~Monica Sumalan: „Despre credinţă“

Poate că braţele tale întinse incercau să cuprinda cerul şi lumea asta în continua miscare.

Un gest tandru,o alunecare,un refugiu in sinele copleşit.Erai un simplu muritor ca şi acum.Acelaşi sens ,multe remuşcări într-o lume care nu îti aparţine ,dar în care lumina bate la fereastră de nenumărate ori.

Un muritor preocupat să identifice misterul dintre atâtea mistere,şansa de a înţelege individualitatea ,şansa admirabilă.

Poate că braţele tale se întorceau din nou la tine,iar sus exista cerul,împietrit si solemn..Dumnezeu vorbeşte cu ingerii.Dumnezeu are timp să priveasca mai jos de el şi mai sus.Să gaseasca timp ,să găsească cuvinte,soluţii la problemele unei umanitaţi în care oamenii nu mai au timp pentru el..

Până şi îngerii se simt neputinciosi in fata unui suflet care refuză să se inalţe,să treacă peste invidie si gelozie..

Iubirea pe care o simţeai aducea a multumire,avea un sens,avea gandul acela purificator care transforma întunericul în miracol.

Iubirea semăna cu ea ,cu râul acela dătător de unduiri frematatore,cu mama ta ,cu cantecul pe care il pastrai în profunzimea fiinţei.

Nu era altul.Nu erai decat tu ,faţă în faţă cu temerile tale,cu simplitatea reconfortantă a binelui,cu ingerii tai

Exista dimineaţa,trandafirii aşezaţi în glastră ,surâzători galanţi,impetuoşi.

Exista privirea ta când întâlnea cerul,semnificaţia fericirii acolo într-un paradis al liniştii sufleteşti.

Braţele tale ,prelungi întinse spre el,spre cerul albastru ,puterea tămăduitoare a iertarii într-o lume a contrastelor , a iluziilor ,puterea de a mai spera când suferinţa încearcă pe omul bun,pe care nu l-a părăsit Dumnezeul lui.

MONICA SUMALAN