~Tania Ramon: „Netoamne“

NETOAMNE
Încerc, cum ştii, să-mi amintesc de toamne
îngenunchiate-n brumă, însă m-ai oprit:
mai sunt poveşti, mai e şi-un doamne-doamne
ce şade pe undeva, da-i fîstîcit

de reguli şi butoane, ştii tu- zei păgîni,
ce ne montează vieţile-n clişee.
Cînd noi ne coborîm pe pîrtie în fîntîni,

treziţi de mistica întîmplare ce e,
vorbeşti de vals de parcă toamna a venit

numai pe bonturi şi nu frunze, poezii
dezleagă din copaci. Nici nu aş fi zărit
cum ninge cu aramă în fantezii

de timpul n-ar fi devenit bonom subit,
să ne absolve de tristeţi c-un Doamne
îngenunchiat în brumă ce nu ne-a oprit
să ne iubim. Şi-acu`-nfloresc netoamne.
_______________

SAU POATE NU
Medalioane cu poveşti, sau nu,

sunt frunzele cînd taci strivindu-le apăsat

de un teanc de zile prinse-n acaju

pe un pian melodios cambrat

ce bea din partituri, sau poate nu,

cînd gîndul torturat de variaţiuni

e-o lebădă cu gîtul de oţel. Te du.

Sunt bine, sunt doar toamnă, sunt alt luni

ce şterge sufletul, sau poate nu,

cînd tu, oprit în scoarţa de copac, vei şti

că anotimpul e o stare ce-ncepu

din flori de măr, naivităţi,  prostii,

şi sîngerînd pîn` la rugină spuse : tu.
_______________

SUCITA MEDINĂ (CONFESSION)
Ce bine te potriveşti în apusul de cer care

supune. Blîndeţea se-ntinde pe creste şi-mi pare

că toamna, sucita medină, m-aduna din brumă

şi ţăndări, de nici vîrful săgeţii de frunze nu mă

mai scrie. Pe ziduri. Doar fantoma de lună curgînd

în monotonul dezastru de vînt şi lichid ce îl vînd

pe vise nespuse mă ştie. Tardiv. Îngeraşii

spart-au în joacă clepsidra luminii. Simt paşii,

tot dansul făcut cu tine de mînă, fructele-n pîrg,

pleata de rug de pe mirişti aprinse, zarva din tîrg

şi din bobul de strugur, muchia de pat, argintie…

Iar toamnă.

Doar ceaţa, doar frigul, doar noaptea de-o mie

brumaţi ne deşteaptă tînjind la acea melodie?

TANIA RAMON