~Un tânăr scriitor gălăţean prezentat de Cezarina Adamescu: Cătălin-fănel Cvitenco

Cătălin-Fănel Cvitenco, „Aripi de dragoste”, Editura Sinteze, Galaţi, 2007
Aflat la o distanţă apreciabilă de perioada în care primele poezii au fost scrise şi contemplându-le astăzi cu detaşare, Cătălin Cvitenco încearcă sentimentul revenirii la sfânta matrice, într-un timp binecuvântat, când orice făptură i se părea un înger. Era perioada zborului de fluturi în revărsare de parfumuri exotice. Şi tânărul, aidoma unui „cântec de lumină”, într-un nimb de culori împrumutat din coralul fosforescent al adâncului, îşi începea melodia apelor sale lăuntrice.

O melodie lichidă cu inflexiuni de cristale de sevă din ochii iubitei.

Cu sufletul învăluit în adieri de ierburi ude, ale vântului ameţit de parfumul violetelor silvice, în focul  abia pâlpâind ala verdelui crud,  viitorul poet îşi construieşte amintirile, care-şi iau numaidecât avânt, în cruguri de stele.

Alternanţa de-o clipă a sentimentelor, nesiguranţa zborului, indecizia saltului suprem, şovăielile şi amânările, îl fac, Icar întârziat, să se oprească în prag însă. Ca pentru o rugăciune. Ca pentru o adoraţie.

Atât de apropiate, uneori intrinsece, iubirea şi ura se răscolesc în viscere. Confuzia are şi ea farmecul său, umezind inima cu amintirea sărutului prim. În jocul acesta răzgâiat de-a  dragostea şi de-a despărţirea, primii fiori scapă de sub control şi vor să deţină supremaţia. Dar sentimentele – şerpi inofensivi, alunecă, alunecă, clopoţind şi unduindu-se tandru, pe melodia-nceputului.

Nurii, miraţi-îmbunaţi-îmbufnaţi, deşteptaţi din adâncul de vis, ies la iveală, mâţişori catifelaţi de răchită, numai buni de a fi dezmierdaţi, aşa cum îşi scot căpşoarele somnoroase, de sub cămaşa neprihănirii.

„În întunericul alb al adâncurilor” – părul fiinţei iubite devine o torţă, iluminând cu reflexe violete, „calea printre constelaţii” („O umbră de vis”).

Până la steaua de gheaţă în care poetul îşi scrijelează numele, e cale lungă. Un ocean de nelinişti trebuie străbătut, doar cu cele două aripe.

Prin aerul fluid se rostogolesc şi se sfarmă bulgări de chiote şi-n lacrima lunii rămâne doar surâsul demonic-angelic al visului de vară subit întrerupt de cântecul de rămas bun al trubadurului, desprinzându-se de copilărie…

Cu inflexiuni minulesciene şi adeseori vădit eminesciene, lirica erotică a acestui tânăr este impregnată de melancolia funciară a celor trădaţi în amor, pierduţi iremediabil în mrejele clipei : „În păru-ţi moale, aromat/ Eu picur stele, rând pe rând;/ Şi ca într-un decor uitat/ Îmi simt iar ochii tremurând.// Şi şoapte dulci şi jurăminte/ Îşi ţes urzeala de argint./ Dar uit privirea care minte/ Şi sufletul îmi vând zâmbind.// Şi ştiu c-ai să mă-nşeli la noapte/ Dar astăzi visu-i prea frumos/ Şi-ţi cânt ale iubirii şoapte/ Şi ştiu că sunt un păcătos.// Privesc făptura-ţi ireală : / Răsai ca roua-închisă-n flori…/ Nu eşti doar zâna mea banală/ Ce-apare-n visul meu în zori” („Melancolia”).

Întreg bagajul elegiac al lui Bacovia se află tezaurizat în lirica lui Cătălin Cvitenco : „picuri de ploaie”; „nori reci de plumb”; „al lunii cer întunecat”; „priviri molatece”; „întreaga iubire s-a prefăcut în scrum”; „dulcele sfârşit de toamnă”; „vis deşert”; „amor nostalgic”;  „ceas târziu”; „suflet pustiu”;  „noaptea sufletului meu”; „a vremii negură”; „liniştea morţii”; „strop firav de zare”; „verde crud”, „efluvii de miresme tari”; „priviri răscolitoare”; „părăsit stingher”; „al teilor parfum”, „praful amintirilor”; „ape-nvolburate”; „al iubirii-amar venin”; „gânduri negre”; „ceaţa amintirilor”; „amurg violet”; „ochii, ucigători de dulci”,  „şi ştiu, am să te pierd chiar azi”; etc.

