~Marina Glodici: „Poezia este respiraţia cerească a sufletului pământean“

Poezia a fost şi va fi modalitatea de comunicare candidă, gingaşă, puternică prin esenţa ei umană şi mesajul pe care îl transmite, profundă şi chiar profetică. Ea se manifestă ca o respiraţie cerească a sufletului pământean căutător de sine, de fericire şi de Dumnezeu şi se adresează atât poetului cât şi consumatorilor de poezie. Totul se petrece pe baza unei capacităţi de percepţie şi simţire atât pe plan emoţional cât şi pe cel intelectual, sentimental şi al voinţei.

Dacă am face o retrospectivă în istoria poeziei am observa că, printre primele scrieri religioase se află şi poezia, ca mijloc de transmitere a unei profeţii, mulţi dintre profeţi având o vorbire versificată. Marele poet Ioan Alexandru, spunea, cu o anumită ocazie că „Biblia este cea mai mare Carte de poezii a lumii. Tot Noul Testament este format din imnuri şi poezie. Iisus Hristos a vorbit poezie. Poezia are calitatea de a se alipi de inima omului şi a o reţine”.

Versul în sine reprezintă împletirea gândului cu simţirea care pot arăta şi transmite o stare sufletească, un mesaj concret spus însă cu o sensibilitate aparte şi fineţe dumnezeiască. Poetul a fost întotdeuna un simbol al bunătăţii, al gingăşiei. De aceea în societate se spunea mai înainte că „poetul nu poate fi rău”. Şi aşa este. Răutatea este un sentiment care ucide creativitatea adevărată, venită din partea providenţei. Şi atunci, poate fi un proces mecanic pornit din firea pământească care nu poate avea alt sfârşit decât putrezirea şi nicidecum creşterea spirituală a oamenilor care este şi intenţia, scopul ori ţinta oricărui artist.

Poeţii sunt foarte diferiţi în stilul de exprimare, dar lucrarea lor e cu totul şi cu totul lipsită de violenţă, plină de sacrificiu şi făcută fără cârtire, cu generozitate şi plăcută providenţei. „Poeţii nu sunt altceva, decât nişte focuri aprinse, nişte oameni în care arde setea de Dumnezeu. Sunt nişte lumânări aprinse în istorie, nişte oameni care strigă: „Am găsit!”, îi defineşte poetul Ioan Alexandru pe poeţii creştini.

În mod obligatoriu poezia este antonimul vulgarului, al simţirilor primare şi  al indecenţei în gândire şi exprimare. Poezia nu trebuie să şocheze în niciun caz, ci doar să transforme viaţa prin mesajul divin şi tandru menit să mângâie, să trezească din amorţire viaţa, spiritualitatea umană şi să o aprindă, aducând lumina în suflete. Acel petec de cer senin după care tânjeşte oricine care conştientizează că omul e făcut pentru slavă şi nu pentru josnicie şi blestem.

Nu de mult mi-a fost dat să citesc o poezie publicată într-o revistă. Autorul a folosit vulgarisme, manifestându-şi dispreţul faţă de cei din jurul său de parcă lumea întreagă ar fi vinovată de neîmplinirea nevoilor sale primare. Ca să scrii poezie, spunea odată un poet de profesie medic, la o şedinţă de cenaclu literar, trebuie să ai trăire poetică. Aşadar… trăirea primează. Şi dacă ea nu este curată şi umană, dacă nu porneşte de la spirit, atunci mesajul este unul care devastează; nu ridică şi nu transformă în lumină viaţa celor care o citesc sau o ascultă. Fenomenul dezumanizării s-a accentuat deoarece oamenii s-au îndepărtat de Dumnezeu. Şi chiar unii poeţi şi-au pierdut obiectul… şi crează ignorând divinitatea.

Remediul? Ni-l dă acelaşi poet Ioan Alexandru: ”Poezia modernă nu mai are obiect. Nemaivestind învierea lui Iisus Hristos ce să mai spui? O poezie care ignoră Învierea lui Iisus Hristos nu are nicio valoare. Noi vrem ca poporul român să se întoarcă la poezie, pentru că a părăsit-o. Asta înseamnă o întoarcere la Cartea Cărţilor”.

MARINA GLODICI