~George Motroc: „(Re)lecturi esenţiale: Moromeţii – o lectură de ieri şi de astăzi“

CE REZISTĂ şi ce se mai poate citi ASTĂZI din întreaga literatură a anilor 50-60? La o asemenea întrebare tulburătoare pentru destinul unei literaturi se poate da cel puţin un răspuns cert: ,, Moromeţii” de Marin Preda.

Chiar şi numai amintirea etapelor elaborării romanului reflectă cât de greu era să se scrie şi mai ales să se publice, în acea perioadă, LITERATURĂ ADEVĂRATĂ, necontaminată ideologic. Astfel, deşi a anunţat romanul încă din 1948, într-un interviu şi l-a scris într-un an, scriitorul nu îl va publica decât în 1955,sper sfârşitul anului şi după ce în prealabil publicase nişte fragmente în ,,Viaţa Românească”.Cauza oficială acestei amânări a fost, cel puţin aşa mărturiseşte autorul, una subiectivă: ,, mai mult îmi plăceau povestirile mele din Intâlnirea din Pământuri, dure, reci, necruţătoare”¹; s-ar mai putea adăuga, îndrăznesc să cred, dincolo de acest nivel declarativ şi o ALTFEL de cauză nespusă: o intuiţie a scriitorului că nu era MOMENTUL favorabil sau măcar posibil pentru a publica o carte de literatură lipsită de clişee ideologice.

Uimeşte şi astăzi, CURAJUL nemaintâlnit în epocă la un alt scriitor, de a construi imaginea unui ţăran care nu numai că nu este alienat din cauza unei munci istovitoare, aşa cum era el prezentat în romanele realismului socialist, dar care îşi poate permite şi un astfel de ,,lux burghez”: nişte seri ale bucuriei sufleteşti, ale contemplării lumii şi ale plăcerii cuvântului, pe scurt, nişte manifestări specifice unor oameni liberi, cu nişte spirite la fel de libere şi care, deşi nu au prea multă carte, nu se lasă orbiţi de o anumită opţiune politic sau de clişeele ei ideologice.

Nu cred să existe într-un alt roman şi nu doar din acea perioadă, un exemplu mai tulburător de polemică cordială cum este cel dintre Moromete şi Cocoşilă. Cei doi puteau să fie prieteni în viaţa de zi cu zi, dar şi adversari politici duminica, în poiana fierăriei lui Iocan, acolo unde fiecare încearcă să se remarce prin inteligenţă şi ironie în faţa celuilalt, dar şi a auditoriului. Se construieşte astfel un model de polemică, în care interlocutorii încearcă întotdeauna să CONVINGĂ prin argumente şi/sau ironie, dar nu se gândesc nicio clipă să-l constrângă pe celălalt să-i accepte opinia sau să-şi reducă adversarul la tăcere prin forţă fizică. Acesta este un exerciţiu de normalitate aparţinând unor oameni liberi, un contraexemplu propus de Marin Preda, la spiritul dogmatic oficial care a dominat anii 50, atunci când noţiuni precum libertatea cuvântului sau acceptarea opiniei celuilalt îşi pierd orice fel de importanţă.

Cel care strică adunarea este Tugurlan, sancţionat prompt de ,,vocea” impersonală care exprimă opinia celor prezenţi: ,,Poate că Ţugurlan avea alte păreri politice… S-ar putea să aibă, dar tocmai asta e lupta politică, să-ţi combaţi cinstit adversarul. De ce să înjuri?!… Eeee!… Păi, asta nu mai e luptă politică! Asta înseamnă să nu ştii să te porţi…²Mai mult decât atât se poate pune şi întrebarea retorică: LA CE FEL DE DISCURS face aluzie scriitorul? Cumva la discursul rudimentar şi liplisit de minimă eleganţă al activistului de tip comunist de la sate?

