~Daniela Gîfu: „Călătorie în trecut…“

8 noiembrie. Sărbătoare închinată celor dintâi Îngeri mijlocitori între Dumnezeu şi oameni, Arhanghelii Mihail şi Gavriil. Prezenţa acestor soli divini în lumea noastră nu este întâmplătoare, ci serveşte întru călăuzirea oamenilor de a ieşi la lumină din situaţii incomode, chiar disperate uneori. În cazul meu, îndrumarea condeiului printre amintirile copilăriei. Proorocul Isaia îi numeşte pe Arhangheli marii vestitori cereşti, căci ei au misiunea de a vesti oamenilor tainele cele mari ale lui Dumnezeu, de a descoperi profeţiile. Ce taină mai mare să fie oare, ca aceea de a zămisli un copil?

La început, toţi îngerii au fost buni. Asemenea nouă oamenilor, mai târziu, şi îngerii au fost supuşi încercărilor pentru a-şi dovedi puritatea şi iubirea faţă de Tatăl Ceresc. O parte dintre îngeri, în frunte cu Lucifer, s-a răzvrătit împotriva Creatorului, mândrindu-se şi dorind să fie asemenea Lui. Sentimentul fals de superioritate a adus neascultarea. Acesta a fost momentul bipolarităţii existenţiale, resimţit acum de fiecare dintre noi prin frumos-urât, bun-rău, bogat-sărac ş.a.m.d.. Rezultatul? Dezbinarea umană. Reuşesc să mă opun curentului, cel puţin prin cuvântul scris, prin faptele care-i fac pe cei din jur să mă privească cu neîncredere (aş spune şi prin gânduri, dar sărmanele cad adesea în capcanele vremilor), datorită poveţelor din copilărie care mi-au amprentat trecerea prin lume. Până acum nimeni nu mi-a putut perverti frumuseţea şi curăţia sufletească.

Mi-e dor de copilărie, de ţinuturile natale, de părinţi, de bunici, de prieteni… Ce minunat ar fi ca trecerea anilor biologici să ni-i petrecem iubindu-ne unii pe alţii, simţind lucrurile alături de-ai noştri, înălţându-ne împreună spre Lumină! Contemplând la aceste gânduri ştim, unii dintre noi, sau suntem pe cale de a experimenta, că nu oprimarea relaţionării – altădată firească, dorită, împăciuitoare – este soluţia, ci aducerea aminte a învăţăturii primite în cei şapte ani de-acas’. Desprinderea de energiile parentale aduce cu sine primele dezamăgiri, urmate întruna de bariere, de la cele de comunicare, până la cele legate de cele mai naturale sentimente. Şi pentru că întrerupem curentul comunicării cu divinitatea, orice poticneală ne dovedeşte lesne… Îmi amintesc, copil fiind, cât de mult se străduiau părinţii mei să mă protejeze de grijile ce asaltau adesea familia noastră. Da, o dorinţă răscolitoare şi-a făcut loc în interiorul fiinţei mele: vreau să simt din nou ca un copil. A lua totul spontan, a te bucura de tot felul de fleacuri existenţiale, a ierta şi a uita cu uşurinţă micile şicane venite din partea tovarăşilor de joacă, a evita natural atragerea în desişurile întunecoase ale labirintului mental… Toate acestea ne-ar înnobila viaţa.

Am venit pe lume într-un oraş muncitoresc de provincie, Bârlad, târg de vale tipic, cum îl aprecia geograful Vintilă Mihăilescu, situat la interferenţa dintre Dealurile Fălciului la est şi Colinele Tutovei la vest. Urmare a reîmpărţirii administrative a ţării din anii ’60, oraşul va aparţine de judeţul Vaslui. Şi acum între cele două oraşe există un fel de concurenţă neloială: existenţa Teatrului de Stat „Victor Ion Popa”, echipa de rugby „Rulmentul” Bârlad şi lista poate continua. Sunt un copil însemnat fără doar şi poate. „Bârlad, o vreme… un fel de Weimar…”¹ – azi ar părea oraşul în care nu se mai întâmplă nimic special – nu a devenit deloc întâmplător oraşul meu natal.  „În Bârlad, orice fapt de spiritualitate nu poate fi o întâmplare…”²

Acum 35 de ani, mama mea, după câteva avorturi spontane ce le întuneca viaţa tinerilor căsătoriţi, află că este iarăşi însărcinată. La ultimul control ginecologic, medicul – îmi scapă numele – un bărbat înalt, solid, cu o voce fermă, penetrantă, le spusese părinţilor mei că o sarcină imediată va fi fatală. Femeie tânără din satul Bălăbăneşti, unde şi acum casele sunt din chirpici şi vălătuci, denumită ironic Picior de Paris, neştiutoare, plecată cu o zestre stânjenitoare la oraş, a început să se tânguie la bietul meu tată, neştiind încotro s-o apuce. Bietul de el, la fel de necunoscător, a îndrumat-o să facă, ce-o face, dar să nu moară pentru un plod. Zis şi făcut, dar cum?! În acea vreme, femeile care îndrăzneau să lepede fătul de bunăvoie, cu sau fără asistenţă medicală, şi se afla, ajungeau să sufere persecuţii şi mai îngrozitoare… Nefericita mamă şi-a pregătit o baie de aburi (procedeu provincial bătrânesc), urmând să se scape de fructul amorului conjugal. Dintr-o dată – că a fost nălucire, că a fost minune – o voce caldă, dar neclintită, i se adresă cu vorbele: De ce faci asta? De atunci două destine au fost marcate: al mamei mele şi al meu. O legătură nemuritoare…

Îmi vin în minte vorbele filosofului francez de origine bulgară Omaraam Mikhaël Aïvanhov: Arhanghelul Mihail veghează asupra toamnei. Atunci când toamna apare, arhanghelul Mihail separă fructul de pom. Cu sabia sa, el taie legăturile. Dar această separare trebuie să aibă loc într-un moment bun, la fel ca şi naşterea unui copil. Copilul este ca un fruct care se detaşează de mama sa, pomul, şi această separaţie trebuie să se facă într-un moment precis; cordonul ombilical nu trebuie tăiat înainte de termen. La fel, Arhanghelul Mihail smulge sufletul uman din corp, din carapacea sa; şi într-un anumit fel, sufletul, la rândul său, este pus într-un grânar, adică  într-un loc liniştit al lumii invizibile unde nu există nici şoareci, nici boli, unde stăpânul locurilor veghează asupra sa.

Şi dacă ne gândim bine, până şi isprăvile noastre raportate la copii, ai noştri sau cei pe care-i îndrumăm, degajă o dragoste parentală receptată, conştientizată şi, pe ici pe colo, corijată.

DANIELA GÎFU