică pământul, cei doi boi care îl trag şi omul ce merge alături. La prima brazdă trasă de plug, pământul a sângerat ca un om; după care, sângele lui a fost prefăcut în apă, pentru ca oamenii să nu se mai sperie atunci când îl lucrează. De aceea, plugul este venerat şi temut, ca unealtă ce are puterea de a domina pământul. Este afumat, stropit cu apă sfinţită, trecut prin foc.

Ce ai zice tu, pământeanule, dacă ai face cunoştinţă cu Demetra, zeiţa greacă a vegetaţiei, şi muritorul Triptolem? Celeos, tatăl lui Triptolem, a adăpostit-o pe Demetra, zeiţa grânelor, la Eleusis pe când aceasta cutreiera pământul în căutarea fiicei sale. Ca să-l răsplătească pentru ospitalitate, zeiţa a vrut să-i ofere fiului regelui, Demofon, nemurirea. Pentru aceasta, l-a aşezat în vatră, ca focul să-l cureţe de partea sa muritoare. Din pricina spaimei mamei lui Demofon, acţiunea a eşuat şi copilul a pierit. În schimbul lui, zeiţa i-a dăruit celuilalt fiu, Triptolem, un car tras de dragoni înaripaţi şi un pumn de seminţe. Triptolem a început să străbată lumea, învăţându-i pe oameni agricultura şi mânuirea plugului.

Dacă  omul ar vedea câte guri stau căscate în pământ ca să aştepte mâncare din ceea ce el seamănă, ar muri de spaimă; deşi nu le vede, el trebuie însă să ceară roadă „pentru toată dihania şi pentru mine”, căci el se va sătura după ce se vor fi săturat toate celelalte vieţuitoare, vii sau moarte, oameni sau dihănii.

Marele Preot, în mijlocul plugurilor aşezate în semicerc, aduce ofrande soarelui şi apei, pentru ca stihiile să încălzească şi să ude pământul.

În satul satelor, prezentul şi-a sãpat matca sigurã. Oameni sunt la fel ca vorbele lor: mândri, dar nu trufaşi. Aşezaţi şi “rabdatori”. Mici ca “inalţâme” şi vânjoşi. Oameni demni, care insã ii respectã ca nimeni altcineva pe domni: domnul “invaţator”, domnul “parinte”. Dascãlul e salutat cu evlavie şi urmãrit de la ferestre pe uliţa înrourată de credinţă. Când iese în sat, femeia işi leagã “naframa” sub bãrbie – semn cã are o supãrare şi nu e cazul sã o intrerupi din mers. Dacã se leagã la spate e semn de bucurie, de normalitate. Totul se opreşte la “pamânt”, la “locuri”. Aici totul se ia in serios: dragostea şi ura. Duşmãniile se moştenesc din generaţie in generaţie. La fel şi prostul renume. Dacã ai furat o datã, toţi copiii, pânã la a patra generaţie, poartã stigmatul hoţiei. Eşti al lui ãla care “a facut” şi a dres. Dacã nu ai poreclã, nu eşti in rândul oamenilor. Nu exişti. “Vai de cei fãrã poreclã”, zic sătenii. “Ori eşti slab de minte, ori n-ai copii şi ţi s-a stins neamul.”

Fiecare ştie de unde vine şi incotro se indreaptã. Istoria a trecut cu multã  şi adâncã blândeţe peste ei. De aceea poate nu-i prea au la inimã pe venetici. Nu poţi fi decât ceea ce eşti. Chiar dacã  viaţa il poartã prin lume, săteanul revine, işi face mãcar casã de odihnã şi de bãtrâneţe. Nu uitã. Orice ar face, işi ia ţara dupã el.

Nu e uşor sã inţelegi sufletul lui. Pentru asta iţi trebuie timp. Trebuie să ai rãbdare sã-i asculţi în parte pe ţãrani şi, nu in ultimul rând, sã mergi la pas pânã pe deal, simţind respiraţia tainicã a locului, glasul “pamântului” şi cântul “taraganat” al Vãii,  – hotar despãrţitor şi loc de intemeiere românească.

Cu sumanele negre, în picioare cu opinci, pe omãtul pufos, babele se indreaptã spre bisericã.  Este ceas de rugãciune în postul Crãciunului. Se reîntorc acasã cu tãmâia şi cuvântul popei în suflet. Mai este puţin şi vine “Craciunu”. Fetele fac în şezãtori haine noi, pe care le vor îmbrãca de Sãrbãtori. Feciorii le ajutã la colind: “Sculaţi gazde nu dormiţi/ Cã soarele-o rasarit/ În oblonu boilor/ Şi-n staulu oilor/ Şi-n fereastra gazdelor/ De ieşi gazdã pânã-n prag/ Cã te colindãm cu drag/ Şi iarã te bãgã-n casã/ Ş-aprinde lumina-n masã/ Cã-ţi intrã Hristos în casã/ C-un mãnunchi de busuioc/ Sã aibã gazda noroc/ Tãt margând şi stând pe loc/ C-un mãnunchi de nintã creaţã/ Sã aibã gazda viaţã/ Tãt margând şi stând pe laiţã”.

Simbolic, cu traista în spate, copiii de aici vã vor colinda: “Lasaţî Craciunu în casã?” . “Lăsăm, lăsăm, că vine din satul copilăriei”…

MENUŢ MAXIMINIAN