Valentina Becart: „Viaţa furată“ (fragment de roman)

[…]Mama era o fire veselă şi curioasă din fire,dar o curiozitate izvorâtă din dragostea adâncă ce ne-o purta.În sufletul ei bun ,am rămas nişte copii nevinovaţi cărora trebuie să le poarte cineva de grijă. Am intrat în hol şi în afară de un miros îmbătător de friptură ,sărmăluţe  şi plăcintă cu mere…se părea că nimic nu tulbură liniştea ce devenise parcă…singura stăpână.

– Hei! E cineva acasă? am strigat aproape la unison în timp ce ne scoteam hainele şi căutam din priviri un loc pe unde să le abandonăm.

–  Ce bucurie! am auzit-o pe mama dintr-o dată ,exclamând în spatele nostru cu braţele larg deschise ,neştiind pe cine să îmbrăţişeze mai întâi. Bineînţeles că nici lacrimile nu s-au lăsat mult aşteptate…rostogolindu-se calde şi discrete…

– Lăsaţi-mă să vă privesc! Sunteţi superbi! Vă prinde de minune această culoare arămie.

– Mamă ,dragă mamă …ştiu că ţi-e dor de mare ,de valuri înspumate ce se sparg de ţărm, şi că ţi-ai fi dorit măcar două- trei zile să te pierzi în mrejele „bătrânei vrăjitoare” …dar cineva trebuia să rămână acasă să ne pregătească mult aşteptata nuntă… Şi Diana o strânse la piept cu braţele-i arămii ,delicate ,într-o îmbraţişare tandră plină de iubire.

–         Haideţi în bucătărie! Tata supraveghează foarte atent bucatele ce se pregătesc pentru voi ,ca nu cumva să aibă nici cel mai mic cusur. Ştiţi cum este el ?! Când avem oaspeţi, trebuie să verifice şi să guste totul ,pentru a da verdictul final.

În timp ce mergeam spre bucatărie ,şi nu aşa oricum , ci atraşi ca de un magnet de mirosul ce venea dintr-acolo ,mama ne vorbea şi ne sorbea din ochii albaştri ca cerul în zilele senine de vară ,ochi încă înlăcrimaţi …în care strălucea o neţărmurită bucurie.

– Bună seara! Bucuroşi de oaspeţi? Te avertizăm …că avem o foame de lup  – şi mai înainte de a ne înfrupta din minunatele bucate ,am vrea să îmbraţişăm pe cel mai grozav bucatar.

– Bată-vă norocul să vă bată! M-aţi speriat de-a binelea. Aţi ajuns mai devreme şi eu imi doream nespus să fie totul perfect.Dar nu-i nimic…în cel mult zece –cinsprezece minunte totul va fi gata. Veniţi să vă îmbraţişez ,dragii mei dragi!

Abia aştept să aşezăm bucatele pe masă  ,să ciocnim un păhărel de „ţuică de prună” şi nu în ultimul rând o „Grasă de Cotnari” care este şi „batrână” pe deasupra. Dar să mergem în sala de mese.Maria se va ocupa de acum încolo de aşezarea si servirea celor pregătite.

…………………………………………

Maria ,o femeie în jur de 55  de ani ,plinuţă ,roscovana ,cu bujori în obraji , veselă şi pusă oricând pe o şotie ,era bucatareasa noastra şi făcea parte din familie cu ceva vreme înainte de a ma naşte eu. A ţinut loc şi de bonă şi de menajeră. S-a făcut utilă în orice moment punând mult devotament şi daruire în totul. Am îndrăgit-o nespus şi a devenit un membru al familiei fără doar şi poate.

Povestea ei ne-a impresionat până la lacrimi în ziua când a venit la cabană  căutând ceva de lucru. Se născuse undeva în nordul Moldovei  într-o familie cu mulţi copii ,aşa cum era „datina” pe acele meleaguri { familii cât mai numeroase şi cât mai sarace].

Crunta sărăcie – le determina pe bietele fete să se mărite devreme , pe la 16- 17 ani cu cine se întâmpla să le ofere un adăpost şi un trai putin mai bun decât cel de acasă.

Aceasta era doar o amăgire de moment , o falsă iluzie aşa cum avea s-o demonstreze viaţa însăşi .Odată cu trecerea timpului ,cu apariţia copiilor ,aceleaşi greutaţi aveau să le bântuie existenţa. Şi mai mult decât atât ,bărbatul în braţele cărora se aruncau şi pe care la început îl vedeau ca pe un adevarat salvator ,se dovedea a fi într-un final ,un ţăran necioplit ,grosolan ,bătăuş şi nelipsit de la cârciumă.

