~Cristina Zetu: „Mitopeea copilăriei“

Copilăria este jocul libertăţii, al inocenţei, al divinei activităţi creatoare. – Nietzsche

Începutul existenţei umane înseamnă incertitudine, dorinţă de cunoaştere şi uimire. Misterul vieţii se oglindeşte în ochii celui ce abia a păşit în lume, transpunându-se în poveste pentru a putea fi mai uşor de cunoscut. Uimirea este cea care deschide orizonturile lumii înconjurãtoare şi trezeşte interesul copilului pentru cunoaştere. „Copilăria, susţinea Eugen Ionesco, este o lume de miracole şi de uimire a creaţiei scãldate în luminã, ieşind din întuneric, nespus de nouã şi proaspãtã şi uluitoare”. Natura se redescoperã prin ochii unui copil, fiind înnobilată de puritatea gândurilor lui.

În lucrarea sa Diologuri cu Leucò şi alte eseuri, Cesare Pavese utiliza în mod inspirat, sintagma mitopeea copilãriei pentru a defini capacitatea copilului de a percepe lumea prin intermediul mitului, suit la rangul de cunoaştere obiectivã. Mitul este o normã, în concepţia autorului, care surprinde esenţa unei întâmplãri unice, petrecute în afara timpului şi spaţiului, fiind utilizatã pentru a explica anumite aspecte ale vieţii reale. Dar copilăria este şi un poem epic, o epopee, plină de eroi legendari şi lucruri supranaturale, în care binele iese întotdeauana învingător. Copilăria stă sub semnul legendei, tocmai pentru cã aceasta este perioada în care se naşte sentimentul ,,unicitãţii absolute” în faţa a tot ceea ce natura îi dezvãluie. Aflat în stadiul de început al dezvoltării sale, copilul aplicã aceste norme asupra tuturor lucrurilor care îl fascineazã şi pe care nu le poate pãtrunde cu ochii minţii. Aceaste fascinaţii vor fi cele care vor contura imaginaţia adultului de mai târziu şi-i vor oferi posibilitatea de a se reîntoarce la perioada de început a vieţii sale.

Universul copilăriei îşi desfăşoară existenţa în veşnicie şi basm. Toate elementele naturii sunt însufleţite şi există pentru a-i oferi copilului posibilitatea de a experimenta eternitatea. În poezia  lui Eminescu O, rămâi codrul simbolizează locul în care timpul a încremenit şi unde copilul poate cunoaşte şi stăpâni veşnicia: “Şi privind în luna plină/ La văpaia de pe lacuri,/ Anii tăi se par ca clipe,/ Clipe dulci se par ca veacuri”. Copilăria este o mistuire continuă în flăcările cunoaşterii mitologice, iar natura este scena pe care eternitatea îşi joacă rolul suprem. Pădurea simbolizează perioada contopirii desăvîrşite cu natura şi a armonizării cu întregul univers, stare pe care poetul o va căuta mereu, de-a lungul vieţii sale, fără însă a găsi calea spre aceasta:  ,,Astăzi chiar de m-aş întoarce/ A-nţelege n-o mai pot…/ Unde eşti, copilărie,/Cu pădurea ta cu tot”.

Imposibilitatea întoarcerii în vremurile de început ale vieţii îl determină pe poet să se abandoneze într-o stare de tristeţe profundă, redată în poezia Trecut-au anii. Magia acestor vremuri se nãştea din  „poveşti şi doine, ghicitori, eresuri”, care prin împletirea semnificaţiilor lor confereau o luminã aparte copilãriei: „Cãci nu mã încântã azi cum mã mişcarã/ Poveşti şi doine, ghicitori, eresuri // Ce fruntea-mi de copil o-nseninarã,/ Abia-nţelese, pline de-nţelesuri.”

Vibraţiile minţii copilului la dezlegarea acelor înţelesuri au dispărut treptat, odată cu trecerea spre perioda maturităţii, dar poetul încearcă  să le regăsească apelând la sunetul muzicii: „Să smulg un sunet din trecutul vieţii,/ Să fac, o, suflet, ca din nou să tremuri/ Cu mâna mea în van pe liră lunec; // Pierdut e totu-n zarea tinereţi,/ Şi mută-i gura dulce-a altor vremuri,/ Iar timpul creşte-n urma mea… mă-ntunec!”. Întreaga poezie se desfăşoară într-o atmosferă de clar-obscur, dezvăluind astfel sentimentul poetului de melancolie legat de faptul că se îndepărtează cu fiecare clipă de perioada plină de farmec şi lumină a copilăriei, şi se afundă în întunericul vieţii de adult, lipsită de sensuri magice.