Meritul incontestabil al lui Marin Preda rămâne acela, că într-o perioadă atât de dogmatică precum anii 50, să realizeze imaginea unui ţăran care nu se luptă cu ,,exploatatorii” (aşa cum era cazul lui Mitrea Cocor), ci se luptă cu greutăţile vieţii de la ţară pentru a-şi menţine lotul său de pământ – simbolul libertăţii sale interioare. De asemenea, în comparaţie cu ,,Cronica de familie”, demn de toată stima noastră astăzi este curajul autorului de a fi obiectiv in raport cu personajele sale, o obiectivitate de care s-a vorbit şi în epocă: ,,Nicăieri nu tresaltă în paginile sale o undă de lirism, nici o tremurare subiectivă, nu se ghiceşte sub rânduri, pretutindeni observaţie nemiloasă, dezvăluire a adevărului. Stilul e cu desăvârşire incolor, de o transparenţă stendhaliană. Nu cunosc în literatura română un scriitor atât de detaşat, atât de indiferent (afectiv) faţă de destinele personajelor ca Marin Preda.” ³

Demn de admirat este şi curajul scriitorului de a arăta faptul că, în contradicţie cu discursul oficial al literaturii de propagandă, oamenii satului nu manifestă acel mare entuziasm faţă de noul regim comunist; ei sunt mai degrabă sceptici în cea ce priveşte ,,binefacerile” colectivizării. Mai mult decât atât, există întotdeauna o clară demarcaţie între oamenii satului şi ,,ei”, comuniştii: ,,Păi, dacă nu i-a rugat nimeni, de ce se amestecă, de ce nu-şi văd de treburile lor, cu politica lor? Au politica lor, au ajuns la putere, ce mai vor? Să-şi vadă de partidul şi de ce mai au ei acolo la oraş.” ⁴ Chiar şi astăzi IMPRESIONEAZĂ o astfel de radiografie a cea ce înseamnă efectele perverse ale ideologiei care amestecă şi inversează scara de valori sau adevărul şi minciuna şi nu poţi să nu te întrebi oare cum au fost citite şi ce reacţii au stârnit în sufletul cititorului din perioada comunistă…

Astfel, în ceea ce priveşte raportarea lui la noua lume, există o primă fază a mirării, a neînţelegerii cum se poate guverna fără opoziţie (,,Cum poţi dumneata să guvernezi fără opoziţie?!!” ⁵) sau pe cine ar deranja dreptul său la liberă opinie: ,,De ce să te legi de mine când eu nu-ţi fac nimic rău, stau colea liniştit şi mai vorbesc şi eu cu alde Giugudel, că de aia mi-a lăsat Dumnezeu gură? ⁶

Foarte repede această mirare se va transforma într-un profund dispreţ faţă de ,,binefacerile” colectivizării, ,,întreg capitolul al XVIII-lea fiind unul din pasajele de aur ale literaturii române.” ⁷ Afirmaţiile lui Ilie Moromete sunt, de fapt, nişte axiome ale bunului simţ ţărănesc care se află în contradicţie cu opiniile lui Niculae Moromete şi implicit cu concepţia comunistă despre colectivizare. Iată doar câteva exemple: ,, Viaţa, dacă nu-i a ta, ce-ţi pasă ţie de ea, dacă moare, se îmbolnăveşte sau nu mai face viţei?⁸”; ,,Să ar eu când cred de cuviinţă, nu să te las pe tine să-mi ari prost de-mi iese bolovanul într-o parte să te pui zece inşi cu măciucile pe el şi tot nu-l spargi.”⁹ Cconcluzia sa: ,,Agricultura asta în combinaţie o fi ea bună cui nu-i place să muncească, dar nu şi pentru mine.”¹⁰ Această critică acidă nu este îndreptată, aşa cum se mai întâmpla în epocă, împotriva unor greşeli individuale din timpul colectivizării, ci împotriva însăşi a concepţiei de colectivizare, încă un merit al DOMNULUI Marin Preda care trebuie subliniat.

