~Miruna Tarcău: „Am crescut cu scrisul“

Locuiesc la Montreal de când aveam 2 ani, deci am crescut aici. Ca mai toţi imigranţii din Quebec am crescut complect ruptă de rădăcinile mele româneşti şi mă consider norocoasă că nu mi-am uitat limba maternă pe care dealtfel nu apucasem să o vorbesc prea mult în ţara mea de origine. Ce ştie un copil la 2 ani? Poate el realiza că părăseşte tot ce a cunoscut până atunci? Vacanţa mea în România din 2006 nu a fost o reîntoarcere- a fost o descoperire! Mi-a plăcut tot ce-am văzut cu ochi de turist, mânăstirile izolate, oraşele, atribuindu-le un farmec foarte ,,european’’.

În ambianţa generală, oamenii, limba, descopeream un univers oarecum familiar cu  povestirile din casă despre România, dar şi nou în acelaşi timp pentru că nu mai păstrasem decât ecouri depărtate.

Înainte să încep să scriu, să realizez că literatura este pasiunea mea şi lumea în care aş vrea să trăiesc dacă mi s-ar fi ivit ocazia, eram o persoană diferită.

Nu ştiu cum, nici de ce, dorinţa îmbătătoare de a crea un univers nou m-a cucerit la un moment dat şi am simţit scrisul ca o furtună care înlătură toate construcţiile fragile din mine, ca să clădească pe temelii din ce în ce mai solide.

Această revelaţie a fost un suflu nou care m-a propulsat în domeniul de care m-am agăţat cu toate puterile, cu ajutorul nepreţuit al familiei şi în particular cel al mamei mele. Astfel mi-am atins scopul, să fiu publicată cât mai tânără, să devin scriitoare.

De ce această grabă? Iată o întrebare la care nu am un răspuns precis. Poate pentru că perseverenţa şi timpul investite în primul meu roman erau prea importante ca să le las la voia întâmplării şi în procesul extrem de selectiv al editurilor.

Pe de altă parte caracterul meu perfecţionist, nerăbdător, pasionat şi dorinţa mea de a trăi totul la prezent au fost o motivaţie puternică. Sunt o persoană pentru care reuşita personală perfectă şi totală nu se poate atinge pentru că există totdeauna o etapă superioară. Pentru mine fericirea trece neapărat prin realizarea acestor obiective.

De ce am început să scriu…Cred că aşa cum alţii devin cititori. Vedeam în literatură un anumit ideal, pe care lumea reală nu-l oferea; o stimulare, un sentiment de importanţă când te identifici cu eroii de care apoi te ataşezi. Acesta este de fapt şi unul din scopurile oricărei ficţiuni şi care este de obicei atins.

Pentru mine între citit şi scris a fost doar un pas şi anume acela de a detaşa o parte din mine pe care să o grefez apoi într-un univers unde voi avea controlul absolut.

Citind recent Cuvintele lui Jean-Paul Sartre am realizat că intenţiile mele de scriitoare au fost asemănătoare cu ale sale de început.

O impostură, cum a denumit-o el, o dorinţă de a simţi că exist şi de a mă afirma printre semenii mei care nu mă vedeau totdeauna aşa cum mi-ar fi plăcut mie. O nevoie de a se simţi extraordinar într-un univers foarte normal dintr-o lume reală, de a descoperi şi a se identifica cu ceva nou în care să transpun propria viziune prin lucrări diferite, atât cât mi le permite imaginaţia. Vroiam să trăiesc prin personajele mele ceea ce nu aveam în realitate.

La început m-a influenţat şi stilul lui J.K Rowling de care m-am detaşat apoi în primul meu roman.

Am avut o imaginaţie fertila de când eram mica. In clasele primare, mama îmi citea totdeauna compunerile pentru la şcoală si mă încuraja să mai scriu. Uneori îmi cerea sa-i scriu sau sa-i spun o poveste, îi plăceau ideile mele, spunea ca sunt originale. De fapt chiar când eram foarte mică, înainte de a merge la scoală îmi plăcea sa inventez tot felul de aventuri cu eroi imaginari, majoritatea animale.

Am fost întotdeauna atrasă de magic, de fantastic, de aceea m-am străduit să-mi creez o lume sau chiar mai multe lumi proprii, este dealtfel începutul de la Guerre des Titans, saga fantastica la care lucrez acum.

