Mihail Tănase: „Interzisă iubirea“

Noul volum de poezii al lui Mihai Tănase a fost lansat pe 28 august 2009, cu prilejul manifestărilor dedicate împlinirii a 175 de ani de atestare documentară a celei mai importante localităţi din judetul Teleorman, Alexandria, pentru prima dată a fost deschis un târg de carte.Au fost prezente la târg editurile SemnalE, Artemis, Andreas, Saeculum I.O., Sound & Image, Vestala şi Coresi din Bucureşti, Eikon din Cluj, Teleormanul liber şi Tipoalex din Alexandria. Oferta bogată a târgului a inclus cărţi cu tematică diversă pentru adulţi şi copii.

În prezenţa primarului municipiului, Victor Drăguşin, şi a altor autorităţi locale, primele lansări de carte, cu participarea autorilor, au avut loc imediat după deschiderea târgului la standul editurii Teleormanul liber. Aici s-au lansat volumele de poezie „Anotimpul fără vise” de Nicoleta Stavarache şi „Interzisă iubirea” de Mihail Tănase.

Din volumul “Interzisă iubirea” de Mihail Tănase: INTERZISĂ IUBIREA… >>>>

Daniela Voiculescu: „Din decarul de carte… Latona 196“

PĂTRIMI ŞI SFERE

oricât aş vrea să fug de adevăr, tot simt nodul din gât. oricât aş încerca să rămân cu visul care m-a adus până aici, nu se mai poate… trebuie să desluşesc durerea care mă fulgeră, tunetul care se apropie, topazul mystic pus să ţină locul curcubeului… sau să te iubesc în alt timp, cu fire din poeme, şoapte şi fotografii. să rămân acolo, închisă în zâmbet, ca şi cum sufletul ar fi un con de brad desfăcut pe neaşteptate de un sărut!

azi, ploaia naşte o înserare din urme de dor. nu ştiu dacă bănuieşti ce reci îmi sunt sânii, ce subţire mi-e somnul, ce ştanţată mi-e tăcerea… cerul are litere din psalmi, mir de nard şi cruci de argint lucrat în filigran. mă botează cu singurătate, ca să luminez ora de asfalt, pe care se strâng porumbeii să guste firimituri de oraş blestemat să treacă prin mersul indiferenţei, prin plictiseala afişată abuziv! >>>>

Cezarina Adamescu: „O fată de vânt şi de sânge – Din lumea luminilor: Aelaida Cristescu Isellin“

Întreg Universul acestei tinere poete gravitază în jurul sentimentului esenţial uman, de sorginte divină: Iubirea. Ei îi dăruieşte poeta, cuvinte, gânduri, imagini, simţăminte, doruri, convertite poetic în metaforă. O poetă « ireal de adevărată ». Ea ne dezvăluie cum e atunci când « singurătatea  ne macină visele » cum e să trăieşti « în lumea luminilor »

Poeta se autodefineşte astfel : « Sunt prima şi cea mai sinceră, pentru că sunt ireal de adevărată,/  aşa fără nume şi viaţă reală, / sunt mai concretă decât oricine pe lume,/  sunt fata de vânt şi de sânge,/ sunt fata din visul iubirii / şi atât. » (« Tu »).

O continuă zbatere, o lume a căutării şi a regăsirii, o lume în care comediantul care străbate lumea râzând, în căutarea unei iubiri de o vară, « Eu sunt comediantul care moare, / în fiecare dimineaţă, / şi învie în fiecare noapte, / sperând că va găsi Iubirea. ». (« Eu sunt »). Aluzia la  Shakespeare este evidentă. Dacă lumea e o scenă, noi nu putem fi decât comedianţi, marionete, păpuşi animate, veşnic în căutarea a ceva  care să ne desăvârşească jocul. Poate o muzică din Înalt, poate o scenă mai mare care să ne >>>>

Maria Diana Popescu în dialog cu Al. Florin Ţene

MARIA DIANA POPESCU: Vă rog, mai întîi, stimate domnule Alexandru Florin Ţene, să vă prezentaţi. Cine trebuie să fiţi pentru cititorii revistei noastre?