Toate aceste critici uluitoare chiar şi astăzi sunt completate şi cu un exemplu practic care are o concluzie, s-ar putea spune, dintre cele mai ,,reacţionare” şi anume că într-un sat ,,nou”, colectivizat, Balaci, lucrurile merg MAI RĂU decât într-un sat ,,vechi”, adică necolectivizat încă precum Siliştea-Gumeşti: ,,Am fost la gospodăria ăstora din Balaci, continuă Moromete. Şi ce credeţi că am văzut? Vite neîngrijite, nutreţ risipit (…) S-au apucat şi au omorât caii, cică consumă pera mult; pe măsură ce ne industrializăm, aşa mi-au spus, o să-i dăm pe la fabricile de conserve sau o să-i omorâm noi pe acilea.”¹¹

Concluzia şi opţiunea lui Moromete este în totală contradicţie cu ceea ce se spunea oficial despre ,,succesul” şi ,,entuziasmul” oamenilor în privinţa colectivizării. Astfel, DACĂ ar exista posibilitatea de a alege între satul ,,vechi”, necolectivizat încă şi satul ,,nou”, deja colectivizat, oamenii l-ar prefera tot pe cel ,,vechi”: ,,întreabă-i pe ăştia noi din Siliştea: mă, voi vreţi să schimbaţi cu aştia noi din Balaci? Ai să vezi că nicu unul din Siliştea n-o să vrea. Dar când o să-i întrebi pe ăia din Balaci să vezi cum te pomeneşti cu ei grămadă că vor toţi.”¹² Trebuie subliniat şi aici CURAJUL EXTRAORDINAR SI SINGULAR al scriitorului de a exprima, chiar şi indirect o asemenea opinie, fără alte comentarii critice, în spiritul ideologiei oficiale.

În acelaşi capitol, Ilie Moromete priveşte critic şi o altă temă ideologică – schimbarea radicală a societăţii. Astfel, datorită echilibrului său sufletesc, Ilie Moromete nu poate să fie de acord cu o societate care proclamă distrugerea totală a ,,vechiului” şi înlocuirea cu ,,noul”; el continuă să creadă într-o altfel de societate care evoluează prin asimilarea trecutului şi nu prin răsturnări dramatice : ,,binele n-a dispărut niciodată din omenire (…); n-a fost pentru toţi, reluă el, dar de dispărut n-a dispărut niciodată şi aici nu trebuie să vii tu să strici şi binele ăla care a fost, pe motiv că faci ceva nou. Începe de colea de la capul unde e rău, nu de la capul unde e bine, dacă zici că ăsta ar fi scopul.”¹³

Într-o altă polemică cu fiul său, Ilie Morometeîl ironizează nu doar pe acesta, dar şi pretenţia ridicolă a regimului comunist care se credea superior oricărui alt sistem politic:

,,- Crezi, zise atunci Moromete, că omenire asta, de când e ea pe pământ, n-a ştiut să trăiască şi venirăţi voi să o învăţaţi?!

– Adică voi sunteţi mai deştepţi deât tot globul? Ştia bine acum cum era cu rotunjimea planetei, tot se alesese şi el cu ceva că îl ţinuse pe Niculae la şcoală, aât cât ţinuse. Niculae pufni:

– Şi ce te miri aşa? Sigur că suntem mai edştepţi.

– Cu Stalin în cap?.. zise Moromete şi pronunţă numele cum ar fi zis Marin.

Şi se enervă brusc şi porni din loc.”¹⁴

În confruntarea cu Niculae, ,,apostolul” unei societăţi de tip nou, Ilie Moromete îşi apără cu consecvenţă demnitatea, ceea ce determină ,, drama sufletească a personajului, prăpastia dintre el şi o lume care îi condiţionează neâncetat felul de a fi, încearcă să-i impună un alt cod esenţial.”¹⁵ Chiar dacă este învins de istorie în cele din urmă, Ilie Moromete rămâne un exemplu de normalitate şi care arată cum şi cât îşi poate păstra un ţăran demnitatea într-o societate comunistă, astfel încât se poate spune la sfârşit: ,,Domnule, eu totdeauna am dus o viaţă independentă!”¹⁶

