Angela Bîrsan: „Shalom şi Leuştean“ (fragment)

Israelul nu este atât o ţară cât o stare de spirit care începe cu un salut, „shalom” adică pace. E un paradox pentru că este  un stat al cărui certificat de naştere s-a semnat în urmă cu 60 de ani, a trecut prin 6 razboaie şi, probabil, sute de atentate teroriste. Cu toate acestea, oamenii de pe zebră au chipuri liniştite şi zâmbitoare, chiar dacă fiecare are în casa lui o mască de gaze şi o încăpere blindata, în oraşele în care stau nu bântuiesc tancurile, noaptea sunt luminate feeric iar ziua e o explozie de culoare a florilor în zecile de parcuri şi alei. Am petrecut două săptămâni în Israel, nu ca turist ci, mai degrabă, ca un om care şi-a asumat verbul „a fi” aidoma celor vreo 7 milioane şi jumătate de locuitori. Am fost în vizită la prietenii gazdei, o familie de evrei originari din Iaşi, m-am plimbat, neînsoţită, după miezul nopţii cu câinile acesteia pe străzi,  am făcut piaţa, am intrat în cafenele pline ochi, am călătorit de-a lungul şi de-a latul ţării iar sentimentul cel mai pregnant a fost cel de liniste şi pace.. Într-o zi am fost întrebată dacă vreau să vizitez ceva anume. Da, am răspuns eu, Yad Vashem.

Cum e văzut Yad Vashem, fără emoţie ? A fost inaugurat în martie 2005 în prezenta a 40 de şefi de state. Noul complex muzeal cuprinde un muzeu de artă al Holocaustului, un pavilion destinat expoziţiilor temporare, un centru de studiu vizual şi o sinagogă. În fiecare an, sute de mii de persoane vizitează muzeele, aleea Drepţilor Între Popoare, Sala Numelor, Templul Amintirii, Valea Comunităţilor, Monumentul Copiilor. Yad Vashem a început să colecteze documente despre Holocaust încă de la înfiinţare adca din 1953. Datorită efortului de a strânge toată documentaţia legată de această temă, arhivele conţin în prezent peste 65.000.000 de pagini în zeci de limbi, aproximativ 300.000 de fotografii, peste 40.000 de mărturii relatate de către supravieţuitori şi mii de filme. Biblioteca oferă peste 100.000 de titluri pe această tematică.

Ştiam, aşadar,  despre Yad Vashem tot ce se poate şti din cărţi şi publicaţii, de pe internet. Nu ştiam că va fi cea mai devastatoare experienţă pe care aveam să o trăiesc până atunci. Şi nimeni nu m-a avertizat, în vreun fel că după ce vezi acest loc niciodată nu mai poţi fi al fel ca înainte de a-l vedea. Am mers împreună cu încă trei persoane, doi bărbaţi şi o femeie. Doar unul dintre aceştia mai fusese acolo. M-am mirat oarecum, mă gândeam, cumva, că e ceva obligatoriu pentru toţi evreii, dintr-o mie de motive. Aveam să aflu însă că sunt mulţi cei care nu i-au trecut pragul pentru că nu au puterea să o facă pentru că însăşi familiile lor sunt parte al unui trecut atât de crud şi de dureros încât le e peste măsură de greu să-şi răscolească sufletul şi amintirile. Întreb dacă e vreo traducere, ce înseamnă în limba română Yad Vashem. Aflu că este vorba de monumentul numelor dar e mai degrabă cunoscut ca monumentul holocaustului. Ajungem, la prânz, pe una dintre înălţimile Ierusalimului.

E aşezat pe un teren stâncos, cam cum e în toată ţara, un constrast perfect cu verdele intens al unor arbori tropicali. Intrarea se face printr-o construcţie din beton şi sticlă. Şi curtea exterioară şi cea interioară geme de vizitatori din Israel şi din toate colţurile lumii, evrei şi ne-evrei,  de sute de tineri îmbrăcaţi în uniforme verzi sau gri  aflaţi în timpul serviciului militar de doi ani pentru fete şi trei ani pentru băieţi, după împlinirea vârstei de 18 ani. Sunt câteva sute de metri până la o altă construcţie care-mi creează impresia unui buncăr în care intrăm. Tot să aiba 25 de metri înălţime,e fără geamuri laterale, doar undeva, sus, o fantă îngustă de lumină. Zidurile, făcute din beton de un cenuşiu apăsător, sunt aidoma unor palme care stau în rugăciune, cu degetele unite şi podul palmei lăsat să cuprindă o inimă imaginară. Aşa mi s-a părut mie…

Pe un perete lateral rulează imagini cu fotografii sau secvenţe din înregistrări pe peliculă alb negru din viaţa comunităţilor evreieşti din cuprinsul întregii Europe înainte de celui de-al doilea război mondial. Zăbovim vreo 10 minute. Ne întoarcem la 180 de grade şi urmăm şirul uriaş de oameni. De-a dreapta şi de-a stânga unui culoar iluminat din podea sunt intrări. Intrări spre o lume de coşmar. Fiecare încăpere e o urmă a unei drame de neînchipuit atunci când citeşti cutremurătoarele cărţi ca Jurnalul Anei Frank sau Fabrica morţii.