Alexandru Fl. Ţene: Specialiştii spun că sănătatea omului este reflectată în ceea ce mănâncă, bea şi…fumează. La cele spuse mai sus  mai adaug  că această creatură dotată cu inteligenţă şi limbaj trebuie să aibă grijă pe deasupra şi de sănătatea şi  hrana spirituală. Lucru mai puţin reflectat în societatea noastră. Eu sunt  ceea ce spunea Nicolae Iorga în Cugetări, acel „Învăţat care se învaţă necontenit pe dânsul şi învaţă necontenit pe alţii”. Sunt produsul şcolii drăgăşănene şi al facultăţilor din Baia Mare şi Târgu Mureş. Sunt cel care în 1959 urcam timid scările spre redacţia revistei Tribuna din Cluj cu un caiet de poezii sub braţ, pe care l-am predat poetului Negoiţă Irimie. Nu după mult timp mi-am văzut poeziile publicate în această prestigioasă revistă, înainte de debutul lui Ioan Alexandru şi Nichita Stănescu. Neştiind că destinul îmi v-a pregăti o surpriză. Soţia mea, poeta Titina Nica Ţene, peste 20 de ani va lucra la acestă >>>>

Tania Ramon: „Nebuna şi lumina“

NEBUNA SI LUMINA
M-am tot ferit iubite să  nu mă mai priveşti

Precum castanul ce-a-nflorit a doua oară

Din zumzetul de frunze şi cele nelumeşti.

Mirată pare toamna luînd la subţioară

Un catastif cu ritmuri trecînd pe la fereşti

Cu aer de brebantă. În inimă, o gheară

Nevinovat mă strînge. Nimic nu s-a schimbat ?

Subtil e basul ploii. Un trup ca plastelina

Cu sînii ca doi piersici să fie toată vina

De boabele de struguri rostogolite-n pat

Ghiduşe se dezbracă iubind-o pe Nebuna?

Noi?!Nici nu ştim iubite de ce ne-au îmbătat

Sau pur şi simplu basmul nici nu s-a terminat

Căci n-are explicaţii la anotimp Lumina. >>>>

Ana Moldovan: „Amintiri duse de vânt…“

AMINTIRI DUSE DE VANT….

Ce vant ciudat,poarta din departare amintirile,
ce vin odata cu aceste adieri stranii,

de ce vin si amintirile?
Te asigur ca explicatia exista numai in noi ,

altii nici nu percep acest miros ,
pentru mine este insasi amintirea,

de multe ori ne aflam pe marginea unui
necunoscut care ne face sa uitam de noi

si sa ne gandim numai si numai
la un ceva ce a trait candva in noi.

Sunt momente pe care nu le poti uita …
uneori fara sa vrei te simti atras de miturile vechilor greci

,inflorite din spuma marii,
ceva din aceste mituri si legende iti imbie sufletul la reverie.
Am putea visa la romanele lui Tolstoi …. >>>>

Anca Negru: „Întristare“

ÎNTRISTARE

Umbră de nor

Plutind prin ceruri

Şi lasând picuri

Molatici de ploaie

În urma-ţi, părăseşte

Văzduhul, liberează

Tăriile, vino de te

Sălăşluieşte în

Inima-mi şi

Călătoreşte în voie

prin ea, adu-mi

izvor de lacrimi

şi suspin de ploaie

în înnourarea fiinţei,

în penumbra simţirii

şi te coboară în adâncuri >>>>

Menut Maximinian: „Chitara îngerilor“

O priveam impresionat, fermecat, pasionat… Am rugat-o să răscolească prin trecut, viitor şi prezent.

“Nu prea imi place să mă întreb , că nu mai pot scăpa de dor, de viaţă şi de griji. Nu-mi place să vorbesc de mine pentru că eu n-am nici un merit şi faptul că lumea mă ascultă e o mare onoare. Nu eu trebuiesc aplaudată. Ei au tot meritul şi prin ei inţeleg toată lumea care m-a impins spre muzică, care m-a format şi care ma ascultă”. Are oroare de lucrurile “astea oficiale”.