Dar nu doar acest ţăran este învins de istorie, ci satul întreg este silit să intre într-un ,,joc” tragic în care libertatea sau interesele oaemnilor nu mai contează, totul fiind subordonat construirii unei societăţi de tip nou: ,,Se face un sat nou şi se distruge ăla vechi, fără să te mai întrebe nimeni dacă ăsta nou e mai bun sau mai rău ca ăla vechi, îl face şi s-a terminat şi n-ai unde să te mai întorci, trebuie să te aranjezi cu ce e.”¹⁷

Există în carte şi pagini care prin dramatism şi autenticitate depăşesc sfera valorilor literare şi au devenit nişte pagini-mărturii contra uitării de astăzi sau de mâine, în ceea ce priveşte , spre exemplu, modul cum s-a realizat procesul de colectivizare în anii 50: ,,Vasile, parcă puteai să stai de vorbă cu el? Te înscrii, nu te înscrii, tot aia e, zicea, toată ţara se înscrie şi numai tu un vrei? Şi îţi lua mâna şi te punea sforţat să te iscăleşti. Mulţi au fugit care pe la Piteşti, care pe la Bucuerşti, care pe şantiere, dar degeaba, că le-au pus pe muieri, pe babe, pe care au găsit în casă să semneze că intră de bunăvoie în gospodăria colectivă. Cine avea copii funcţionari pe la Pălămida sau Pietşti sau oriunde ar fi fost, veneau ăia şi-i convingeau pe părinţi să se înscrie, ca să nu le pericliteze situaţia.”¹⁸

Dacă primul volum din ,,Moromeţii” a fost considerat după apariţie, cu o uşoară satisfacţie, drept ,, un roman al dezintegrării gospodăriei mici şi mijlocii, al dezechilibrării profunde a vieţii satului în orânduirea capitalistă”¹⁹, cel de-al doilea volum, paradoxal, nu arată o minunată renaştere a tăranului în noua societate comunistă, ci totala lui prăbuşire psihologică, Ilie Moromete devenind poate cel din urmă ţăran. De aceea, aparent, Moromete – simbolul unei lumi şi democraţii ,,vechi”, pierde meciul său dramatic cu această nouă lume şi cu ,,noua” democraţie, astfel încât democraţia roşie câştigă.. Dar, importantă menţiune, a fost o VICTORIE TEMPORARĂ, chiar dacă pentru mai mult de 30 de ani…

S-ar mai putea adăuga, în loc de concluzie, mărturisirile celui mai cunoscut exeget – Eugen Simion, cel care a scris prefaţa ultimei reeditări a romanului, în Colecţia ,,Biblioteca pentru toţi”; chiar dacă toată ar merita citată, aleg finalul: ,,Capitolul despre moartea lui Moromete e tot ce s-a scris mai profund, în legătură cu această temă gravă, în literatura română. Romanul, în ansamblu, este substanţial, răstoarnă convenţiile literare ale momentului, sugerând reala tragedie a lumii ţărăneşti în perioada comunistă.”²⁰

P.S. În această lună, mai exact pe 16 mai 1980, dispărea în condiţii rămase misterioase cel mai strălucitor prozator al perioadei postbelice din literatura română şi care ar fi meritat Premiul Nobel… De aceea, NU uitaţi acel mic omagiu personal: (măcar în această lună, măcar pe fragmente) RECITIŢI-L PE MARIN PREDA!

GEORGE MOTROC

NOTE

¹Marin Preda, Viaţa ca o pradă, Editura Albatros, Bucureşti, 1977, p. 349;

²Marin Preda, op. cit., p. 92;

³Mihai Ungheanu, Marin Preda. Vocaţie şi aspiraţie, Editura Eminescu, 1973, p. 32;

⁴Marin Preda, op. cit., p. 131;

⁵Marin Preda, op. cit., p. 139;

⁶Marin Preda, op. cit., p. 183;

⁷Aureliu Goci – Răzbunarea lui Moromete, Editura Curierul Dunării, Bucureşti, p. 123;

^8-12Marin Preda, op. cit., p. 271;

¹³Marin Preda, op. cit., p. 272;

¹⁴Marin Preda, op. cit., p. 275;