Nuşa Ilisie: „Fantasma“

Norii se adunasera de prin alte ceruri îndepartate şi ţinuturi necunoscute, hotărâţi să acopere lumea pământeană. Coborâseră pe pământ în grupuri compacte, ca o mare debarcare celestă, atât cât să facă o singură culoare între ziuă şi noapte. Planeta Cer înghiţise Planeta Pământ! Bine, nu te speria! Vreau să spun că Cerul şi Pământul erau totuna, adică gri. Te-ai mai liniştit? Culorile dispăruseră ca şi cum ar fi fost totul programat. Era o confuzie tulburătoare în acea a-corporalitate, eu însămi nu mă mai puteam vedea (pe mine însămi) şi fiecare mişcare părea un început de zbor. Doar părea, ştiu, dar eu mă entuziasmam să-l fac posibil pentru că dispăruse frica de înălţimi! Dispăruse frica de orice, atâta timp cât văzul nu mai folosea la nimic. Ar fi fost un fel de zbor fără aripi într-o lume lipsită de zbor! Dar n-a fost! Ai înţeles de ce? In schimb, auzul devenise foarte fin, distingeam ţipătul ascuţit al vulturului de ţipătul meu foarte intim. Animalele erau într-o stare-fară-egal, în acea lume-fără-contur, ca o pată gri ce ne acoperise ca lava unui vulcan. Sigur că nu le vedeam, le simţeam doar umbletul de jur împrejur ca într-o aceeaşi-căutare… Până şi cele de sub pământ ieşiseră să vadă! Alfel nu îmi explic atingerea moale a unei cârtiţe şi nici fiorul aceleaşi nelinişti; cred că vedeam la fel, cred că eram în acelaşi tunel. Mai gălăgioşi erau oamnenii care, neştiind să adulmece, orbecăiau, vărsau cafeaua, făceau-dragoste-ca-chiorii, unii porneau maşinile sstressaţi să ajungă, să nu întârzie. Unde? Erau programaţi şi ei? De fapt, erau pierduţi în spatiu şi timp gri. Eu? Bine! De ce nu? Reuşisem să mă de-conectez de la priza de zi cu zi şi să prind momentul. Si ce? Numai că mi-era teamă să calc, vezi, tot zborul mi-ar fi prins bine! Nu, nu m-am vindecat! Mi-era teamă să calc pentru că se zvonea că şi sufletele ieşiseră din matca lor şi cred că mi se făcuse teamă să şi respir! Mă crede cineva? Mă înţelege cineva?

Nu.

Nu?

M-am dus pe pipăite până în balcon când norii parcă se retrăgeau spre planeta lor şi mi-am fixat ochii în iarbă; atunci era singurul reper pentru că mirosul îl păstram intact, ca şi toate celelalte simţuri ce nu fuseseră afectate de invazia norilor. Se auzea ceva foşnind uşor. Sunt pisicile! Imediat am ghicit! Coborau pe potecă, pe poteca îngustă, croită atunci de trecerea trupului lor printre ierburi. Erau toate gri închis, ca un şarpe gros, pufos, cu mai multe capete ridicate de-a lungul corpului. Incercau să mă vadă, erau neliniştite. Cred că animalele ştiu ele mai bine ce se întâmplă cu noi-chiar mai bine decât noi înşine-prin instinctele lor bazice; în schimb, nouă, oamenilor, ne-ar trebui mijloace foarte sofisticate, „mijloacele ştiinţei” pentru a putea descoperi dacă un animal gândeşte, când ar fi atât de simplu să te uiţi în ochii lui şi să-ţi dai seama că te priveşte cu înţeles. Tot atunci şi norii se mai risipeau, pisicile se rânduiau în jurul balconului aşteptând, păreau un şarpe frânt! Dar le-am lăsat! M-am urcat în maşina mea gri-ce vrei

poate că un nor în graba retragerii şi-a uitat culoarea pe ea-şi am fugit chiar atunci când, în pragul dimineţii, griul se mai subţia. Pe peretele uşor năpădit de ierburi al unei case rătăcite pe un câmp de măslini, am citit, puţin speriată de aripa unui porumbel ce se izbise de parbriz: „vendo sol…” Si am pierdut drumul.

Dacă oamenii de ştiinţă ar fi surprins momentul acela s-ar fi neliniştit. Dar ştii de ce? Pentru a găsi instrumentele cele mai adecvate să prindă clipa, pentru a o putea cerceta, explica, prevedea într-un viitor, pentru a formula teze, cum că pentru o clipă Pământul nu s-a mai putut numi Planeta Albastră, ci, Planeta Gri. Dar nu, n-a fost aşa! Sau poate, când tocmai erau pregătiţi să observe, clipa deja a fugit.

A fugit pentru că era doar o fantasmă de-a mea.

Nu, nu trebuie să merg la doctor.

Pot să-ţi mai scriu?

NUŞA ILISIE