~Oana Oţelea: „Coridorul“

Trenul coboară încet…apoi urcă un mic deal…şi iar coboară…urcă şi coboară, coboară şi urcă… şi totul se repetă ca şi cum nimic important s-ar întâmpla. Sunt acţiuni obişnuite…simple şi chiar fără sens, şi totuşi… trenul urcă şi coboară, iar câteodată merge drept şi numai micile zgâlţâiri îi fac pe pasageri să îşi amintească că sunt într-un tren şi nu la ei acasă, în dulcele şi căldurosul pat.

Offf, trenul astă…mă face să mă simt aşa ciudat…şi totuşi…poate nu e el de vină…poate totul e doar în mintea mea…Iar cartea asta îmi dă o stare… Citesc „Portretul lui Dorian Grey” de Oscar Wilde…felul în care a ajuns această persoană, aproape că trăieşte portretul în locul lui…parcă viaţa nu mai e a lui, i-a fost furată pur şi simplu atunci, în acea clipă… „Cât e de trist!Voi îmbătrâni şi voi deveni îngrozitor şi oribil. Dar tabloul acesta va rămâne veşnic tânăr. Nu va fi niciodată mai bătrân decât această zi de iunie…ce bine dacă lucrurile ar fi stat invers! Dacă aş fi fost eu cel care să rămână veşnic tânăr şi tabloul să îmbătrânească!” şi poate că asta ar însemna să renunţăm la ceea ce înseamnă viaţă, la a trăi… Totul ar dispărea…

Iar trenul încetineşte uşor uşor, ca şi cum s-ar apropia de vreo gară şi ar fi obligat să oprească pentru a mai lua câteva persoane nerăbdătoare să ajungă în locurile mult dorite sau nu. Totuşi nu se vede nici o gară… dar trenul încetineşte…

„Pentru asta – pentru asta aş da orice pe lumea asta! Mi-aş da sufletul pentru asta!” Totul însă va fi regretat într-un moment al vieţii, şi ne vom întreba dacă tot ceea ce am căutat o viaţă întreagă ar fi trebuit să fie adevăratul motiv pentru care să trăim ceea ce ne-a fost oferit, dacă am preţuit destul chiar şi cele mai simple întâmplări. Gustatul unei prăjituri de exemplu, ce poate fi mai simplu şi mai frumos?…savoarea ciocolatei, a frişcăi sau a vaniliei, sau orice alt gust care îţi ajunge drept la inimă…! Sau pur şi simplu să îmi întorc capul din carte şi să privesc pe geam cerul şi peisajul care oricât de urât sau frumos ar fi îţi inspiră anumite sentimente… sentimente originale, pe care le simţi de foarte puţine ori în viaţă…

Coboară…coboară uşor pentru a îşi putea continua drumul drept, fără nici un obstacol sau ridicătură a acestui sol bogat şi totodată sărac…

Mă oboseşte atât de tare… mă doare capul şi n-am nici o pastilă! Dacă aş avea măcar una! Ce n-aş da să am una! Să scap de durere într-o clipă şi să simt că trăiesc, când de fapt totul îmi scapă…Poate mi-ar prinde bine un pic de mişcare, să mă dezmorţesc pentru că mi-am petrecut prea mult timp stând pe acest scaun din tren care numai comod nu este.

Dar totul devine negru… dispare, şi nu poţi vedea nimic… e ceaţă în faţa ochilor… iar trenul prinde viteză…totul se învârte în jurul tău… ameţeşti şi nu mai ştii nici unde te afli… Apoi cazi şi vrei să te ridici… dar nu poţi, pentru că iar cazi… şi totul se termină abia când trenul iese din tunel şi lumina revine pe faţa ta… împreună cu o bucurie surprinzătoare…chiar…dar totul va ţine doar un moment, pentru că tocmai ai trecut prin ceva impresionant, care te-a speriat şi marcat totodată…ceva nemaipomenit despre care vei spune că nu-l vei uita niciodată! Însă peste câteva zile, săptămâni sau luni totul va dispărea… Şi nimic nu ai schimbat în viaţa ta… totul e ca la început…

Doamne! Ce a fost asta? Doamne! Nicăieri nu eşti în siguranţă! Eu cum de nu am văzut că urmează un tunel! Acu m-am găsit şi eu să mă ridic de pe scaun! Fix acum! Un moment mai potrivit nu aş fi găsit! Da… numai eu puteam face una ca asta… Foarte frumos, nu era de ajuns că deja mă durea capul, acum m-am lovit de-a binelea şi o să mă doară şi mai tare! Offf… o să mă duc să mănânc ceva sau să beau un ceai, poate mă voi simţi mai bine…

Şi mergem neîncetat…ne plimbăm pe coridoare fără scopuri şi fără ţintă… sperând să găsim ceva… poate un miracol sau doar ceva nesemnificativ care să ne trezească pofta de viaţă… sau doar să reuşim să găsim acel motiv al vieţii noastre şi să nu ne mai pierdem prin lucrurile mărunte ale naturii…

În sfârşit pot bea şi eu un ceai fierbinte liniştită şi să privesc peisajele pe geam, ca un om normal, fără accidente ciudate…Ohhhhhhh!!!Nu!! Chiar trebuia să vărs ceai pe pantaloni şi pe masă!! Abia mi-am cumpărat pantalonii ăştia! De ce sunt aşa de ameţită?! Cred că e de ajuns pentru astăzi, mă duc să mă culc sau măcar să amorţesc pe scaunul acela îngrozitor, mai bine aşa decât să mi se mai întâmple ceva!

„Sunt gelos pe potretul pe care mi l-ai făcut. De ce oare trebuie să păstreze ceea ce eu voi pierde? Fiecare clipă care trece îmi răpeşte ceva şi se adaugă la portret. O, dacă lucrurile ar fi stat invers! Dacă tabloul s-ar putea modifica şi eu aş putea să fiu mereu aşa cum sunt azi!”… Suntem înconjuraţi de idealuri, la care râvnim neîncetat şi suntem în stare de orice, numai şi numai să ne apropiem de ele. Iar coridorul întunecat se luminează cu fiecare pas pe care îl facem… iar noi ne pierdem în mulţimea de trăiri şi sentimente… în progresul neîncetat al răpirii identităţii… iar culoarea dispare pe zi ce trece şi devenim doar nişte pete cenuşii pe străzile cenuşii acoperite de un cer cenuşiu şi învăluiţi în natura cenuşie din timpul iernii geroase…

Oare unde e cabina mea? De când tot merg şi nu o mai găsesc! O să ajung la capătul trenului…Cred că am trecut de ea şi nu am observat….!Dar măcar să ajung până în capăt şi dacă nu o găsesc o să mă întorc, doar ce am de făcut?… numai să nu intrăm iar in tunele sau să existe prea multe hopuri pentru că nu cred că o să mai rămân în viaţă şi a doua oară!

Şi paşii se îndreaptă încet încet înainte, cu speranţe deşarte… deoarece toate lucrurile simple nu sunt decât lucruri mult prea complicate pentru minţile omeneşti…Iar întunericul trenului afundă silueta până ce aceasta dispare complet…dar revenind la viaţă când razele soarelui îi ating pielea…

OANA OŢELEA