De ce cântă folk? Din cauza oamenilor care o înconjoară, care au împins-o de la spate … Din împletirea dintre două forme de materie (o chitară şi un om) care “au pătruns in mine prin alţii şi care mă ajută să ating , in cele trei minute in care cânt, cea mai minunată existenţă, sufletul omului”. >>>>

Daniela Gîfu: „Călătorie în trecut…“

8 noiembrie. Sărbătoare închinată celor dintâi Îngeri mijlocitori între Dumnezeu şi oameni, Arhanghelii Mihail şi Gavriil. Prezenţa acestor soli divini în lumea noastră nu este întâmplătoare, ci serveşte întru călăuzirea oamenilor de a ieşi la lumină din situaţii incomode, chiar disperate uneori. În cazul meu, îndrumarea condeiului printre amintirile copilăriei. Proorocul Isaia îi numeşte pe Arhangheli marii vestitori cereşti, căci ei au misiunea de a vesti oamenilor tainele cele mari ale lui Dumnezeu, de a descoperi profeţiile. Ce taină mai mare să fie oare, ca aceea de a zămisli un copil?

La început, toţi îngerii au fost buni. Asemenea nouă oamenilor, mai târziu, şi îngerii au fost supuşi încercărilor pentru a-şi dovedi puritatea şi iubirea faţă de Tatăl Ceresc. O parte dintre îngeri, în frunte cu Lucifer, s-a răzvrătit împotriva Creatorului, mândrindu-se şi dorind să fie asemenea Lui. Sentimentul fals de superioritate a adus neascultarea. Acesta a fost momentul bipolarităţii existenţiale, resimţit acum de fiecare dintre noi prin frumos-urât, bun-rău, bogat-sărac ş.a.m.d.. Rezultatul? >>>>

Ecaterina Speranţa Chifu: „Consideraţii asupra vieţii, libertăţii, păcii, fericirii“

1. Viaţa, bunul cel mai de preţ al omului, face ca o fiinţă să fie unică într-un univers imens, prin caracteristicile sale fizice şi  psihice. Ea este flacăra ce aprinde spiritul uman, acel spirit ce se poate înălţa, prin aspiraţiile sale, la cotele cele mai înalte.

Viaţa este mişcare într-un spaţiu şi un timp propriu oricărei fiinţe, acea mişcare ce se integrează în mişcarea  universală. Viaţa este dată o singură dată, iar pierderea ei este cea mai mare dramă pentru un om. Apărarea vieţii este o obligaţie pentru fiecare cetăţean, iar legile unei ţări trebuie să garanteze ocrotirea vieţii fiecărui membru al societăţii.

Constituţia legiferează dreptul la o viaţă liberă şi demnă a oricărui cetăţean, indiferent de etnie, rasă, origine socială, credinţă, sex sau pregătire profesională. >>>>

Cristian Lisandru: „Două minute“

Cartea cumpărată  cu vreo două zile în urmă  îi captivase întreaga atenţie, astfel că  reuşise să se rupă de realitatea imediată.  În metrou era înghesuiala specifică  orelor de vârf. Într-un colţ, aşezat într-un landou, un bebeluş plângea cu mici întreruperi, mulţi dintre călători citeau paginile de mondenităţi ale ziarelor, alţii ascultau muzică la căşti. O zi normală. Unul striga că vineeeee. Cine urma să vină nu spunea, dar trecea dintr-un vagon în altul şi striga: Vineeeee! Lumea râdea, unii îl priveau cu milă şi se fereau din calea lui. Absorbea paragraf după paragraf cu foame crescândă, îi plăceau frazele lungi, răsucite artistic, belşugul de metafore şi lipsa dialogurilor. Dialogul face mai mult rău într-o carte, îşi spuse… Privi ceasul de la mână – 08.03.05 a.m. Când se deschiseră uşile, nici nu ridică ochii din carte. Oricum era plasat strategic, nu făcu decât un pas şi se eliberă din înghesuială. M-a pierdut înghesuiala din gheare, îşi spuse, apoi continuă să citească. Mergând. După doar câţiva paşi, textura ciudată a peronului îl făcu să închidă cartea şi să privească în jos. Iarbă. Grasă. Roşie. De fapt, nu culoarea ierbii îl luă prin surprindere, putea să fie şi portocalie cu picăţele mov, tot aia. >>>>

