Adina Ungur: Poeme

 

verdele din părul meu

(sau despre zâmbet)

aşa-mi place mie să-mi port părul verde, nici măcar
nu zâmbesc când spun asta, e ceva ce-mi dă o stare de linişte
ceva ce mă contopeşte cu terminaţiile ramurilor în anotimpurile calde
ai fluturi, zicea bunica răsfirându-şi degetele a fantezie
încântată că semăn cu ea, am, ziceam şi trag la culoarea asta a mea
o să-ţi spun numai ţie, ăştia mă ajută să-mi fac trăsură de cuvinte
să le înham şi să plec prin lume cu salate fermecate, să mai găsesc oameni
să-i mai tămăduiesc, dar sigur că a trebuit să apari, domnule, tu
şi să-mi spui că Dumnezeu te urcă şi te coboară, să-l urci şi să-l cobori
de-a dreptul, să-mi iei capul de pe umeri sau scalpul, să ţi-l întinzi în cameră
să-l faci mochetă verde, cu fluturi, pe care în fiecare dimineaţă
acum te grăbeşti să îngenunchezi şi apoi să te rogi, predictibil, la mine
numai aşa, ca să mă faci să-ţi mai zâmbesc o dată

gest cu moştenire genetică

(despre greşeală sau din pădurea adormită)

când lucrurile rele se fac cu mâinile proprii
primul gest pe care l-ai face ar fi să-ţi dai pumni în cap
ca şi cum ai rezolva ceva mai mult decât contuzii, cucuie şi ceva durere
aici e un bulevard prin arterele mele, zic privindu-mi braţele fircălite cu albastru
aici trec substanţele cu supraviteză, ca pe autostrăzi europene
îmi amintesc că nu pot să-mi controlez doza injecţiei pe care scrie indiferenţă şi nici
ţâşnetul fântânilor săpate prenatal şi asamblate la două mâini
părinteşti într-un puzzle exact sub ochi, acesta este blestemul de a purta piele
întinsă de femeie, astăzi mi-am introdus direct în sânge un virus
a fost o greşeală, ca în pădurea adormită, fiindcă voiam să fiu un pic mai pedantă
astăzi am făcut un gest moştenit prin gene
o să mă vindec dacă voi primi dintr-o altă dimensiune, clemenţă
ar trebui să încep chiar de acum cu o incantaţie
ori să nu mă mai mint nici pe mine
atunci când mă apucă să spun că nu ştiu cum s-a întâmplat ori că
nu mai ştiu cine m-a pus

 

un munte sau un elefant de granit

(despre zădărnicie)

tu eşti un elefant de granit, mi-a spus somalatha
în primăvara lui două mii doi, poate că m-aş fi speriat de sprâncenele ei
tuciurii, împreunate, dacă n-ar fi trebuit să o privesc cu ochi de om matur
figurând în lista grupului de artişti români
era rece în vallencienes şi picioarele mi se tumefiaseră de oboseală
îmi imaginam cum aş deveni peste noapte un elefant indian
cu diademă şi scăriţă şi cum ai fi şi tu, acela africanul,
cu urechile mari, ridicate în aer
pe tărâmuri străine am simţit prima dată cât îmi lipseşti
şi că într-adevăr începusem ceva cu tine
să nu râzi niciodată, la noi sunt animale sfinte, acestea
îmi spunea somalatha, vedea prin ochii mei sau îmi ghicea,
nu pot să-mi dau seama în ce
eşti un munte cu iubirea ta cu tot, ai grijă
că tot ce-ai plămădit se va surpa, chiar şi iubirea ta
o să vină un vulcan şi-o să te sculpteze în piatră de granit
ai timp să renunţi, numai şarpele o să te urce
căci munte prea înalt, nestrăbătut o să-ţi rămâi
fugi de-aici indianco, i-ar fi spus copiii răi, numai că eu zâmbeam
cu gândul la bunica şi poveştile ei cu elene şi constantini, împăraţii călători
m-am întors acasă şi copiii nu m-au mai văzut vreodată
telefoanele au amuţit, cutremurele s-au întrecut în balcani
tsunami a răsturnat apa şi pământul, de trei ori m-au tăiat de la mijloc
şi dragostea noastră a murit

numai ce-au trecut cinci ani şi într-una din zile mă oglindeam în apa pârâului,
m-am văzut la o oră însemnată, când fără să vreau am pomenit-o pe somalatha
dintr-un munte am rămas un simplu elefant de granit
cu spinarea găurită de-un şarpe,
pe care, somalatha avea dreptate, se pare că la piept
l-am încălzit

figura cu placa
(despre etape depăşite)
de câte ori mă întorc la mine lumea zice că fac o figură interesantă
cel puţin bună de imortalizat într-un tablou impresionist
cândva de mult fără instructajul de acces mi se trântise o placă pe piept
cu înmatricularea ce-mi-pasă-mie-numărul-cât
dar atunci când mi se pare destul o dată la câţiva ani
pocnesc din degete şi se schimbă placa
un şoc termic mă redă braţelor mele apoi mi-e bine
ciudat cât de caldă e iarna lui două mii şapte
suflu pe siropul privirii tale care îngheaţă
e aici un patinoar artificial exact ca în mijlocul clujului
aici nu mi-e frig aici ce-mi pasă mie dacă
oamenii se holbează la o figură interesantă
trecutul cu tine este deja un dinozaur şi nu mai seamănă prezentul
aici
eu mă dau cu placa