Nici Maria n-a avut parte de ceva mai bun. Soţul ei ,Gheorghe  {parcă şi numele avea ceva  de spus în toată povestea} era un bărbat bine legat ,blond cu ochi albaştri ce captivau…cu chipul proaspăt şi trandafiriu şi un zâmbet mereu pregătit în colţul gurii , şi o oarecare timiditate în vorbire. Părea întruchiparea perfectă a bunătăţii şi armoniei , dar viaţa trăită alături de el avea să demonstreze contrariul.

După apariţia primului copil ,un băiat dolofan şi frumos ca un îngeraş  ,a început să frecventeze tot mai des cârciumile ,sub pretextul  că nu suportă ” zbieretele ” repetate ale micuţului. Se întorcea noaptea târziu şi dacă apuca să aţipească şi scâncetele copilului

îl trezeau din somn …începea adevăratul scandal…

– Putoare nenorocită! Ia naibii copilul în braţe şi fă-l sa tacă  că de nu – vă dau afară pe amândoi. Dacă mai aud un singur zgomot te calc în picioare ca pe o „zdreanţă ” să te învăţ minte să-mi respecţi orele de odihnă de acum încolo.

Acest avertisment avea să fie pus în practică…mult prea curând. Refuzând de multe ori să ia copilul în braţe şi să părăsească în miez de noapte  casa , Maria era crunt bătută ,cu pumnii ,cu picioarele  până obosea bestia din el – agitată fiind – de un consum mult prea mare de alcool.

– „Biata de ea!” nu întârziau vecinele să şuşotească pe la porţi  ,văzând-o cu ochii umflaţi şi vineţi.Nimeni nu-şi imagina că  – chipul  blând al soţului – ascundea atâta cruzime. După doi ani ,Maria a mai născut o fetiţă care era mereu bolnăvicioasă fiind nevoită să stea cu ea mai mult în spital decât acasă. După numeroase investigaţii au reuşit sa găsească adevărata cauză a bolii : o tumoare pe creier. Viaţa fetiţei a fost scurtă şi chinuitoare. A decedat când împlinise un anişor şi câteva luni.

Mult a bocit-o Maria , dar la câteva zile de la înmormântare  ,chipul parcă i s-a luminat dintr-o dată .

– „Mult mai bine aşa!” parea că-şi spune în sinea ei.Decât să fi avut aceeaşi soartă cu a mea ,mai bine plecată pe un alt ” tărâm ” cu inocenţa pe buze…

Această seninătate a Mariei ,avea să-l facă pe Gheorghe şi mai turbat ,încolţind în sufletu-i hain …sentimentul devastator al geloziei.

– Curvă nenorocită! te-am zărit la praznic cum şuşoteai cu amicul meu Dinu… şi cum îl priveai de galeş şi cu cât subânţeles…

 – Te înşeli amarnic! riposta Maria ,plina de furie. Discutam despre cele ce trebuiau făcute pentru îngropăciune ,tu fiind pierdut în aburii alcoolului şi nelipsit de lângă sticlă.

– O să am grijă să-ţi îndepărtez această seninătate perversă de pe chipul tău drăgălaş… şi o să văd atunci cum o sa mai apari în faţa amicului Dinu.

Maria a încercat din răsputeri să-şi vadă de gospodărie şi de creşterea fiului lor Daniel , care se făcuse un năzdrăvan pe  cinste şi frumos ca un crin. Puţine erau momentele de linişte în casa lor  ,ca apoi fiara adormită …să devină şi mai crudă.

– „Nu mai pot să îndur!” îşi spunea Maria după câţiva ani de calvar .Nu pot să cred că viaţa mea poate fi doar aşa. Şi într-adevăr ,viaţa nu este „doar aşa” …surprinzându-ne mereu nepregătiţi la câte o răscruce ,mereu imprevizibilă şi nemiloasă…

Daniel era marcat vizibil de viaţa zbuciumată şi plină de violenţa din familie.

A început şcoala unde s-a dovedit a fi un elev conştiincios ,cuminte şi purtând la sfârşit de an coroniţa celor ” foarte buni la învătătură”,un adevărat exemplu pentru ceilalţi colegi de clasă.

Frecventa aproape în fiecare zi {după amiaza} biserica ,fiind atras, ca un magnet, de religie… {fiind catolici din tată în fiu}.

– Mamă! eu am să ma fac preot când am să cresc mai mare…Maria îi privea faţa  îmbujorată, ochişorii plini de dureri tainice şi dintr-o dată începea să plângă în hohote.

– Nu plânge mamă! încerca Daniel s-o consoleze ,ştergându-i lacrimile cu mânuţele lui mici ,catifelate şi calde. Asa m-am gândit eu că ar fi cel mai bine. E mare păcat ca oamenii să aibă parte numai de suferinţă şi ocară…[…]

VALENTINA BECART