Ştefan Doru Dăncuş: „Mircea“

Balta înainta triumfătoare. Apa se scurgea fără rezerve, continuu – eu dormeam. Această cenuşă vulcanică a somnului. Bubuiturile din uşă, scandalul din hol „nu-i acasă, să spargem uşa”, trezirea mea ca o relicvă din spaima de-a fi surprinsă de arheologi… Camera era inundată, apa se scurgea nestânjenită ca un izvor de sorginte cerească. Am călcat cu tălpile goale spre uşă, le-am spus că nu, n-am uitat nici un robinet deschis, că apa vine de la vecinul de sus. Mutrele lor de oameni comuni, stupefiate în faţa acestei evidenţe. Brusca lor transformare din belicoşenia de scară de bloc în „ne scuzaţi”-ul rostit cu voci gâtuite. Reacţia bleagă de pensionari plantaţi în terenul celei mai fertile stupizenii. Pur şi simplu nu mă interesa inundaţia aceea neaşteptată. Am închis uşa înainte de-a mi se face milă de sărmana lor prestaţie existenţială. >>>>

Cristina Ştefan: „Strune de ploi“

STRUNE DE PLOI

Strune de harpă la geamul meu

Preling fir de lună lichidă…

Andante-andante, canonul de ‘’eu’’

Îmi tremură pleoapa şi vor s-o închidă.

*******

Iau firele lunii şi-n vis te compun,

Translucid şi himeric eres.

Din ploile zilei lieduri răpun

Pe altarul din tine, în vers.

*******

Mă cuprinzi, în ploaia de lună!

Sunt inel dezlegat dintr-un nor,

Suntem şiruri de aburi.Cunună

Spectrală inversând ploaia-n zbor. >>>>

Gabriela Marieta Secu: „Miraculos“

MIRACULOS

Şi dacă

te-ar fi iubit

toate pietrele

toate florile

toate clipele spaţiului

ce-ai fi făcut?

N-ai m-ai fi urcat

toate treptele

toate visele

năzuinţelor

către acel Tu absolut?

Fii serios

nu aduna

părerile de rău

faptul că eşti

dicoace de poveste

e deja

miraculos… >>>>

Cristina Bindiu: „Îngerul cu o singură aripă“

Motto: „   şi-mi pare nenţeles
şi trist că nu privim la cer mai des,
că nu culegem flori şi nu zâmbim,
noi, care-aşa de repede murim.”

( Magda Isanos)

Prima dată i se păru că are vedenii. Îşi ridică ochelarii  şi-şi frecă ochii îndelung… Era obosit! Prea obosit. De vreo şapte zile lucra încordat, fără să-şi permită mai mult de trei-patru ore  de odihnă pe noapte, fără să facă pauză de-o ţigară, fără să se oprească pentru a mânca…

Dada Ioana nu-i spunea niciodată nimic. Strângea de pe masă mâncarea rece şi clătina uşor din cap. Îi simţea privirea caldă, mustrătoare, plină de milă rătăcindu-i pe ceafă, pe şira spinării în jos şi din nou pe ceafă. Compătimirea ei îl îndârjea parcă şi rămânea mai departe în faţa biroului. Ura acel sentiment de compasiune pe care-l citea în ochii şi în atitudinea oamenilor. Îl ura pentru că-l făcea să se simtă mai singur, mai trist, mai … străin de toţi şi de toate. Îl ura pentru că ştia că ei, ceilalţi, nu au cum să înţeleagă, nu au cum să simtă durerea lui…  >>>>

Ecaterina Chifu: „Vis de licean“

Cuvântul autoarei

Ca profesoară implicată în sistemul de învăţământ, am observat felul de a gândi şi de acţiona al multor elevi şi profesori şi am dorit să redau un tablou al unei realităţi care este mereu subiect de discuţie în mass-media. Şcoala est considerată prioritatea numărul unu a societăţii româneşti şi de 15 ani se tot aplică reforma în învăţământ, prin schimbarea manualelor şi a programei şcolare, prin  dotările cu sisteme informatice sau audio, video, mobilier şi clădiri noi sau renovate, dar mentalităţile vechi şi noi ale unora reprezintă o frână în calea implementării acestei reforme.