Scriu când am timp dar mai ales când am inspiraţie care uneori nu vine când aş vrea eu. De aceea când simt ca am idei las tot ce fac şi încerc să pun pe hârtie cât mai mult posibil. Când scriu am nevoie de o anumita atmosfera unde evoluează personajele cu starea lor de spirit şi problemele lor, asta in afara intrigii pentru care am nevoie de inspiraţie ca sa filtrez totul într-un text fluid şi interesant. Altfel am ingredientele dar

n-am reţeta!

Pentru mine cartea este un triumf asuprea ignoranţei. Mă gândesc că sunt norocoasă să trăiesc în timpurile actuale, în această explozie informaţională. Stiu că acum cincizeci de ani n-aş fi publicat L’Ile du Diable, primul meu volum, la vârsta de 16 ani şi viaţa mea ar fi fost alta. Nu uit triplul dezavantaj de a fi o femeie, născută în România puţin după revoluţie, în mileniul trecut. Sunt convinsă ca secolul XXI este era posibilităţilor şi înlăturarea barierelor.

A scrie a devenit pentru mine o activitate naturală şi nu pot să-mi închipui ce ar fi fost viaţa mea daca n-aş fi dezvoltat aceasta pasiune.

Anul acesta am aflat ca mulţi autori au publicat la vârsta foarte tânăra şi după ce m-am întâlnit în mai multe rânduri cu cititorii mei, unii de vârsta apropiată ştiu că mulţi tineri scriu şi sunt determinaţi să termine ce au început.

Deci am realizat că etapele prin care am trecut până am publicat sunt normale şi aceleaşi pentru toţi începătorii, diferenţa este poate în şansa fiecăruia.

Nu sunt multe puncte comune între subiectele pe care le scriu în paralel, decât poate, fascinaţia mea pentru antichitate, istorie, arte care transpare din ambele mele romane.

Aş mai remarca o tendinţă de a face descrierile locurilor cât mai detaliate care să permită cititorului să vizualizeze cât mai bine scenele, în special cadrul în care plasez personajele. Prin opoziţie cu o descrierea a personajelor mult mai concisă şi indirectă care lasă cititorului libertatea de a şi le imagina el singur.

Ceea ce nu-mi place când se compară o carte cu un film este că imaginaţia dezvoltată prin cuvinte cere cititorului să integreze o parte din el-însuşi în lectura pe care o face şi să se apropie astfel de esenţa scrisului, pe când în cinema totul ne este prezentat pe un platou de argint. Spectatorul pasiv se mulţumeşte doar să asimileze, iar imaginaţia lui e stimulată diferit prin actori şi performanţele lor, efecte speciale, decoruri…totul e deja creat şi nu se mai poate modifica nimic.

Ca să poţi scrie eu cred că trebuie să-ţi regăseşti acea stare primară unde spiritul vagabondează într-un imaginar cotidian, sursă de bucurie şi fantezie.

Ca adolescentă încep să înţeleg că nimeni, nici măcar scriitorii nu se pot refugia în inconştient, nu pot trăi doar cu scrisul şi visele lor…dar copilăria va fi totdeauna pentru mine o sursă de inspiraţie pentru ideile şi idealurile mele.

Cărţile pe care le scriu acum sunt o continuare a ceea ce am început acum zece-unsprezece ani, au crescut şi s-au copt cu mine. Voi păstra totdeauna aproape ideile simple şi nevinovate care m-au împins spre scris, în care m-am scufundat pe de-a întregul. Crescând, am integrat diferite aspecte de viaţă pe măsură ce le descopeream, asemenea unui ,,şef’’ care încearcă să incorporeze în reţetele lui diferite ingrediente exotice. Dar depărtându-mă complet de la izvoarele mele de început aş trăda idealurile mele din copilărie care m-au împins spre literatură.

E adevărat că e din ce în ce mai complicat să păstrez viziunea modelului dezvoltat în copilărie, pentru că în literatura şi toate domeniile dealtfel intervin schimbările aduse de progres şi de modernitate. Din păcate, uneori aspectul comercial si publicitar primează conţinutului cărţii si asta am simţit-o încă de la începutul relaţiilor mele cu lumea editurilor. Tirania banului se întinde în toate domeniile, incluzând bineînţeles şi arta,  adesea înlocuită cu show-business aşa cum reliefează Jean Anouilh în varianta sa personală a fabulei Greierele şi Furnica de La Fontaine.

Ce-aş putea spune despre viaţa mea de scriitoare? Doar că abia începe, sper! Că eram cu piciorul în copilărie când am intrat în universul scrisului aproape fără să realizez că am ales o carieră care m-a propulsat prea devreme în lumea adulţilor sau, dimpotrivă e ceea ce mă mai reţine în copilărie.

MIRUNA TARCĂU