~Cezar Adonis Mihalache: „Europa Statelor Federale“

Faptul că Uniunea Europeană doreşte să devină o superputere nu este o supriză… Pentru că însăşi paşii radicali făcuţi în cursul anului trecut anunţau acest drum. Un drum în care, pentru a rezista asaltului comercial al Asiei şi a se înfrunta de la egal la egal cu actuala superputere, Statele Unite, dar şi cu următoarea mea superputere, renăscută din propia-i cenuşă, Rusia, mai marii UE au trebuit să aleagă între orgoliile naţionale şi un compromis care să-i asigure unitatea.

Pasul a fost făcut anul trecut când o alegere esenţială a fost ignorată de mulţi analişti cu o superficialitate bănuitoare. Pentru că nu tratatul comun stătea în calea realizării unităţii vizate, cât mai ales finalitatea actului în sine. Unitatea unei structuri lipsite de personalitate juridică. Căci, încă de la începuturile sale, UE a fost lipsită de o caracteristică esenţială. Lipsa personalităţii juridice, însăşi definiţia de bază a Uniunii Europei oscilând într-un echivoc al unei entităţi acceptate într-un soi de comformism.

Anul trecut însă s-a luat o decizie esenţială pentru viitorul Europei, prin intenţia de a conferi UE personalitate juridică. Apoi, decizia numirii cât mai curând posibil al unui ministru de externe al Uniunii Europene anunţa clar drumul spre constituierea ca o superputere de state federale a Europei. În plus, lobby-ul care se derulează în această perioadă, pentru renunţarea de către statele membre a adoptării constituţiei unice prin referendum (care s-a dovedit un fiasco care a blocat activitatea UE) în favoarea votului legislativelor naţionale (o cale mai puţin democratică în ceea ce priveşte dreptul poporului, dar care poate asigura unitatea în principii atât de necesară) s-a constituit într-un alt semnal evident.

De aceea, faptul că analiştii se frământă acum în urma unui alt proiect al UE, acela de a-şi numii proprii ambasadori, reprezintă doar o furtună într-un pahar. O agitaţie care maschează fie ignoranţa, ceea ce este puţin credibil, fie încercarea de a se delimita de o decizie luată de multă vreme şi, mai ales, anunţată, fie şi doar la nivel de sugestie, de către oficialii europeni. Jurnaliştii englezi, căci ei sunt cei ce au dat la iveală proiectul secret, s-au arătat oripilaţi, în realitate fiind vorba de un lobby prin care se încearcă temperarea acţiunii de unificare depline a Europei, unificare care ar putea periclita statutul actualului jandarm al lumii, SUA. Pe scurt, aşa-zisul proiect secret care a stârnit această agitaţie vizează intenţia Uniunii Europene de a deschide ambasade proprii ale forului comunitar în peste 160 de ţări, acţiune care ar prefigure, în viziunea jurnaliştilor englezi (care reflectă de fapt poziţia politicienilor din insulă) intenţia UE de a deveni un superstat federal.

Şi totuşi, nu înfiinţarea acestor ambasade ale Uniunii Europene reprezintă adevărata problemă. Ci felul în care se va împărţi nivelul de repezentare. Pentru că aceste ambasade vor rivaliza practic cu serviciile diplomatice ale ţărilor membre deja existente în statele respective. Or, în momentul în care, în virtutea dreptului UE de a solicita unei ţări membre renunţarea parţială la suveranitate, se va şi pune problema împărţirii reprezentativităţii între ambasada UE şi ambasadele fiecărui stat membru. Moment în care se va deschide o altă cutie a Pandorei, fiind pusă practic în discuţie puterea naţională de decizie a fiecărui stat.
CEZAR ADONIS MIHALACHE