NR. 5/2011

George Motroc: „(Re)lecturi esenţiale: Moromeţii – o lectură de ieri şi de astăzi“

CE REZISTĂ şi ce se mai poate citi ASTĂZI din întreaga literatură a anilor 50-60? La o asemenea întrebare tulburătoare pentru destinul unei literaturi se poate da cel puţin un răspuns cert: ,, Moromeţii” de Marin Preda.

Chiar  şi numai amintirea etapelor elaborării romanului reflectă cât de greu era să se scrie şi mai ales să se publice, în acea perioadă, LITERATURĂ ADEVĂRATĂ, necontaminată ideologic. Astfel, deşi a anunţat romanul încă din 1948, într-un interviu şi l-a scris într-un an, scriitorul nu îl va publica decât în 1955,sper sfârşitul anului şi după ce în prealabil publicase nişte fragmente în ,,Viaţa Românească”.Cauza oficială acestei amânări a fost, cel puţin aşa mărturiseşte autorul, una subiectivă: ,, mai mult îmi plăceau povestirile mele din Intâlnirea din Pământuri, dure, reci, necruţătoare”¹; s-ar mai putea adăuga, îndrăznesc să cred,  dincolo de acest nivel declarativ şi o ALTFEL  de cauză nespusă: o intuiţie a scriitorului că nu era MOMENTUL favorabil sau măcar posibil pentru a publica o carte de literatură lipsită de clişee ideologice. >>>>

Ioana Voicilă Dobre: „Întâlnirea“ (In memoriam Fănuş Neagu)

Lui Fănuş

Pe drum mergând îţi văd privirea
Şi mult mă bucură-ntâlnirea
Cu ochii cerului din tine!
****
Şi uneori să plâng îmi vine
La gândul că-ntr-o zi
Aceşti ochi nu-i voi întâlni
****
Când drumul meu s-o prăbuşi
Sau cerul lor s-o nărui… >>>>

Anca Negru: „Poezii de primăvară“

PUNTEA DE DOR

Puntea de dor

ne împresoară

cu mângâiere şi blândeţe,

cu salcâm şi iasomie,

în seninătate

de vale, de izvor,

de lumină şi de flori,

preaînălţând Înaltul,

schiţând în gesturi

de derviş

extazul

ridică-ţi aripa

cea dalbă intens

în petale

de armonie

şi zâmbete de pădure

înverzită. >>>>

Ionel Sima: „Spectrul Nuanţelor“

VENIŢI ÎN LUMEA CULORILOR

Am adunat multe culori

Din timpuri şi din undă…

Sa-mi completez colecţia

Să-mi fac albul să râdă.

**** 

Am adunat culori din plâns

Şi din bucăţi de stele,

Am adunat aureole

Şi-n serii curcubeie! >>>>

Daniel Safta: „Poet irosit“

POET IROSIT

Sală ce bea, ce te privea

Cum goleai verdele, din pahar

Cum te scurgeai, pe pături mizere

Pe aşternuturi hoteliere. Cum te plăceai,

Nu, te iroseai. Tu vroiai să pleci, să rupi

Haine, coifuri. Spadă şi foc.

*****

Nu ştii să ceri, nu vrei un loc.

Stai şi mori, uitând că poţi, că ai în >>>>

Cristian Lisandru: „Coridorul“

Pe măsură ce înainta, coridorul îşi micşora lăţimea şi trăia certitudinea că două fălci de beton îl vor strânge, până la urmă, mistuindu-l dureros, rupând cu dinţi uriaşi şi ascuţiţi bucăţi mari de carne sau de oase, trimiţându-l fărâmiţat corespunzător într-un stomac imens în care sucul gastric urma să termine grabnic toată treaba începută prin procesul de masticaţie…

Vru să se întoarcă din drum, dar fu incapabil să-şi ducă gândul salvator (era doar o ipoteză) până la capăt. Dacă ar fi întins braţele, ar fi simţit cu siguranţă răceala de gheaţă a pereţilor zugrăviţi în alb de spital care se apropiau de trupul său, însă nu o făcu. Cum este să mori strivit între doi pereţi ai unei case pe care de-abia ai cumpărat-o, prin intermediul unei agenţii imobiliare al cărei site lăuda ofertele inegalabile şi pretindea că fericirea este la doar un pas de tine? >>>>

Lucia Sava: „Odată“

ODATĂ

Odată te opreşti

ai coatele julite printre cărţi.

Chip a ostoit în biblioteci

şi în saloane cu feminine cochete,

ce veneau să îşi facă coafuri la modă,

unghiile  fosforescente.

Acolo ţi-a fost munca

neavând de a face cu vocaţia.

Răsfoieşti reviste avangardiste,

aşteptând neutru, rândul

la vreun serviciu birocratic,

la un cabinet particular.

Nu mai duci focul prometeic,

dorinţa de a experimenta

Devii confuz în vârtejul timpului. >>>>

Florina Dinu: „Noaptea“

Se aşterne bătrâna noapte,
Ca o cortină peste sat
Iar micile boabe de lumină,
Apar pe cer în pas de dans.
Regina lună străluceşte,
Ca o sfântă lumânare,
Şi-mi poartă într-o clipă gândul,
Ca o mamă gânditoare.
Mă priveşte prin fereastră
Şi zâmbind îmi bate-n geam
Aducând la realitate
Tot ce-n minte port şi am. >>>>

George Nicoară: „Acum: ai trecut“

Pierdut regăsire: vis!

