~Adriana Vidroiu Stanca :Utopie

În liceu, am avut privilegiul să fiu eleva unui renumit profesor de Filozofie.Nicolae B. era  unul dintre cei mai temuți dascăli dorită sistemului original de  

predare – examinare, un sistem imprevizibil, nonconformist și oarecum haotic, pe care foarte puțini elevi au reușit să îl asimileze, iar „obiceiul” de a „lăsa pe vară în masă” alimenta această teamă. Era un lucru știut de toți că măcar o dată în cei patru ani de liceu  te vei întâlni cu dumnealui la sfârșitul lunii august. 

În vara lui 1981 îmi venise și mie rândul. Îmi amintesc că era o zi  extrem de călduroasă, sufocantă chiar, în  jurul orei prânzului, când topiți de căldură și lihniți de foame, ne-am auzit strigati de secretara liceului unul cate unul.Nu știu ce gândeau ori ce simțeau ceilalți, însă  pentru mine amestecul acela de senzații : foame , căldură și teamă, îmi provocase o stare soră cu indiferența, așa încât, am intrat la  „interogatoriu”   palidă și „absentă”. Profesorul, conștient desigur de starea în care mă aflam, m-a măsurat un timp în tăcere, secunde care mi s-au părut ani, apoi,  într-un  târziu,  spuse:

-„Așterne pe hârtie impresiile , sentimentele și opinia ta despre profesorul de filozofie Nicolae B.”

Deci, învățasem toată vara definiții peste definiții, nume, ani și câte altele… în zadar. La senzația de foame, amestecată cu teama și căldura insuportabilă, se adăuga sentimentul că mi se făcea o mare nedreptate, căci tot ce îmi mai lipsea, era să fac o caracterizare sinceră unui profesor care , după parerea mea, fusese nedrept cu mine.

M-am ridicat in picioare, am luat foaia și pixul, m-am indreptat spre catedră și cu mult respect, am rostit:

-Domnule profesor, acest capitol din manualul de Filozofie  l-am lasat la sfarsitul recapitulării considerându-l mai puțin important, apoi, din lipsă de organizare a timpului nu l-am mai citit. Dacă este posibil, vă rog să îmi faceți dumneavoastră un rezumat  sau o schemă a acestui subiect de examen și desigur ,v-aș rămâne recunoscătoare dacă, așa ca o lectură suplimentară, adaugați și o opinie personala cu privire la personajul in cauză. Mai dați-mi o șansă și promit să mă prezint mîine cu lecția învățată.

Rostisem ultima frază privindu-l respectuos, fără nici un fel de ironie în gesturi sau glas. L-am vazut cum se ridică de pe scaunul ce facuse un zgomot ușor, așa ca un scârțâit sec, mi-a pus mâna dreaptă pe umăr  și cu vocea gravă  mi-a adresat urmatoarele cuvinte:

– „ Nu voi uita niciodata aceasta lecție de demnitate. Nu m-am înșelat în privința ta, ești un caracter rebel și utopic”. 

Totul se sfârșise cu bine, insă eu, mult timp am încercat să înțeleg însemnătatea  cuvântului utopic  adăugat caracterului meu.

Ieri, după aproape trei decenii , ascultănd o conversație într-un bar între doi imigranți am descifrat misterul.Unul îmi era cunoscut, un sculptor argentinian, iar celălalt, am aflat apoi că era un pictor destul de renumit. Prinși într-o discuție despre artă și viața, sculptorul, rosti la un moment dat:„Dacă crezi în valori și ai demnitate, rămâi în casă, nu ieșii pe stradă că o să fie vai și amar de tine.Trezește-te la realitate, uită-te în jur, demnitatea a fost ștearsă din dicționarul societății în care trăim”!