Cineva spunea că o imagine poate ţine locul a 1000 de cuvinte. Aici, la Yad Vashem, imaginile ţin loc de 6 milioane de oameni care n-au mai văzut lumina zilei după ce, familii întregi au fost gazate, arse , torturate,chinuite si aruncate în gropi comune. Auschwits, Birkenau, Dachau… Panouri întregi cu fapte istorice pentru care omenirea ar trebui să roşească, să plângă, să se intrebe ce fel de specie este, cum a fost posibil ca o astfel de realitate care a depăşit până şi cele mai crude coşmaruri din somnul vreunui om de pe planetă să fi luat chipul realităţii. Însoţitorii mei încearcă, amabili, să-mi explice câte ceva din ceea ce vedem, pe măsură ce înaintam, într-un soi de zig-zag într-un vis negru.

Cu toate că voiam să aflu cât mai multe, la un moment dat, am simţit nevoia să mă desprind de ei. Mă gândeam cât de greu poate să le fie să rememoreze acest episod înfricoşător din viaţa lor, mai ales când adăugau şi amănunte despre propriile lor familii. Dar era prea mult şi pentru mine. Geamantanele cu mărunţişuri de viaţă, o bluză curată şi cârpita des, ochelari, o hăinuţă de postav, o stivă imensă de încălţări sărăcăcioase, fotografii de familie sau cele mai cumplite fotografii, cu oameni scheletici, doar piele şi os, camioane din care se rostogolesc morţii, străzi pline de cadavre…Îmi curg lacrimile fără să vreau şi mă întreb încă o dată ce fel de specie suntem de am fost în stare să ajungem până aici cu astfel de poveri…

Nu aveam de unde să ştiu că încă n-am văzut ceea ce avea să mă copleşească atât de tare încât abia atunci am priceput de ce sunt puse şi bănci într-un loc căruia i se zice muzeu dar un  muzeu din care îţi vine să fugi şi să te curăţi interior ca atunci când dai dimineaţa cu apă, ca sa-ţi vină să mai trăieşti, fără o ruşine cumplită şi sentimentul unei vinovăţii de care, deşi nu eşti tu însuţi vinovat, se naşte necum din tine şi te apasă ca o povară imposibil de descris. Ajung singură într-o încăpere ciruclară, înaltă, unde nu pătrunde nici o rază de lumină. I se spune Sala Numelor. Deasupra capului, o cupolă uriaşă. Câteva zeci de mii de fotografii te privesc dintr-o lume absolută a liniştii. Chipuri de copii veseli, mame cu copii în braţe, familii întregi …Toate le-au aparţinut într-o viaţă sfârşită în acest memorial al numelor şi tăcerii. Pe măsură ce te apropii, detaliile, aceste mici amănunte de viaţă surprinse pe hârtia fotografică  devin şi mai copleşitoare.

Nici nu observi când ajungi în faţa unui grilaj de protecţie de care te izbeşti şi te face să priveşti în jos. Iar acest jos e o groapă la fel de mare ca şi cupola de deasupra, săpată în stâncă, pe fundul căreia clipoceşte, curat, un luciu de apă în care se reflectă toate chipurile din fotografii. Milioanele de CHIPURI care te privesc din nou, din cel mai negru mormânt al omenirii , cu ochii aţintiţi de această dată în sus, spre o lumină pe care niciodată nu o vor mai vedea. Nu mi-am mai aşteptat înoţitorii, am alergat afară unde se lărgea parcă nefiresc panorama atât de vie a Ierusalimului, cu stâncăriile lui albicioase, invadate de măslini.

Am simţit nevoia să privesc în sus, la soare, să ma doară strălucirea lui ca şi cum aş fi putut cumva să le-o trimit celor pe care de abia îi văzusem cu câteva secunde în urmă în ochiul de apă. Am rătăcit o vreme prin gădinile Yad Vashemului atât de confuză încât nu mai ştiam dacă voi mai putea ieşi de acolo vreodată. M-am reîntâlnit cu prietenii mei care stăteau la intrare, aşteptându-mă răbdatori şi curioşi să le spun cum mi s-a părut. Dar n-am putut să vorbesc, n-am putut să articulez nici o silabă, doar dădeam din cap a nu. Am urcat din nou în maşină însă eram altcineva. Cel care conducea s-a uitat la mine lung şi a a vrut să deschidă radioul. A avut o ezitare însă si m-a întrebat daca poate face asta. NU, i-am raspuns. O după amiază întreagă de duminică am tacut. Şi l-am rugat pe Dumnezeu să ne ierte pe toti, şi cei vii şi cei morti.

ANGELA BÎRSAN

FRAGMENT DIN CARTEA „SHALOM SI LEUSTEAN”, dedicată victimelor holocaustului si evreilor care au emigrat  în Israel, nascuţi  în România şi spun despre sine: „am inimă de român dar religia mi-e de evreu”