~Petre Bucinschi: „Opera literară în ansamblul ei «vizual»“

Opera literară  în ansamblul ei „vizual” este o construcţie, nu poate fi greşit exprimată, ca şi statuile, tablourile, are nevoie de o formă  pe care literatura o poate doar sugera, scriitorul trebuie să  redea vederii ceea ce poetul a învăluit în ceaţa sugestiei. Sunt destui oameni mărginiţi care cred că pentru asta ajunge să ai intuiţie sau să mimezi inspiraţia, sau că este de ajuns să ridici o construcţie raţională, alţii cred că bagajul de cunoştinţe combinat cu ceva fantezie şi căutare poate duce, după cum spunea Picasso „la o găsire”. Este un drum din măsură pentru măsură, este ca o scenă de viol al literelor, o scenă spectaculoasă şi surprinzătoare, doar că scriitorul adevărat reuşeşte să abstractizeze într-o sugestie tot poetică, o scenă naturalist literară.

Ochiul cititorului a devenit mai pretenţios, vrea o imagine nouă, o altfel de imagine şi totuşi, dimpotrivă ochiul nostru se pare că este saturat de culori, dă pe dinafară, culori, clişee şi scheme, în aşa cantitate încât nu le mai putem ascunde nici după ochelari. Scriitorul, acel personaj cotidian, acel tânăr personaj priveşte la dărâmarea vechilor schelării „literare”, şi apoi, rămas suspendat, levitând fără sprijin, cheamă talentul să-şi descopere calea cea mai nouă, MINUNEA… . Asta înseamnă că scriitorul de tip nou nu agreează vechile reguli ale literaturii?

Sau că ele au devenit prea uzate şi ameninţă literatura nouă, încât el, acest nou tip de scriitor, procedează aidoma lui Romulus cel Mare, grăbind sfârşitul imperiului său? Sau doar că se joacă? În contextul acestor decenii ultratehnicizate, în care tot ce este viaţă, eveniment, informare politică, arta se înghesuie în acest tomberon de gunoi care este televizorul, una din îndatoririle criticilor literari şi nu numai este acea de a explica cetăţeanului ameţit de telenovele şi dezbateri politice diferenţa dintre arta adevărată, literatura, şi produsul în serial, dintre cultură şi subcultură.

Cine altcineva ar putea explica mai bine decât criticii şi autorii de literatură  noilor generaţii de ce trecutul nostru real este poate mai bogat în semnificaţii decât un viitor virtual şi că altfel, locul societăţii riscă tot mai mult să devină un spaţiu conspirativ, o diversiune a unei umanităţi tot mai mici, mai mecanizate, care se adună din când în când să gândească împreună. Dar atât criticul, cât şi scriitorul, prin profesia lor, sunt datori să vâneze incompetenţe. Vorbind despre percepţia noului, atât în artă cât şi în literatură, în cultură în genere, un critic francez spunea: „Ca peştele în ocean, avem nevoie fiecare de talentul devorator al celuilalt, ca să perpetuăm existenţa fundului de mare.

Totuşi, această  devorare nu este suficientă, mai trebuie să împărtăşim efortul de a ne ridica la suprafaţă.
PETRE BUCINSCHI