Când murim în bis?

Cer: un nume, atent?

Viitor: trecut-prezent?

*****

Acum: opreşte-te acum!

Unde, unde mă laşi?

Nu curge sânge-n scrum?

Plâng în spate-n paşi.. >>>>

George Petrovai: „Frumosul – cauza şi scopul existenţei pilduitoare“

În romanul Mizerabilii, Victor Hugo este de părere cum că “Frumosul este la fel de necesar ca şi utilul. Ba chiar mai mult!” Prin urmare, viaţa omului ar deveni cu mult mai grea în absenţa frumosului, care necontenit i se revelează şi-l încântă cu infinitele lui nuanţe: de la gingăşia florilor, ciripitul păsărelelor şi gânguritul copilaşului, până la măreţia etern neliniştită a mării, la grandoarea ameţitoare a piscurilor şi la sublimul adâncurilor înstelate ale cerului de vară. Fără frumuseţe poate că viaţa ar deveni chiar un nonsens. Nici nu e cu putinţă altminteri, dacă avem în vedere faptul că frumosul, dimpreună cu binele, adevărul, dreptatea, libertatea şi sacrul reprezintă coordonatele fundamentale pe care se mişcă existenţa umană cu vocaţia atotumanului, ipostaziată în demnitate şi nobleţe sufletească. >>>>

Aurel Avram Stănescu: „Poezia Luminiţei Cristina Petcu“

Când citeşti poezia Luminiţei Cristina Petcu, simţi cum pătrunzi în alte sfere şi eşti nevoit să te adaptezi noului stil, că altfel te faci de râs, simţi numai discret seriozitatea şi plăcerea de spune şi altcuiva din frumuseţile spiritului sau realizările minunate ale omului, ori cazi în extaz în faţa naturii atotstăpânitoare; înşiruirea acestor bogăţii rafinate o face fără preţiozitate, calm, chiar modest până te obişnuieşti cu această stare.

Luminiţa Cristina Petcu face parte din acea categorie de oameni care suportă cu stoicism, loviturile vieţii, vicisitudinile întâmplătoare, generatoare de nenorociri care se abat asupra oricui strânge din dinţi şi pleacă mai departe. Indiferent de necazuri,  ea nu plânge ci regretă tăcut într-un soi de revoltă… acel curaj creator ce poate aduce, fără doar şi poate, fericire demiurgului. Cu toate că supărările  întemeiate lasă urme adânci, sensibilitatea şi  fragilitatea poetesei se arată din plin şi-n alte realizări extraşcolare…  cum ar fi , de pildă, baletul, acuarela, fotografia… >>>>

Mariana Solomon Lazanu: „Jurnal de adolescenţă“ (fragmente)/R: PRO

20 septembrie 1980

Mă gândesc din ce în ce mai rar la Horaţiu. Am păstrat câteva poezii. Mi-am valorificat la maxim starea poetică. Suferinţa mă inspiră. Oare aşa va fi mereu?  Oare aşa mi-e sortit?

Horaţiu mi-a fost coleg în prima treaptă de liceu. Am fost îndrăgostită de el. Cel puţin aşa am crezut atunci. Dar acum îmi dau seama că iubirea aceea a fost imatură. Doar aveam abia 16 ani! De aceea nici poeziile scrise pentru el nu sunt reuşite. A fost doar o copilărie! Mi-aduc aminte cum în clasa a VIII-a îi spuneam mamei în autobuz că sunt îndrăgostită de Felician, tot un coleg de clasă. Îşi fracturase un picior, săracul. Biata mama era disperată… Uitase să mai composteze biletele… Acum îmi vine şi mie să râd. Felician îmi trimitea în fiecare săptămână bileţele multicolore cu inimioare străbătute de săgeţi… Erau nişte desene foarte reuşite. Cred că aşa m-a cucerit. >>>>

Marian Mărchidanu: „Armura cavalerului“

Cândva,
nu existau stele 
cerul umbrea
cu lacrimi 
mii de prinţese.
****
Când lustruiam armura
strălucirea ei aprindea soarele
vântul
nu îndrăznea să vorbească
în şuierul sabiei
spulberam timpul >>>>

Cristian Lisandru: „Frig“

Îi îngheţaseră picioarele…

Trăia acut dureroasa senzaţie că degetele urmau să se spargă în bucăţi dacă ar fi primit câte un bobârnac, însă ideea de a-şi scoate bocancii pentru a pune în aplicare acel gând care nu-i dădea pace de câteva secunde i se părea de-a dreptul monstruoasă. Deschise gura. Aerul rece, sticlos, îi înfipse nenumărate ace în cavitatea bucală, cu satisfacţia nedisimulată a unui torţionar decis să experimenteze rapid noi metode, în compania unei victime neputincioase care nu putea decât să accepte, resemnată, supliciul. Pielea buzelor stătea să plesnească, iar el îşi închipui alarmat cum propria limbă devine instantaneu o bară mobilă ce loveşte pereţii unui clopot… cu dinţi. Încercă să râdă în faţa unei astfel de imagini, dar nu reuşi… >>>>