NR. 7/2009

Ana Maria Bălaş: „Aripi de fluture“

-din fantasmele copilãriei-
( in memoria Ecaterinei Gavriliu)

– Mã deranjeazã urmele de pe ochelari. Sunt amprentele tale?
Stau la calculator şi încerc sã scriu. Vorbesc pe mess cu o prietenã care încearcã sã mã facã mai veselã.
– In seara aceasta nu sunt în apele mele! Imi dau jos ochelarii şi mi-i sterg cu dosul bluzei de corp.
– Da, s-a lãsat frig la noi. Gata, nu mai e de tricou. E septembrie.
Imi pun la loc ochelarii şi arunc o privire spre fereastrã. – E senin si e pãtrar. Intunericul începe sã manânce din blocul de vis-a –vis, din stâlpii de iluminat, ca şi cum s-ar îndrepta spre mine. Vezi picioarele de caracatiţã? Au în vârf, stele . Atunci când îţi prind corpul, lasã în locul tãu o stea . Si dacã nu-i steaua mea? Atunci, poate te aduc înapoi.! Crezi? Eu una nu. – Vreau sã fie înapoi- luminã.
Vreau sã fie zi; somnul a adormit şi el o datã cu glasurile de afarã.
Mã uit instinctiv , încã o datã pe fereastrã şi îmi sare în ochi cãsuţa. E la doi paşi de mine, între doi brazi bãtrâni.
Acum e cu totul diferitã de cum o ţin eu minte. E albã toatã şi pustie. Doar nişte jaluzele gri te fac sã te gândeşti cã poate – se trag în sus din când în când. >>>>

Cezarina Adamescu: O lucrare de interes major pentru literatură şi pentru viaţă (cronica la cartea lui Constantin Vlaicu)

CONSTANTIN VLAICU, „STRĂJER LA PORŢILE PĂDURII”, Editura SINTEZE, Galaţi, 2009
Creaţia de până acum a tânărului scriitor bănăţean  Constantin Vlaicu se înscrie în spiritul tradiţionalismului autentic românesc de esenţă  seculară, între jurnalism cultural, memorialistică, literatură de evocare, literatură angajată şi militantă în favoarea sănătăţii mediului, a echilibrului natural, breviarul său epic împletindu-se armonios cu un ideal fixat în inimă cu fire de aur nevăzute – de la care nu poate face rabat nici o clipă.

Volumul de referinţă, „Străjer la porţile pădurii”, cuprinzând principalele articole de publicistică, de informare şi documentare, este structurat astfel încât să atingă acele coordonate umane legate de arealul în care a văzut lumina zilei şi şi-a desfăşurat activitatea până la această dată.

Este un adevăr ştiut, că, o trăsătură  specifică de caracter a bănăţenilor este aceea că, pe oriunde i-ar purta paşii, ei nu-şi uită matricea, da-seinul, locul de unde au survenit ca fiinţe, nici neamul, nici limba, nici meginţii, şi nu-şi renegă numele de român, reîntorcându-se pe meleagurile natale.

Nici autorul de faţă nu face excepţie, dimpotrivă.

De asemenea, principalele virtuţi creştine şi civice, corectitudinea, onoarea, eroismul, modestia, stau mărturie în veac şi fac cinste numelui de român, apărător vajnic  al neamului, al bunurilor moştenite, al valorilor spirituale tradiţionale, garanţie a trăiniciei şi perenităţii lor pe aceste meleaguri. >>>>

Tănase Mihail: „Maria“

Maria îşi recupera forţele consumând fructe de pădure, culese cu o zi înainte.Nu acorda mâncării nici o atenţie, ducea precipitat la gură perele acrişoare strâmbându-se din când în când, – totul cu gesturi maşinale şi, privind, în acelaşi timp, printre stinghiile pătulului, ca să nu scape din ochi uşa casei.

Pentru o fetiţă de zece ani, răceala şi umezeala toamnei aproape că nu contau.În ziua aceea, totuşi, îi era tare frig şi, mai mult o durea tot corpul.

„Dacă stau aici şi aştept, poate o să adoarmă; şi mâine va uita, n-o să mă mai bată.Dar şi dacă mai stau mult şi nu se culcă, mă va căuta, iar dacă mă va găsi…”

În clipa următoare, uşa se deschise şi, în lumina lămpii, distinse clar trupul mătăhălos al mamei vitrege.

– Maria, unde dracu’ te-ai băgat? Las’ că pui io mâna pe tine, mâine dimineaţă…Crezi c-o să uit?