O evadare către tărâmul de poveste al preafericitei perioade de copilărie este descrisă în poezia Codru şi salon, unde Eminescu reconstruieşte, din metafore atent alese, lumea în care spiritul său a cunoscut o contopire perfectă cu natura.  Astfel spaţiul se deschide treptat, poetul făcând trecerea dinspre salonul aglomerat  către universul mirific al copilăriei prin „ochii sufleteşti”. Poetul îşi redescoperă cu puterea gândului plaiurile natale scăldate în poveste şi pare să se abandoneze total acestui „vis frumos”: „Se uită pe fereastră cum ninge-ncet … mereu.// Se uită cum omătul copaci şi case-ncarcă,/ Cum vântul farmă ramuri zvârlindu-le-n fereşti,/ Atunci i se năzare un vis frumos… şi parcă/ Revede tinereţea-i cu ochii sufleteşti”.

De la stânci, munţi şi codrii, până la păsări, râuri şi „murmurul de viespii” , natura pare preocupată să-i creeze copilului un univers unic, în centrul căruia se află însă imaginea mamei. Ea este cea care deschide noi orizonturi spre cunoaştere:  „Mama ştia atâtea poveşti, pe câte fuse/ Torsese în viaţă… deci ea l-au învăţat/ Să tâlcuiască semna ş-a păsărilor spuse/ Şi murmura cuminte a râului curat”.

Pentru Eminescu copilăriei este unicul moment în care spiritul omului devine concentric cu cel al naturii şi gândul acestuia cunoaşte libertatea de a crea. Odată apusă, această perioadă ia cu sine farmecul poveştilor, zborul gândului şi încrederea în existenţa veşniciei.

Preocupat de a-şi crea o lume unică, legendară, în care timpul uită să-şi urmeze cursul firesc, iar spaţiul nu cunoaşte limite, copilul se abandonează jocului său şi îşi transformă în permaneneţă realitatea. Natura e complicele lui, căci îi dezvăluie misterul său şi se deschide pentru a-l lăsa pe micul demiurg să o transforme.

În volumele sale de poezie, George Popa conturează cu delicateţea penelurilor sale stilistice un portret  al copilăriei scăldat în lumină, în parfum de poveste şi în sunetele melodioase ale rugăciunilor de îngeri.

Prin ochii copilului universul se redescoperă, îşi află noi sensuri şi capătă puteri magice, conferindu-i acestuia posibilitatea de a pătrunde cu uimire, în esenţă lucrurile şi de a trece dincolo de frontierele lumii existenţiale. Toate aceste aspecte fac din copilãrie unica şansã a omului de a se contopi cu divinitatea: “Copil, culcat pe iarbã, priveam în noapte cerul./ Cu cât creştea uimirea, cu atât pluteam mai nalt/ Pînã fãceam aceeaşi plãmadã cu eterul…/ În zori – ce dor de mine din ţãrmul celãlalt!”

Inocenţa din privire şi puterea de a trece cu gândul dincolo de manifestarea exterioarã a lumii din jurul sãu, îi conferã copilului posibilitatea de a reconstrui universul şi pentru atingerea acestui scop el se dãruieşte total. ,,Jocul de-a Dumnezeu” este o importantã lecţie despre libertate pentru viitorul adult, deoarece aripile imaginaţiei mitice mistuie distanţa dintre divin şi profan. Orice limită dispare şi totul se renaşte în poveste : “Copil – nu vezi o lume strãinã în afarã./ Din tine totul naşte şi-n jur te dãruieşti./ Te  joci cu tine însuţi, de tine te uimeşti:/ Asemeni eşti cu Unul. Eşti tu Întâia Oarã.” Copilăria este mai mult decât un interval temporal din dezvoltarea unui om, este un sentiment, o trăire, o stare din care renasc în mod continuu toate aspectele unei lumi fantastice.

Îngerul, simbol al puritãţii acestei etape, este cel care leagã teluricul de transcendent, conferind altitudine viselor şi gândurilor micului creator: “Copil, vedeam cum îngeri se nasc din rugãciune/ Și cum cu a lor nimburi aprind pe boltã stele./ O zânã bunã-aievea aripi simţeam cã-mi pune/ Și cât de lesne alãturi suiam pânã la ele!”.

Rolul îngerului este surprins, cu iluminată inspiraţie, în poezia Copilărie. Constituite pe mai multe niveluri, versurile relevă o trecere dinspre planul divinului înspre cel al teluricului pe aripile îngerilor:  “Iar Domnul cobora în vie/ cu îngerii s-adune struguri./ Era atâta veşnicie!/ N-aveai puteri cât să te bucuri.”. Raiul nu este o promisiune biblică a divinităţii, ci se conturează sub privirile uimite ale copilului, devenind lumea lui eternă.