De asemenea, expresii şi licenţe de-a dreptul eminesciene . „”a mele buze reci”, „erai pierduta mea pe veci”; „ale iubirii calde şoapte” ş.a.

Dar cum, de altfel, să nu fie tulburat când „a dragostei făclie” a ajuns „o biată plavie purtată-n larg”(„Un vis în noapte”).

Dacă în prozodie mai sunt încă oarecare neajunsuri, încântătoare se dovedesc a fi însă, prozo-poemele . „O Umbră de vis”; „Fata din vis”; „Cuvinte pentru o plimbare”; „Halucinaţii”; „Elegie de toamnă”; „Praful vieţii”; „Noaptea singurătăţii”, unde fantezia, imaginaţia, spiritul ludic, hălăduiesc liber din chingile măsurii şi ale ritmului, dar având cu toate acestea un ritm interior susţinut, o bogăţie de sintagme, metafore, imagini proaspete precum : „iubirea noastră, gheaţă de foc în curcubeu”; „îţi împletesc coroană de corali”; „Sunt o fântână uitată în care sufletul tău se stinge de jar”; ”înconjuraţi de măreţia necăzutelor zăpezi”; „umblă bezmetic spaima de ieri” Prefac timpul în picături  de mărgean” etc. Dar şi sintagme comune : „noaptea singurătăţii”; „linişte de catedrală”; „drum fără sfârşit”; „negura uitării”; „suflet pribeag”; „oază a fericirii”; „parfumul suav al florilor”; „neîntinate ninsori”, ş.a.

Curajul temerar, specific adolescentin, de a descifra măcar puţin din misterul tinereţii, acel amestec de inefabil  cu „ceva din răcoarea ploii şi parfumul ierbii crude, văpaia dorinţei şi castitatea florilor  ne ningeau în păr” („Cuvinte pentru o plimbare”) – dau farmec poemelor şi le conferă acea prospeţime de izvor abia născut şi cast care se va preface în pârâiaş, în râu, poate chiar în fluviu, cu aluviuni, cu meandre, ce se va grăbi năuc spre gura hulpavă a mării.

Până atunci, apa lui zburdă zglobie, neştiutoare de cât aur de peşti poartă cu sine în larg şi în adânc.

„Înconjuraţi de măreţia necăzutelor zăpezi” – iubiţii pot deveni „eternitatea smulsă din zborul unei aripi de pescăruşi” („Incoerenţă”).

„Sunt o fântână uitată în care sufletul tău se stinge de jar” („Halucinaţii”) şi „ni se învârt gândurile ca-ntr-o odisee în care Circe e o căprioară”, – totul e „zgomot de apă învălmăşită, fluier de brad şi gânduri de început de lume” („Halucinaţii).

Şi în acest straniu univers, unde „umblă bezmetic spaima de ieri” – se consumă actul iubirii în „miros de ierburi strivite” („Halucinaţii”).

Lirica acestui debutant e ca o melopee autumnală încărcată de singurătăţi ademenitoare, stihuri învolburate şi lotca gândurilor care se îndreaptă stingheră spre izvorul toamnei.

Până la o nouă confruntare cu Domniţa Poesia, cu mâna pe icoana începătorului, Cătălin Cvitenco rămâne să intoneze un „cântec gregorian al rugilor sfinţite în mir şi smirnă”, cu „dor de busuioc şi floare de tămâie” în suflet, pe care ni le oferă spre cuminecare.

Volumul capătă substanţă şi pondere spre final, când autorul adaugă poeme scrise recent, definindu-şi crezul artistic în dorinţa de Înalt, de Absolut, texte scăldate în cristelniţa Iubirii, a dorului de  curat, de sublim, de îndumnezeire.

Strunindu-şi lira cu fantezia şi coerenţa absolut necesare demersului artistic, cu o mai intensă căutare a mijloacelor de expresie şi a acelui filon liric genuin, dezlogodit de orice influenţe, Cătălin Cvitenco poate deveni, cred, un poet remarcabil.
Galaţi, 3 noiembrie  2008
CEZARINA ADAMESCU