Maria se strânse mai tare  în culcuşul  pe care îl improvizase din mătase de porumb şi frunze.Auzi cum bătrâna trânteşte uşa şi trage zăvorul cu putere.Lacrimi fierbinţi îi năpădiră obrajii îmbujoraţi de febră şi aruncă cât colo fructul din care abia muşcase.Şi, fără a fi reuşit să ia vreo hotărâre,  ieşi tiptil din pătul.Nu se îndreptă spre casă, ci începu să se plimbe de colo până  colo, prin grădiniţa aproape uscată şi lipsită de viaţă.Din când în când, strângea cojocelul peticit pe lângă ea, încercând să se încalzească

Deodată, observă cum bătrâna se apropie de fereastră şi priveşte exact în direcţia ei, fără să o vadă însă din cauza întunericului.Apoi, se retrase şi, cu un gest larg, făcu lampa mică, apoi sulfă în ea şi o stinse. >>>>

Mariana Gurza: „Concertul de ieri – Mariana Corcoveanu Ivaniuc“

Obisnuiti fiind cu poezia Marianei Corcoveanu Ivaniuc, sensibila si tandra, de data aceasta autoarea ne propune un volum de proza, “Concertul…de ieri”, aparut la Editura Eurostampa, Timisoara, 2009, intr-o forma grafica excelenta.

Pagini presarate cu sentimente firesti, apartinand unui suflet plin de freamat, in care “iubirea” se regaseste pretutindeni.

Fascinata de frumusetea naturii, un “concert al linistii si al zbuciumului prin care fiecare din noi trece”.Vibrand in fata frumosului intra in rezonanta cu sunete ce-i vin, de la  cea care nu a dezamagit-o niciodata: natura

Pentru autoare “timpul, ramane singura masura” .Rascolita de amintiri, de clipe sumbre de momente sublime, ingemanate toate intr-n buchet argintiu.O traire sincera plina de o “armonie ce musteste in paginile scrise precum nectarul in piersica transfigurata de soarele pasiunii.Un soare de sfarsit de primavera, asa cum sentimentele si trairile tumultoase ale personajului feminin, care transpar mereu si mereu in randurile vibrand de atata sensibilitate si tandrete care isi pune amprenta pe fiecare cuvant, pe fiecare soapta, pe fiecare amintire…”

Volumul dedicat fiului sau Vlad, poate fi, o carte marturie, a autoarei, a trairilor ei unice.

”Concertul de ieri…”poate uneori devastator “s-a dovedit a fi piatra la temelia maturizarii”. >>>>

Graţian Cormos: Jurnalism cultural vs. nihilism occidental“

Orice posibilă  discuţie despre jurnalismul cultural astăzi pleacă inevitabil de la rolul acestuia în peisajul construcţiei/deconstrucţiei imaginarului colectiv. Cu alte cuvinte jurnalismul cultural, indiferent de modul său de expunere (presa tiparită, audio-vizual sau noile media) trebuie văzut ca un puternic factor care influenţează percepţia şi acţiunile noastre cotidiene. Pentru că, a face jurnalism cultural, nu înseamnă numai a vorbi despre cultură, ci şi a te interoga în permanenţă, asemeni maeştrilor greci, asupra sensului şi semnificaţiei pe care îl poate avea un veritabil act cultural. Aşadar, un „jurnalism cultural” autentic, ar trebui să fie mai mult „jurnalism”, decât „cultural”.

Recenta dezbatere privind jurnalismul cultural organizată la Madrid, în Espacio Niram cu ocazia celei de-a patra ediţii a Cafenelei Literare, a fost pentru participanţii veniţi din România, Spania, Portugalia şi Italia, un astfel de moment de reflecţie asupra destinului unui concept în derivă.

Reîntorcându-se la originile criticii autentice ale culturii de masă, aşa cum a fost ea anticipată de Nietzsche, iar apoi repusă în discuţie de nenumărate ori, de către Adorno, Heidegger şi toţi filosofii lucizi ai postmodernităţii, scriitorul Martin Cid a atins două dintre problemele cele mai ardente ale momentului: mercantilizarea culturii şi nihilismul valorilor, aspecte ce sunt conţinute în însăşi devenirea Occidentului laic. >>>>

