~Luminiţa Aldea: „Cuvântul între risipire şi poezie“

Cuvântul între risipire şi poezie

E atâta risipă de cuvânt în ţara mea şi pe planeta numită pământ  – unde încă se mai moare de foame, de disperare şi de vise frânte – încât de durere şi de neputinţă că nu pot face lumea mai bună mă pedepsesc la lungi tăceri de frică să nu arunc ca pe un balast miraculoasele cuvinte cu care ne putem spune dorul, dragostea, setea de infinit, dar ne şi putem înjura, bălăcări, umili.

Pentru mine, cea care tac mai adânc decât vorbesc sau scriu, cuvântul nu-i risipire, ci e fascinantul material prin care respir altfel decât prin plămâni şi cu aer, e în ultimă instanţă religia mea, căci e legat de credinţă să te apropii de cuvinte cu veneraţie şi teamă şi să le rogi să te slujească atunci când vrei să spui cu ele ce înseamnă trăirea adevărată şi viaţa. Cred că a veni în lumea cuvântului şi a scrisului ca într-o joacă e sacrilegiu, iar a veni în lumea poeziei după Eminescu şi să spui că se chemă vers expresii asemănătoare cu cele auzite în emisiuni de divertisment în care unii români arată că sunt mai proşti decât am bănuit eu că sunt, e blasfemie. Eu păşesc cu teamă şi cu ochii plecaţi în lumea poeziei şi a cuvântului, conştientă până la durere de inimă că, din timp şi din cer, mă privesc titanii scrisului românesc.

Când miroase sufletul a iarbă înaltă şi pe vise cade roua, când luna îmi bate în fereastră şi mă pune să-mi cer iertare pentru tot ce n-am trăit, când nicio lacrimă nu mai pot vărsa în numele regretului şi a cumplitelor păreri de rău, când niciun plâns nu mă poate vindeca, când mă întreb cui i-am fost călău, unde şi în care viaţă, de în aceasta sunt mereu victimă, când nu mai ştiu în cine şi în ce să cred, când mă tem cumplit, albastru, dureros că de răutarea lumii şi de lipsa iubirii nici soarele n-ar mai vrea să răsară, atunci îmi bate în tâmplă, sfioasă, tremurând, cu haină de curcubeu şi de lumină POEZIA. Îi deschid… mă închin… o întreb: Oare n-ai greşit venind la mine ?!… Oare eu sunt omul cel mai potrivit să spună ceea ce ai tu de spus !?… Ea dă din cap, apoi mă îmbracă în cuvânt ce mă mângâie, mă vindecă, mă împărtăşeşte şi mă înalţă. Din diafana îmbrăţişare a poeziei cuvintele încep să plângă pe hârtie  şi să spună încă o dată ceva despre iubire, lacrimă, dor, pasăre, pământ, rugăciune, credinţă, Dumnezeu… Oare arde în mine candela poeziei când simt şi trăiesc un asemenea vers :

Te-am plâns iubire

că i-ar fi ajuns lui Dumnezeu

să-şi nască roua

din lacrimile mele.

Să fie poezie nevoia de a vorbi când strigi şi nimeni nu-ţi răspunde !? Să fie o întâlnire a ta, cea care ştii că eşti şi te cunoşti, cu fiinţa ascunsă în spatele propriilor ochi !?… Să fie poezia vindecarea de dor şi de urât, să fie versul şi cuvântul scris sfârşitul căutării unei iubiri de care ai fost mereu însetat, dar ţi-a fost teamă de lume să recunoşti asta ?!… Căci te-a speriat cu aspra-i judecată şi în loc să-l întrebi pe Dumnezeu ce vrea de la tine, te-ai închinat lumii şi vrând s-o multumeşti ai trăit ca un sfânt, tânără fiind, şi ţi-ai obligat inima şi trupul să uite că e om. Acum, matură fiind, nu te mai temi de lume căci ştii că e o proastă cu pretenţii de înţeleaptă sau o înţeleaptă proastă, care te judecă, dar nu-ţi vede lacrimile, nu te hrăneşte, nu te îmbracă şi nu-i pasă că te doare. Prea târziu ai înţeles, suflete, că a fi sfânt e doar un cuvânt, a fi om e magnific şi tot prea târziu ai înţeles că întrebările tale doar spre Cer trebuie înalţate… Va rămâne din mine oare, după ce mă voi muta in cer, ecou de cuvinte a toată emoţia ce am trăit-o, neliniştea, căutarea, deznădejdea?! Se va zbate în cuvinte ca un val ce se izbeşte de mal tot oceanul de lacrimi ce l-am vărsat trăind!?… Ce din tot ce sunt, din tot ce simt, din tot ce mă doare va rămâne când nu voi mai fi!? Ce va trăi mai mult decât mine!?…

Nu ştiu ce va fi mai durabil decât trupul acesta ce se stinge încet ca o candelă. Dacă va fi un Cuvânt voi fi fericită printre stele…

LUMINITA ALDEA