Mulţi elevi şi-au format o filozofie de viaţă, după principiile noii societăţi şi adesea sfidează pe cei ce ar dori să înveţe sau pe cadrele didactice ce vor să educe nouă generaţie. Ei ştiu că pot obţine totul uşor, că au părinţi cu bani care îi susţin şi afişează o mare superioritate faţă de colegi. Profesorul este adesea terorizat şi timorat de cei ce cred că nu au nevoie de cultură, căci prea multe preocupări extraşcolare le acaparează timpul şi învăţătura le pare o corvoadă grea. >>>>

Ioan Stoenică: „Dansul frunzelor din mine“

Aţi văzut vreodată un râu de ciocolată? E minunat. E ceva care îţi înveleşte tot corpul de căldură şi dulceaţă când te scalzi în el… Ceva care ia forma inimii tale unduindu-se peste tine, mângâindu-te ca un sărut luminat de ultima rază de soare, o rază ce ajunge pe pământ cu întârziere de 8 minute, special ca tu să te poţi bucura mai mult de ea… Un râu de ciocolată, aşa se simte dragostea dacă aşa eşti tu. O ciocolată care nu îţi face rău, o ciocolată care te iubeşte pe tine mai mult decât iubeşte albia prin care curge, o ciocolată ce poate face bine atâtor oameni, oferindu-le o linguriţă… Dar să mănânci cu linguriţa din râul plin de ciocolată, nu e la fel ca şi scăldatul ce face să răsune pădurea toată de voioşie şi minune… Şi tu eşti singurul din râu… Şi atunci… Dacă iubeşti enorm, uriaş de mult ciocolata, şi mai exact… ACEA ciocolată, din râul acela, atunci ai găsit casa din care să nu vrei inima să plece niciodată… căci doar acolo ciocolata curge infinit şi nu mai e nevoie de nimic altceva în afară de ea, nici ca să trăieşti dar nici ca să fii fericit… Să vă cânt… >>>>

Adrian Paparuz: „Uitare“

UITARE

nici nu mai ştiu

în ce zi era

sau

cel puţin

dacă bătea vântul

când am învăţat

să păşesc prima oară

pe inimi

îmi amintesc doar

râsul meu

durerea mamei

şi mirosul cald de plăcinte

mai târziu

spre sfârşitul icoanelor

dincolo de câmpul inimilor

mai departe

de tot ce ne ţine aproape

am învăţat să privesc >>>>

Laura Mihalca: „Spre“

Timp maturat milimetru de milimetru de ceata inserarii…In departare, un om ce arata a semiluna se misca spre …,spre ce? Nu se poate distinge prea bine, natura se joaca in jurul lui cu inflexiunile negrului iar el pare imbracat intr-o                 haina albastra.Se apropie.De-o parte si alta strazii : stalpi,becuri,lumini.Are o sacosa, un diplomat si parul zburlit de vant, ba chiar si udat de ploaie.Nu e nimic mai mult decat un biet functionar, supus lumii acesteia nebune, rele si egoiste; ce se intoarce acasa cu ceva mancare pentru ai sai si hartoagele zilnice.Inca o zi trecuse,cu bune,cu rele.Era timpul introspectiei.

De mult observase acest domn D. ca meseria lui nu ii era pe plac, era de rutina si il implica pe el la fel ca pe cel mai bun bibelou-prieten al timpurilor noastre: >>>>

Lia Dana Bălan: „Copilul din mine“

COPILUL DIN MINE

Liniştea sărută

un copil rătăcit

între gânduri reci,

de piatră.

Dar lacrima sa,

frântură de înger,

se varsă pe

întregul fiinţei

redându-mi dimineaţa.

Soarele ce-a răsărit

e pictat de-o

mână de copil. >>>>