Anca Negru: „Nina“

Of, mâinile astea… zbârcite şi îmbătrânite. Ele mă dau de gol! Să  caut crema de mâini. Mi-a adus-o Relu. Dacă nu e bună? Poate o fi ceva în ea… ceva… rău. De îmbătrânit. Oare se poate ? Sigur, că se poate! Acum, totul este posibil. Să nu mă dau cu cremă, atunci? Şi mâinile mele… mi-am făcut o manichiură frumoasă… foarte frumoasă. Unghiile tăiate, ca desenate. Ojă roşie, un roşu aprins… unde o fi crema aia? Ce să fac? Pe cine să întreb dacă e bună, daca o exista? Ceva rău în ea… să mă dau cu ruj! Sunt cam palidă, buzele vineţii! Rujul… nu mai ştiu de unde l-am primit… Dacă are şi el ceva… rău? Dacă mi se vor umfla buzele? Sau fac bube urâte şi cu puroi…! Pe cine să întreb? Of, of, of… Vine Relu. Da, da, da… Pe unde o fi umblând? Iarăşi nu vine la timp. Nu se gândeşte la nimic serios şi responsabil. Nu ştie că sunt singură? Nu mă vede? Câteodată cred că a uitat. A uitat tot. Tot ce ne lega. Nu ne mai leagă nimic. Doar… o datorie… sau o povară… Trebuie să mă pregătesc să arăt frumoasă când vine, trebuie să mă aranjez un pic. Să fac şi un pic de curăţenie. S-a pus praf peste tot! Vai! Câte am de făcut! Nu îl interesează! Nu îi pasă! Îşi caută alte femei! Umblă hai-hui toată ziua… nu e niciodată acasă, dacă rog o vecină să-l caute pentru mine. Nu îl găsesc decât foarte rar… ce poate să fie? Nu e de încredere, nu te poţi baza pe el niciodată. Povară?! Asta sunt pentru el! Sunt convinsă. Nu, nu, nu… atac cerebral… Perfuzii, eu, nu, niciodată… Nu mai vreau niciodată să trec prin aşa ceva! Niciodată! Parcă mă dor amigdalele! Mă dor din ce în ce mai tare… Să nu uit să îi spun lui Relu, să mergem la doctor… să îmi dea medicamente… Vai, n-o să îmi treacă, n-o să-mi treacă… Ce mă fac? >>>>

Marcel Cuperman: Poeme

CÂNTEC PASTORAL
Frunză verde de migdale,
Urcă oile agale
De prin luncile din vale
Înspre coasta cu ponoare,
Unde-i iarba dătătoare
De săruturi pe răcoare.
Gura oii se lipeşte
De firul ce proaspăt creşte
Şi-ntre buze îl topeşte,
Pe cioban oaia-l iubeşte.
******************
Frunză verde ca şi nucul,
Ciobănescul cât haiducul
Roată dă când cântă cucul.
La mioare stă de pază
Şi la lup îi mintea trează,
De cu zori şi pân’ l-amiază
Ş-apoi până se-nnoptează.
Îsi iubeşte ciobănelul
Că-l hrăni cu zăhărelul
Când era un pui ca mielul.  >>>>

Victoriţa Duţu: „Trăind în cercul vostru strâmt, vă credeţi genii“

Am trecut de curând prin Iaşi şi acesta pãrea neschimbat. Câtã linişte, câtã candoare, câtã bucurie, câtã frumuseţe. Aceeaşi pace patriarhalã te înconjoarã. M-aş fi dus şi acuma la biblioteca de la filosofie sã citesc de dimineaţã pânã seara. Îmi amintesc de starea aceea când citeam câte o carte la o zi sau douã, când mistuiam paginã cu paginã fãrã sã mã mai intereseze altceva decât ceea ce scria acolo, lumea aceea care se deschidea în mintea mea era totul pentru mine. Citeam filosofie şi literaturã, teologie şi istorie, nu conta, dar mai tare mã interesa tot ce era legat de reflecţie, de gândire, de meditaţie. În cei nouã ani de facultate, cinci de matematicã şi patru de filosofie, nu îmi amintesc sã fi fãcut altceva decât preocuparea aceea nebunã, de a citi şi a scrie pe cont propriu tot ceea ce gândeam şi simţeam ca este în mine bun sau rãu. În perioada aceea am reuşit sã adun în jur de o sutã de manuscrise pe care nu le-am mai deschis niciodatã, dar le am. Habar nu am ce am scris în ele. Nu am publicat nimic în niciun ziar, în nicio revistã literarã pentru cã pentru mine era important sã scriu, nu sã public, dar urmãream cu fervoare şi cu cea mai mare atenţie tot ceea ce se scria. Citeam cu un saţ extraordinar când apucam câte o revistã, tot ce scriau alţii. Printre preferate erau Timpul, Echinox , Dialog, Gazeta studenţeascã şi altele.  >>>>

NR. 6/2009