Lumina revelatoare este simbolul cunoaşterii prin mit, iar natura este cea care îi ghidează copilului paşii pe tot parcursul aventurii sale în spaţiul fantastic al basmului. În poezia Abecedarul mirării, George Popa creează o atmosferă mirifică în care copilul este fascinat de principiile esenţiale ale lumii pe care roua, stelele, ciocârlia şi nufărul i le dezvăluie. Vocalele uimirii: a, o, i, relevă însetarea de cunoaştere, ce îl determină pe copil să îşi însuşească primele lecţii despre viaţă: “Când am intrat elev în clasa-ntâi/ ne tot miram: în a!… în o!… în i!…” Astfel roua, azurul şi nufărul sunt cele care cuprind în esenţa lor puritatea, iar ciocârlia deţine secretul sunetului perfect: “Frumos a fost apoi în clasa a doua/ când ne-a predat despre lumină roua.// Și tot frumos azurul când venea şi ne-nvăţa cum lăcrimează o stea.// O, şi-ntr-a treia-un pui de ciocârlie / vorbi de număr, ritm şi armonie.//  Iar într-a patra un profesor nufãr/ mi-a spus de ce sunt palid, de ce sufãr”.

Atmosfera acestor prime lecţii este una feericã, accentul cãzând pe comuniunea copilului cu natura. Dornic sã cuprindã în orizonturile cunoaşterii sale tot ceea ce lumea are sa-i ofere, micul învãţãcel se lasã purtat de aripile fantasticului. Dar atunci când cunoaşterea mitologicã îşi pierde însemnãtatea, raţiunea pare sã opacizeze capacitatea copilului de a trãi în basm şi treptat lucrurile din jur îşi pierd sensurile magice de până atunci: “Dar mai apoi când am trecut la carte,/ toate-au plecat mai sus şi mai departe./ Bolnave de-ndoială şi-ntrebare,/ o       umbrã le-a crescut la fiecare. În final rămâne dorinţa de întoarcere cãtre început, în acea perioadã în care totul era guvernat de legile miticului: “Aş vrea să mă întorc la clasa-ntâi,/ Să mă uimesc din nou: în a!…în o!…în i!…”

Singura posibilitate a adultului de a se vindeca, fie şi pentru câteva momente, de cotidian este de a se abandona în mit şi de a privi lumea prin sensibilitatea inimii şi nu a raţiunii.

Octavian Goga evidenţia, cu delicateţe, binecuvântarea prezenţei copilului în preajma celor care au încetat de mult să mai trăiască în poveste: “Veniţi la sânul meu cu toţii,/ Copii cu frunţile senine,/ Veniţi să primeniţi izvorul/ Nãdejdii mele de mai bine!” Copiii reprezintã şansa de a trãi în absolut, pe care universul o dăruieşte umanitãţii, însă pentru o scurtă perioadă. Ei sunt cei care binecuvinteazã creaţiile naturii prin surâsul lor pur şi prin puterea de a visa şi conferã binelui rangul de învingãtor etern: ”Cãci râsul vostru plin, nãvalnic,/ Ca unda râului de munte,/ Îmi amuţeşte-ndurerata/ Poveste a-firelor cãrunte”. Reîntors pe meleagurile basmului, adultul se abandonează în mrejele miticului, însã aceastã stare nu face decât sã adânceascã prãpastia dintre perioada copilãriei şi cea a maturitãţii: “Și parcã-mi picurã un cântec/ La poarta minţii mele reci:/ O dulce-ntârziatã razã/ Din raiul meu pierdut pe veci”.

Plinã  de mistere şi legende, copilãria este etapa în care omul se descoperã, se afirmã ca unic creator al unui univers fantastic şi poate astfel risipi orice mister, cãci filtreazã totul printr-o gândire mitologicã. Odatã pierdute, toate aceste puteri magice nu se mai întorc, iar natura îşi ascunde tot mai mult sensurile şi frumuseţea de ochii opaci ai adultului. În acest sens Hõlderlin afirma : „Cel ce nu a fost copil perfect nu poate deveni un om perfect.” Şi tot el, în poemul Ca într-o zi de odihnă… scria că în actul dicteului creator poetul, care primeşte în dar fulgerul din mîna lui Dumnezeu, trebuie să aibă „inima curată asemenea inimii de copil şi mîinile fecioare, fără greşeli.”Pentru că, afirmă Murilo Mendes – „Copilăria vine din eternitate”.

CRISTINA ZETU